ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2234/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2234/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 311 din 19 octombrie 2009,

Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal a respins ca neîntemeiată cererea formulată de reclamantul B.E.A.,

în contradictoriu cu pârâții Agenția Națională de Administrare

Fiscală și Autoritatea Națională a Vămilor

București, prin care s-a solicitat suspendarea executării actelor

administrative reprezentate de Ordinul Autorității Naționale a

Vămilor din 5 mai 2009 și Ordinul Autorității

Naționale a Vămilor din 23 mai 2009 până la soluționarea

dosarului de fond, conform art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004; cu

cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța această

soluție instanța de fond a reținut că prin Ordinul A.N.V. din

5 mai 2009 reclamantul a fost numit în funcția publică de conducere

de director executiv adjunct la D.J.A.O.V. Arad, după ce anterior ocupase

funcția de director executiv, iar ulterior, prin Ordinul A.N.V. din 23 mai

2009, a fost eliberat din această funcție publică de conducere

conform art. 99 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 188/1999 și a fost numit

în funcția publică de conducere de șef birou la Biroul

Autorizări din cadrul D.J.A.O.V. Arad.

Instanța de fond a mai

reținut că, în speță, reclamantul a făcut dovada

formulării acțiunii în contencios administrativ, având ca obiect

anularea actelor administrative unilaterale reprezentate de Ordinele A.N.V. din

5 mai 2009 și din 23 mai 2009, astfel încât nu poate fi reținută

ipoteza cuprinsă la art. 14 alin. (1), fiind incidentă ipoteza

cuprinsă în art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, fiind vorba în fapt

despre o cerere de suspendare formulată printr-o acțiune

separată până la soluționarea în fond a cererii de anulare.

Instanța a concluzionat că

în cauza de față nu este îndeplinită condiția cazului bine justificat,

dat fiind faptul că ordinele atacate au o aparență de legalitate

pe care, fără a intra în cercetarea fondului, reclamantul nu a

înlăturat-o prin considerentele sale.

În ceea ce privește

iminența producerii unei pagube, instanța a reținut că invocarea

unui prejudiciu pur financiar nu este suficientă pentru îndeplinirea

acestei condiții, întrucât pentru a putea fi acordată suspendarea

executării trebuie ca, în principiu, prejudiciul să fie nesusceptibil

de a fi reparat printr-o indemnizație ulterioară.

Or, în speță, s-a

arătat că reclamantul a fost numit în funcția publică de

conducere șef birou la D.J.A.O.V. Arad, cu asigurarea dreptului la

muncă și la salariu, astfel încât eventuala anulare a ordinelor atacate

ar atrage automat și plata drepturilor salariale restante, neputând fi

vorba despre un prejudiciu material ce nu poate fi ulterior reparat.

Împotriva acestei hotărâri,

reclamantul B.E.A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie.

În motivarea recursului, se

arată că instanța de fond a interpretat în mod greșit

actele juridice deduse judecății, le-a schimbat înțelesul

lămurit și vădit neîndoielnic, întrucât a apreciat, pe de o

parte, că în speță este vorba despre o cerere de suspendare

formulată printr-o acțiune separată, având ca temei legal

prevederile art. 15 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și, pe de altă

parte, că nu se poate reține existența unei îndoieli serioase

asupra aparenței de legalitate a actelor atacate.

Totodată, recurentul

consideră că hotărârea pronunțată este lipsită de

temei legal, pentru că a fost dată atât cu încălcarea, cât

și cu greșita aplicare a legii, fiind astfel incidente

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând cauza și

sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului,

precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele

ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că

recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această

soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare

arătate:

Așa cum s-a reținut

anterior, obiectul acțiunii deduse judecății îl reprezintă

suspendarea executării actelor administrative reprezentate de Ordinul

Autorității Naționale a Vămilor din 5 mai 2009 și

Ordinul Autorității Naționale a Vămilor din 23 mai 2009,

până la soluționarea dosarului de fond, în conformitate cu

prevederile art. 14 alin. (1) și art. 15 din Legea nr. 554/2004.

Interpretarea coroborată a

dispozițiilor art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004 conduce la

concluzia că pe lângă dovada formulării acțiunii în

contencios având ca obiect anularea în tot sau în parte a actului atacat,

reclamantul mai trebuie să facă dovada existenței cazului bine

justificat și a iminenței producerii unei pagube.

Astfel, potrivit art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri

bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a

emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana

vătămată poate să ceară instanței competente

să dispună suspendarea executării actului administrativ

unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal

anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru

a interveni această măsură excepțională de întrerupere

a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui

asemenea act.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)

din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se

înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o

autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea

organizării executării legii sau a executării în concret a

legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În mod evident, ordinele aflate în

discuție adoptă măsuri prin care se modifică raportul de

serviciu existent între o autoritate publică și un funcționar

public; mai precis, este vorba de eliberarea din funcția de director

executiv al D.J.A.O.V. Arad, în temeiul O.U.G. nr. 37/2009.

În plus, măsura supusă

analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere

publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere

de lege, respectiv a O.U.G. nr. 37/2009.

Pe de altă parte, trebuie

amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este

un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității

emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării

principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau

judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere

legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să

nu-și producă efectele asupra celor vizați.

După cum se cunoaște,

suspendarea actelor juridice reprezintă operațiunea de întrerupere

vremelnică a efectelor acestora, ca și cum actul dispare din circuitul

juridic, deși, formal-juridic, el există.

Actul administrativ se bucură

de prezumția de legalitate care, la rândul său, se bazează pe

prezumția de autenticitate (actul emană de la cine se afirmă

că emană) și pe prezumția de veridicitate (actul

exprimă ceea ce în mod real a decis autoritatea emitentă).

De aici rezultă principiul

executării din oficiu, întrucât actul administrativ unilateral este el

însuși titlu executoriu.

Cu alte cuvinte, a nu executa actele

administrative, care sunt emise în baza legii, echivalează cu a nu executa

legea, ceea ce este de neconceput într-o bună ordine juridică,

într-un stat de drept și o democrație constituțională.

Din acest motiv, suspendarea

efectelor actelor administrative reprezintă o situație de

excepție, la care judecătorul de contencios administrativ poate

să recurgă atunci când sunt îndeplinite condițiile impuse de

Legea nr. 554/2004.

Așa cum am amintit mai sus, o

condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această

măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din

Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun

împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de

natură să creeze o îndoială serioasă în privința

legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația

în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la

nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a interveni

suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie

să existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În acest context, trebuie subliniat

faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei

(cetățeanul și statul).

În sistemul juridic românesc, acest

principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din

Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează

faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației

sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text

cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus

de lege.

În cazul actelor administrative,

legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor

și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza

prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere

discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a

cărei organizare a executării și executare în concret trebuie

să o realizeze.

Cu alte cuvinte, între actul

administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În cauza de față, Înalta

Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în

raport de împrejurarea că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată

neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009

pronunțată de Curtea Constituțională.

Or, actele administrative aflate în

discuție au fost emise tocmai pentru a se asigura punerea în executare a

unei norme cu putere de lege, respectiv, a ordonanței anterior

individualizate.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș)

din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă

iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil

sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a

funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu

public.

În concepția instanței de

control judiciar, și această condiție legală este

îndeplinită în cauză, fiind vorba de diminuarea unor drepturi

salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu

evidență, chiar în condițiile acceptării unei alte

funcții publice de către recurentul reclamant.

Pe de altă parte, se poate

afirma faptul că măsura adoptată în privința

recurentului-reclamant, datorită, pe de-o parte, caracterului său

imprevizibil iar, pe de altă parte, funcției de conducere

deținute de acesta, poate genera o perturbare previzibilă gravă

a funcționării serviciului public.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile recurentului-reclamant sunt întemeiate,

iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre netemeinică

și nelegală, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 312

alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi admis, sentința atacată va fi

modificată în sensul că se va admite cererea reclamantului și se

va dispune suspendarea executării ordinelor A.N.V. din 5 mai 2009 și din

23 mai 2009 până la soluționarea irevocabilă a acțiunii în

anularea actelor administrative atacate, iar în baza dispozițiilor art. 274

C. proc. civ., intimații vor fi obligați la plata cheltuielilor de

judecată către recurentul-reclamant.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de B.E.A.,

împotriva sentinței civile nr. 311 din 19 octombrie 2009 a Curții de

Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința

atacată, în sensul că admite cererea formulată de către

reclamant.

Suspendă executarea ordinelor A.N.V.

din 5 mai 2009 și din 23 mai 2009 până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a fondului cauzei.

Obligă intimații la plata

către recurent a sumei de 900 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată

în recurs.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 29 aprilie 2010.