ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7591/2011

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la 2 decembrie 2008, SC F.F. SRL, a solicitat instanței - în contradictoriu cu Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Ministerul Public, SC E. SRL, SC L.C. SRL, SC S.T. SRL, T.G., P.L. și P.H.M., să oblige pârâții în solidar, la plata sumei de 200.000 RON, reprezentând lipsa de folosință încercată de reclamantă pentru imobilul (teren) proprietatea sa, precum și la plata sumei de 6.500.000 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând valoarea actualizată a investiției făcută de reclamantă. Sesizat în primă instanță, Tribunalul Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea din 16 februarie 2009 a admis excepția necompetenței sale materiale funcționale și a trimis cauza spre soluționare, secției civile a aceleiași instanțe.

Prin Decizia nr. 1186 din 20 mai 2009, Tribunalul Suceava, secția civilă, a anulat ca netimbrată cererea, în acord cu dispozițiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 146/1997. Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei hotărâri a fost admis de Curtea de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care prin Decizia nr. 148 din 11 decembrie 2009, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare tribunalului, reținând că prima instanță a ignorat indicarea de către reclamantă a cadrului procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc, și care se circumscrie - potrivit susținerilor reiterate pe tot parcursul judecății - dispozițiilor art. 504 și urm. C. proc.

pen. Astfel, se arată, calificarea juridică a unei situații de fapt date, nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilității, schimbându-se astfel total, temeiul juridic al acțiunii, susținut în mod constant de către reclamantă, în fața ambelor instanțe. Ca atare, față de acest temei juridic - art. 504 și urm. C. proc. pen. - în mod greșit s-a stabilit obligativitatea timbrării cererii de chemare în judecată. În rejudecare, Tribunalul Suceava, secția civilă, prin Decizia nr. 894 din 11 mai 2010, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei SC F.F. SRL Suceava. A admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Ministerul Public, SC T.S. SRL, SC L.C.

SRL, SC S.T. SRL, T.G., P.L. și P.H. A respins acțiunea formulată în contradictoriu cu acești pârâți, pentru lipsa calității procesuale pasive. A admis excepția inadmisibilității acțiunii. A respins acțiunea față de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, ca inadmisibilă. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut în esență că, în cauză nu sunt întrunite cerințele expres prevăzute de art. 504 C. proc. pen., întrucât reclamanta nu a fost condamnată definitiv pe nedrept și nici nu a suportat o nelegală privare de libertate în cursul procesului penal. Astfel, se arată, rezoluțiile Parchetului - invocate de reclamantă - nu au fost finalizate printr-o soluție de condamnare definitivă și nici nu s-a luat în cauză vreo măsură privativă de libertate, în mod nelegal.

Soluția a fost menținută de Curtea de Apel Suceava, secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, care, prin Decizia nr. 67 din 26 octombrie 2010, a respins ca nefondat apelul reclamantei reținând în esență că, prin hotărârea atacată nu s-a antamat fondul pretențiilor formulate prin cererea introductivă, prima instanță verificând doar îndeplinirea condițiilor de admisibilitate ale acestei cereri, astfel că nu se poate reține o încălcare a prevederilor legale ce garantează dreptul de proprietate. Tot astfel, se mai reține, prima instanță a avut în vedere dispozițiile art. 52 alin. (3) din Constituția României atunci când a stabilit calitatea procesuală pasivă a Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice și respectiv lipsa calității procesuale pasive a celorlalți pârâți precum și conținutul noțiunii de „eroare judiciară”.

În cauză, a declarat recurs în termen legal, reclamanta SC F.F. SRL care invocând temeiurile prevăzute de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., critică hotărârea dată în apel, după cum urmează: - instanța de control judiciar a ignorat situația de fapt pe care a fost „întemeiată” acțiunea, neexistând în motivarea deciziei nicio referire la aceasta. - reclamanta nu poate practic beneficia de folosința terenului a cărei proprietară este întrucât SC T.S. SRL și SC L.C. SRL, care ocupă terenul formulează continuu plângeri penale împotriva lor iar Ministerul Public, care soluționează „abuziv” aceste plângeri, favorizează părțile adverse.

- înscrisurile arătate, în apel (hotărâri judecătorești, declarații autentificate și adrese oficiale), justifică calitatea procesuală a părților precum și culpa organelor de cercetare penală în raport cu împrejurările de fapt și soluția dispusă în Dosarul nr. 482/P/2005, care constituie o gravă eroare judiciară prin refuzul de a se lua act de situația de fapt reală și de a se redeschide urmărirea penală. - soluțiile date în cauză încalcă nu numai prevederile legale referitoare la accesul la justiție ci și principiile vizând garantarea dreptului de proprietate. Astfel, interpretarea dată dispozițiilor art. 52 alin. (3) din Constituție este restrictivă și încalcă reglementările internaționale în materie, potrivit cărora „pedeapsă”, înseamnă orice măsură dispusă de autoritățile judiciare, scopul fiind protejarea securității în raporturile juridice de drept penal.

Or, conchide recurenta, Ministerul Public răspunde pentru culpa magistraților procurori, care trebuie reținută ca atare, pentru a deschide posibilitatea acțiunii în regres. Recursul se privește ca nefondat, în considerarea argumentelor ce succed. Demersul judiciar al reclamantei a vizat repararea unui pretins prejudiciu creat prin actele emise de către Parchetul de pe lângă Judecătoria Suceava și Parchetul de pe lângă Tribunalul Suceava, respectiv prin rezoluțiile date de procuror în Dosarul de urmărire penală nr. 615/P/2003 și căile de atac promovate împotriva Sentinței penale nr. 1080 din 8 noiembrie 2005 a Judecătoriei Suceava și nr. 211 din 27 iunie 2008 a Tribunalului Suceava.

La originea stării litigioase dintre reclamantă și pârâți (societățile comerciale și persoanele fizice) stau petenții ce vizează un drept de proprietate imobiliară iar pretinsele „erori judiciare” se referă la modul cum a fost stabilită, situația de fapt de către organele de urmărire penală prin rezoluțiile incriminate, respectiv prin căile de atac promovate. Așa cum s-a arătat, pe tot parcursul procesului, reclamanta a susținut în mod constant că își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 504 și urm. C. proc. pen., texte potrivit cărora au dreptul la repararea pagubei materiale sau a daunei morale persoanele care au fost condamnate definitiv, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunțat o hotărâre definitivă de achitare sau persoanele care în cursul procesului penal, au fost private de libertate ori cărora li s-a restrâns libertatea în mod nelegal.

Alin. (3) al art. 504 dispune că privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanță a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanță de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, ori prin hotărâre a instanței de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal. Tot astfel, are dreptul la repararea pagubei suferite și persoana care a fost privată de libertate după ce a intervenit prescripția, amnistia sau dezincriminarea faptei. Ca atare, doar situațiile vizate în mod expres prin textele mai sus indicate pot fi circumscrise sintagmei „eroare judiciară” în înțelesul art. 52 (3) din Legea fundamentală care dă dreptul persoanei îndreptățite să ceară Statului a răspunde patrimonial pentru prejudiciile astfel cauzate.

Or, așa cum corect a reținut prima instanță actele procedurale aparținând organelor de urmărire penală sau opțiunea exercitării unor căi de atac nu pot fi incluse în categoria erorilor judiciare, în condițiile în care prin acestea nu s-a luat vreo măsură privativă de libertate, prin care să se fi restrâns libertatea unei persoane, în mod nelegal, și nici nu au fost urmate de o soluție de condamnare definitivă, dispusă de o instanță judecătorească. În consecință, se constată că toate aspectele particulare ale cauzei (denumite de recurentă „starea de fapt”) care interesau în calificarea corectă a cererii deduse judecății, au fost avute în vedere de instanță, înscrisurile la care se face trimitere în motivele de recurs, fiind lipsite de relevanță, sub aspectul soluționării excepției inadmisibilității acțiunii.

Tot astfel, s-a reținut corect de către instanța de control judiciar că prevederile art. 3 și 4 (2) din Protocolul nr. 7 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, invocate de reclamantă în susținerea cererilor sale, sunt străine cauzei, în condițiile în care aceste reglementări comunitare, fac deasemenea trimitere la eroarea judiciară săvârșită în cadrul unui proces penal, în cazul condamnării penale definitive, ulterior anulată și respectiv la dreptul de a nu fi judecat sau pedepsit de două ori pentru aceeași faptă (principiul non bis in idem) consacrat în mod expres și în legislația noastră procesual penală. Așa fiind, în considerarea celor ce preced, recursul urmează a se respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC F.F. SRL împotriva Deciziei nr. 67 din 26 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta SC F.F. SRL la plata sumei de 250 RON, către intimata SC L.C. SRL și la plata sumei de 250 RON, către intimata SC S.T. SRL, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2011.