ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6193/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6193/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la Tribunalul Botoșani în Dosarul nr. 4734/2002, reclamanții D.Ș.A., L.M., M.I.,

R.A., în calitate de moștenitori ai foștilor proprietari, N., C. și A.M., au contestat

decizia emisă la 2 iulie 2002 de SC A. SA D. – societate în lichidare judiciară,

prin care li s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului situat în

comuna D., județul Botoșani, compus din teren (parc și grădină), în suprafață de

13,4 ha, clădire principală (conac – locuință), clădire administrație, locuințe

pentru personal, anexe (magazii, grajduri, ateliere).

S-a solicitat anularea deciziei menționate și

restituirea în natură a imobilelor aflate în posesia SC A. SA D., preluate în proprietatea

statului prin decretul nr. 83/1949.

S-a precizat că pe parcursul

deținerii imobilului revendicat, fostul I.A.S. D. a desființat o parte dintre clădirile

inițiale, iar pe altele le-a transformat, edificând și clădiri noi.

Prin precizarea acțiunii

depusă la termenul din 20 aprilie 2005 s-au solicitat despăgubiri ca urmare a stării

de degradare în care se află imobilele revendicate.

Cauza având ca obiect

contestația împotriva deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 și capătul de cerere

vizând plata despăgubirilor au fost disjunse, prezentul dosar, reînregistrat ca

urmare a disjungerii, la data de 6 februarie 2006, având ca obiect doar daunele

cerute pentru readucerea imobilelor la o stare funcțională.

Prin sentința civilă

nr. 236 din 4 martie 2010, Tribunalul Botoșani, a admis acțiunea formulată de D.Ș.A.

în contradictoriu cu pârâta SC A. SA D., reprezentată prin lichidator D.C.L. și

a constatat că, în baza sentinței civile nr. 353 din 12 martie 2009 a Tribunalului

Botoșani, secția civilă, reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită, iar

pârâta este deținătoare a imobilelor a căror restituire s-a dispus, respectiv suprafața

totală de 139.665 m.p. teren intravilan în satul S., comuna D., județul Botoșani

și construcțiile existente pe teren, identificate prin expertiza ing. D.F.

S-a respins ca neîntemeiată

excepția prematurității cererii și s-a constatat că momentul predării efective a

imobilelor până la care se pot pretinde și calcula despăgubirile datorate de pârâta

deținătoare nu a fost consumat, iar data de la care începe să curgă termenul este

aceea a intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – 17 februarie 2001.

A fost obligată pârâta

deținătoare să plătească reclamantului cu titlu de despăgubiri contravaloarea distrugerilor

și degradărilor cauzate imobilelor în intervalul de timp 17 februarie 2001 până

la predarea efectivă.

Prin aceeași hotărâre

s-a dispus că valoarea despăgubirilor se stabilește în raport de criteriul readucerii

la o stare funcțională a construcțiilor și reîmpădurirea parcului dendrologic, urmând

a fi fixat prin deviz întocmit de expert extrajudiciar silvic și constructor la

cererea reclamantului, pe cheltuiala pârâtei în procedura predării silite/benevole

a imobilelor.

A fost obligată pârâta

la plata către reclamant a sumei de 5.041,88 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut că este investită cu judecarea unei acțiuni având ca obiect

daune, formulate în baza art. 41 din Legea nr. 10/2001, iar prin sentința civilă

nr. 353 din 12 martie 2009 a Tribunalului Botoșani, definitivă și irevocabilă, s-a

hotărât că reclamantul are calitatea de persoană îndreptățită să solicite deținătoarei

pârâte imobilele teren în suprafață de 139.665 m.p. în intravilanul satului S.,

comuna D., județul Botoșani și construcțiile existente pe teren, identificate prin

expertiza D.F.

Cu privire la excepția

de prematuritate a cererii, prima instanță a reținut că legea nu condiționează promovarea

acțiunii de consumarea efectivă a predării, ci fixează doar intervalul de timp pentru

care se pot cere despăgubiri ca fiind acela cuprins între momentul intrării în vigoare

a legii și predarea imobilelor.

Prima instanță a omologat

expertizele efectuate în cauză și le-a valorificat în sensul că dovedesc existența

unor distrugeri considerabile aduse imobilelor în ultima perioadă, aspect confirmat

și de cercetarea locală.

S-a reținut că pârâta

datorează daunele pretinse, deținând și administrând imobilele, iar în ce privește

gradul de utilitate pe care construcțiile și terenul le-au avut la data de 17 februarie

2001, data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, s-a reținut că acesta poate

fi dedus din funcția îndeplinită de imobile și instituția care le-a folosit. Astfel,

imobilele au fost ocupate de I.A.S. D., până la desființare, conform Legii nr. 18/1991,

după care succesoarea SC A. SA D. le-a păstrat destinația, funcționând în sediu

până la lichidare.

Împotriva sentinței menționate

a declarat apel pârâta SC A. SA D., fără a indica motivele de nelegalitate și netemeinicie

pentru care a atacat hotărârea.

Examinând calea de atac

prin prisma dispozițiilor art. 292 alin. (2) C. proc. civ., Curtea de Apel Suceava,

secția I civilă și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia din 12 octombrie

2010, a admis apelul pârâtei și a desființat sentința apelată cu trimiterea cauzei

spre rejudecare aceleiași instanțe.

Prin considerentele deciziei

menționate, instanța de apel a reținut, în esență, că deși s-au solicitat despăgubiri,

tribunalul s-a pronunțat doar asupra îndreptățirii reclamantului de a le primi,

omițând a se pronunța asupra cuantumului acestora și, lipsind, practic, hotărârea

de forța executorie, prin neîndeplinirea de către aceasta a condițiilor necesare

punerii în mișcare a procedurii de executare silită.

S-a motivat că nu este

îndeplinită condiția art. 379 alin. (4) C. proc. civ., câtimea creanței nefiind

determinabilă, astfel că organul de executare nu ar putea stabili cuantumul obligației.

S-a conchis că, omițând

să se pronunțe asupra tuturor aspectelor ce au format obiectul pricinii, prima instanță

a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului, fiind incidente dispozițiile

art. 297 alin. (1) C. proc. civ., astfel că se impune desființarea sentinței apelate.

Împotriva deciziei menționate

a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul D.Ș.A., criticând-o ca nelegală

pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și solicitând modificarea

în sensul respingerii apelului pârâtei.

Prin motivele de recurs,

reclamantul a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității,

respectiv dispozițiile art. 295 alin. (1) și 129 alin. (6) C. proc. civ., în sensul

că, în lipsa oricăror apărări referitoare la modalitatea de stabilire a despăgubirilor

și în lipsa oricărei motivări a apelului pârâtei precum și în lipsa reprezentantului

la ambele termene de judecată, inclusiv la cel la care tribunalul a rămas în pronunțare,

a examinat un motiv de nelegalitate cu care nu a fost investit și pe care nu l-a

pus în discuție.

S-a susținut că în acest

fel au fost încălcate principiile contradictorialității – art. 85 și urm. C.

proc. civ., oralității – art. 127 C. proc. civ., al dreptului la apărare – art.

24 din Constituția României și al dreptului la un proces echitabil art. 21

alin. (3) din Constituția României și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

O altă critică a vizat

încălcarea dispozițiilor art. 281

2

C. proc. civ.

Recurentul a invocat,

totodată, greșita interpretare a normelor din art. 379 alin. (1) și art. 379

alin. (4) C. proc. civ., arătând că modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor

stabilită de instanța de fond este echitabilă, legală și corespunde principiului

reparării integrale a prejudiciului (art. 998 și art. 999 C. civ.).

S-a învederat că pârâta

nu este prejudiciată prin modalitatea de determinare a cuantumului despăgubirilor,

având calea legală a contestației la executare.

Ultima critică a vizat

greșita apreciere a hotărârii primei instanțe ca fiind lipsită de forță executorie,

cu încălcarea dispozițiilor art. 376 alin. (1) C. proc. civ.

Prin memoriu separat,

recurentul reclamant a formulat în termenul legal și un motiv suplimentar de recurs,

vizând încălcarea normelor imperative ale art. 103 alin. (1) C. proc. civ., prin

aceea că SC A. SA D. nu a declarat apelul în termenul prevăzut imperativ în

art. 284 alin. (1) C. proc. civ., astfel încât se impunea respingerea apelului ca

tardiv.

Astfel, s-a precizat că

sentința Tribunalului a fost comunicată inițial la 6 mai 2010, iar apelul a fost

depus la 25 mai 2010, deci cu depășirea vădită a termenului legal de 15 zile libere,

conform art. 284 alin. (1) și art. 101 alin. (1) C. proc. civ.

Examinând criticile formulate

prin motivele invocate de reclamantul recurent, raportat la dispozițiile art. 304

pct. 9 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este nefondat pentru considerentele

ce succed:

Motivul de recurs suplimentar

vizând o excepție de procedură, aceea a tardivității declarării căii de atac a apelului,

va fi examinat cu prioritate, având în vedere că o eventuală admitere a acestuia

ar face de prisos analiza criticilor referitoare la fondul litigiului.

Curtea va constata că

acesta este neîntemeiat.

Sentința primei instanțe

a fost comunicată pârâtei SC A. prin lichidator la 6 mai 2010, așa cum rezultă din

dovada de îndeplinire a actului de procedură .

Apelul pârâtei a fost

declarat la 21 mai 2010 fiind expediat prin poștă și înregistrat la registratura

Tribunalului Botoșani la 25 mai 2010.

Prin urmare, se va reține

că apelul a fost depus cu respectarea termenului de 15 zile de la comunicarea hotărârii,

conform art. 284 alin. (1) C. proc. civ., deoarece a fost expediat prin poștă, data

depunerii la oficiul poștal situându-se în interiorul termenului menționat.

Nici critica referitoare

la încălcarea principiului disponibilității, contradictorialității, al dreptului

la apărare și al dreptului la un proces echitabil nu este fondată.

Potrivit dispozițiilor

art. 292 alin. (2) C. proc. civ., în cazul în care apelul nu se motivează ori motivarea

apelului sau întâmpinarea nu cuprind motive, mijloace de apărare sau dovezi noi,

instanța de apel se pronunță, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță.

Art. 292 C. proc.

civ. nu contravine art. 21 și 24 din Constituție și nici dreptului la apărare și

la un proces echitabil al celeilalte părți, având în vedere efectul devolutiv al

apelului, precum și limitările prevăzute în cuprinsul alin. (1), astfel încât să

nu se aducă atingere drepturilor altor titulari, în aceeași măsură ocrotite prin

lege.

Așa cum rezultă din considerentele

deciziei recurate, instanța de apel nu și-a motivat soluția prin raportare la mijloace

de apărare sau dovezi noi, neadministrate la prima instanță, ci doar prin raportare

la probatoriul deja administrat, nedepășind limitele cererii de apel și, prin urmare,

neîncălcând dispozițiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

Nu s-au încălcat nici

dispozițiile art. 127 C. proc. civ., care instituie principiul oralității dezbaterilor

și a cărui nerespectare ar atrage nulitatea hotărârii.

Așa cum rezultă din încheierea

de dezbateri de la termenul din 5 octombrie 2010, reclamantul a fost prezent, solicitând

respingerea apelului și precizând la cererea curții, că a fost deja determinat cuantumul

despăgubirilor, fiind întocmite expertize.

La cererea reclamantului

i s-a acordat acestuia posibilitatea de a depune concluzii scrise de care a uzat

prin depunerea concluziilor înregistrate la 12 octombrie 2010.

Nu este fondată nici critica

referitoare la încălcarea art. 281

2

C. proc. civ., în sensul că s-a soluționat

din oficiu în apel o chestiune care trebuia să facă obiectul unei cereri de completare

a hotărârii și nu al unei căi de atac.

Încuviințarea unei cereri

de completare a unei hotărâri judecătorești este admisibilă exclusiv atunci când

instanța a omis a se pronunța asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu,

ori asupra unei cereri conexe sau incidentale.

Per a contrario nu s-ar

putea uza de procedura completării hotărârii, în speță, prin determinarea în concret

a cuantumului creanței, odată ce calea procedurală recunoscută părții pentru a pune

în discuție legalitatea ori temeinicia soluției o reprezintă exercitarea căilor

de atac recunoscute de lege.

Nici criticile referitoare

la greșita interpretare a dispozițiilor art. 379 alin. (1) și alin. (4) și ale

art. 376 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt întemeiate.

Potrivit dispozițiilor

art. 379 alin. (1) C. proc. civ., nicio urmărire asupra bunurilor mobile sau imobile

nu poate avea loc decât pentru o creanță certă, lichidă și exigibilă.

Într-adevăr, conform

art. 379 alin. (4) C. proc. civ., creanța este lichidă atunci când câtimea ei este

determinată prin însuși actul de creanțe sau când este determinabilă cu ajutorul

actului de creanță sau și a altor acte neautentice -, fie emanând de la debitor,

fie opozabile lui în baza unei dispoziții legale.

Contrar susținerilor recurentului

reclamant, instanța de apel a apreciat corect că, în speță, creanța nu este determinabilă

prin acte opozabile debitorului.

Modul de stabilire în

concret a cuantumului despăgubirilor menționat în dispozițiile sentinței primei

instanțe, respectiv deviz întocmit de expert extrajudiciar silvic și constructor

la cererea reclamantului, pe cheltuiala pârâtei, nu poate fi echivalat cu un act

neautentic care să întrunească cerințele imperative ale art. 379 alin. (4) C.

proc. civ.

Un astfel de deviz nu

emană de la debitoarea pârâtă, nu este recunoscut de aceasta și nici nu îi este

opozabil în baza unei dispoziții legale, astfel încât nu se poate susține că un

deviz al unui expert extrajudiciar ar putea să stabilească câtimea creanței în modalitatea

prevăzută de norma legală menționată.

Prin urmare, Curtea va

constata că soluția desființării hotărârii primei instanțe în baza art. 297

alin. (1) C. proc. civ. este legală, întrucât nu s-a cercetat fondul dreptului,

nedeterminându-se în concret cuantumul despăgubirilor solicitate de reclamant.

În consecință, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul reclamantului

ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamantul D.Ș.A. împotriva deciziei nr. 59 din 12 octombrie 2010 a

Curții de Apel Suceava, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 septembrie 2011.