ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1099/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr. 1285 din 12 martie 2010, Curtea

de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția

inadmisibilității și în consecință a respins excepția

de nelegalitate

deciziilor nr. 10/1997 și nr. 5/1999 emise de

Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, în raport cu dispozițiile art. 107

alin. (4) din Legea nr. 8/1996, invocată de SC P.D.I. SRL în contradictoriu cu U.C

M. din România - Asociația pentru drepturi de autor și Oficiul Român pentru Drepturi

de Autor,

ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență

următoarele:

Actele administrative vizate de excepția de nelegalitate sunt reprezentate de deciziile

nr. 10/1997 și nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, acte

administrative unilaterale cu caracter individual, nu normativ.

S-a constatat că prin

consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate

asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea

invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative

unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004,

art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor

juridice, componentă a preeminenței dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate

a art. 6 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale,

care prevede dreptul la un proces echitabil cu componentele sale: dreptul la justiție

și principiul securității raporturilor juridice.

Astfel, s-a considerat

că în privința actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele

juridice în discuție contravin celor două principii constituționale sus menționate,

prin raportare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - dreptul

la un proces echitabil,

practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului;

principiile statuate prin Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/

Rec (2007) a Comitetului de Miniștri al Uniunii Europene și la practica constantă

a Curții de Justiție de la Luxemburg.

Concluzionând, judecătorul

fondului a reținut că cele două decizii atacate, fiind acte administrative unilaterale

cu caracter individual emise anterior intrării in vigoare a Legii nr. 554/2004,

nu pot fi supuse controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de

art. 4 din acest act normativ.

Împotriva susmenționatei

sentințe a declarat recurs reclamanta SC P.D.I. SRL, primele două critici aduse

fiind subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar a treia critică referindu-se la încălcarea dreptului

reclamantei de acces efectiv la o instanță, în considerarea art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea primului

motiv de recurs (304 pct. 7 C. proc. civ.) s-a arătat că instanța nu a răspuns argumentului

invocat de societatea reclamantă privitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil

dacă se acceptă că modificarea legislativă din anul 2004 adusă art. 4 din Legea

contenciosului administrativ limitează în timp ridicarea excepției de nelegalitate

a unui act administrativ individual. Neanalizarea acestui argument a fost asimilată

de recurentă nemotivării hotărârii judecătorești, încălcării dispozițiilor de drept

intern și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acest ultim sens

invocându-se și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza A. c.

României).

În privința incidenței

art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a subliniat că în mod greșit prima instanță

a calificat deciziile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor ca acte administrative

individuale pe baza criteriului creării de drepturi și obligații cu caracter general

și abstract, deși criteriul corect în baza căruia se putea face această clasificare

este acela al „gradului de întindere a efectelor”. Mai mult, actele normative atacate

nu au născut efecte numai în patrimoniul organismelor de gestiune colectivă desemnate,

așa cum a reiterat instanța, ci au născut efecte concret în categoria tuturor subiecților

nedeterminați ce desfășurau activități economice de natură să atragă plata remunerației

pentru copie privată. Legea nr. 8/1996 nu reglementează noțiunea de „domeniu” lăsând

acest lucru în sarcina Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, precum și individualizarea

fiecărui domeniu prin aplicarea unor criterii ce decurg din actul normativ amintit.

A mai arătat recurenta că definirea și identificarea domeniilor se face în abstract,

deciziile Oficiului Român pentru Drepturi de Autor fiind niște veritabile Norme

metodologice date în aplicarea Legii nr. 8/1996 prin care prevederile generale ale

legii sunt aplicate în concret, identificându-se exact care sunt domeniile și apoi

numindu-se un singur organ de gestiune colectivă pentru fiecare domeniu.

În fine, a apreciat recurenta

că prin abordarea Curții de apel s-a admis „o intervenție legislativă” care a lipsit

partea de una din „armele” de bază într-un proces, în condițiile în care procesul

de fond în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate a început în luna

august 2004, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Astfel, partea

reclamantă a fost pusă în imposibilitatea de a invoca oricând ilegalitatea unui

act administrativ vătămător, instrument pe care îl avea la dispoziție conform Legii

nr. 29/1990.

În același context s-a

mai arătat că modul actual de reglementare și de interpretare a legislației relevant

în materia excepției de nelegalitate conduce la ruperea echilibrului procesual,

neexistând egalitate de arme și că de altfel Curtea Constituțională a României s-a

pronunțat asupra constituționalității art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Deciziile

nr. 425 și nr. 426 din 10 aprilie 2008.

Prin întâmpinare, Oficiul

Român pentru Drepturile de Autor a răspuns punctual motivelor de recurs subliniind

că în speță este vorba de acte administrative cu caracter individual pentru argumentele

reținute și de instanța de fond, în cauză fiind incidente prevederile Legii nr.

29/1990 - în versiunile corespunzătoare fiecăreia din cele două decizii Oficiului

Român pentru Drepturi de Autor în discuție – și dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind

drepturile de autor și drepturile conexe, în forma inițială.

Examinând cauza atât prin

prisma motivelor de recurs enunțate mai înainte cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că niciuna din criticile

aduse de recurentă nu este întemeiată și că nu există deci, motive pentru casarea/modificarea

sentinței recurate, după cum se va puncta în continuare:

Nu este incident motivul

de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. („când hotărârea nu cuprinde

motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine

de natura pricinii”) căci, așa cum se poate lesne observa din considerentele sentinței,

judecătorul fondului și-a argumentat concluziile atât sub aspectul calificării deciziilor

nr. 10/1997 și nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor drept

acte administrative unilaterale cu caracter individual cât și în privința imposibilității

verificării legalității celor două decizii ale Oficiului Român pentru Drepturi

de Autor pe calea procedurii speciale reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004,

având în vedere momentul emiterii lor.

De altfel, nu se poate

vorbi despre nemotivarea sentinței pentru faptul că instanța nu a împărtășit punctul

de vedere al reclamantei potrivit căruia ridicarea excepției de nelegalitate nu

este limitată în timp în privința actelor administrative individuale.

Critica întemeiată pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va fi respinsă, remarcându-se că prima

instanță a aplicat corect legea atât din perspectiva calificării celor două decizii

ale Oficiului Român pentru Drepturi de Autor ca acte administrative individuale

cât și aceea a aplicării limitate în timp a art. 4 din Legea nr. 554/2004 respectiv

numai pentru actele emise/adoptate ulterior intrării în vigoare a actului normativ

incident.

Criteriul indicat de recurenta-reclamantă

pentru delimitarea actelor administrative cu caracter normativ de actele administrative

individuale, anume „gradul de întindere al efectelor”, este principal corect, dar

aplicat greșit în privința deciziilor nr. 10/1997 și nr. 5/1999, ambele emise de

Oficiului Român pentru drepturi de autor.

Teza avansată de recurentă

în sensul că deciziile în discuție sunt niște veritabile norme metodologice date

în aplicarea Legii nr. 8/1996 este greșită, fiind evident din dispozițiile cuprinse

în ambele acte că acestea nu au caracter general și abstract ci că se adresează

unor subiecte de drept clar individualizate, în cazul deciziei nr. 10/1997 fiind

vorba de U.C.M.R.-ADA desemnat ca organism unic de colectare a remunerației compensatorii

pentru copia privată în domeniul înregistrărilor sonore, prevăzute la art. 107

alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar în cazul deciziei nr. 5/1999 fiind vorba de

C. desemnat ca organism de gestiune colectivă colector al remunerației compensatorii

pentru copia privată în domeniul înregistrărilor audiovizuale, prevăzută la

art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Niciunul din cele două

acte nu creează, eo ipso, drepturi și obligații cu caracter general în patrimoniul

categoriei largi de utilizatori de drepturi de autor din domeniile respective, ci

așa cum s-a arătat, dau naștere unor efecte numai în patrimoniul organismelor de

gestiune colectivă desemnate, respectiv dreptul de a colecta sumele și obligația

de a le repartiza după deducerea cheltuielilor determinate de operațiunile de colectare.

Așadar, este lipsită de

temei juridic susținerea recurentei că cele două decizii a căror legalitate s-a

cerut a fi verificată pe calea art. 4 din Legea nr. 554/2004 ar fi acte cu caracter

normativ, poziția Înaltei Curți fiind clar exprimată în această materie în jurisprudența

sa (spre exemplificare, decizia nr. 4039 din 20 octombrie 2009 a secției de contencios

administrativ și fiscal).

În privința celei de-a

treia critici aduse de recurentă, conform căreia prin soluția dată s-ar fi împiedicat

accesul efectiv al reclamantei la o instanță în sensul consacrat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, se observă mai întâi de toate că abordarea excepției

de nelegalitate s-a făcut în cauză în acord cu practica constantă și unitară în

acest domeniu a Înaltei Curți de Casație și Justiție* potrivit căreia dispozițiile

art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007,

nu sunt aplicabile actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Raportându-se la jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului și la cea a Curții de Justiție de la Luxemburg,

judecătorul fondului a demonstrat că posibilitatea de a ataca fără limită în timp

un act administrativ unilateral cu caracter individual ar implica încălcarea dreptului

la un proces echitabil, în mod deosebit a uneia din componentele de bază ale acestuia

care vizează securitatea raporturilor juridice.

Cum natura juridică a

celor două decizii ale Oficiului Român pentru drepturi de autor a fost stabilită

ca fiind aceea a unor acte administrative unilaterale cu caracter individual emise

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în mod corect prima instanță

a constatat că cele două acte nu pot face obiectul controlului de legalitate instituit

prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin soluția pronunțată

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu

a nesocotit substanța argumentelor Curții Constituționale care prin Deciziile

nr. 425/2008 și nr. 426/2008 a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în varianta lor modificată prin Legea

nr. 262/2007. Aceasta întrucât potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României,

judecătorului național îi revine rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate

a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este

parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului), excepția fiind

aceea când există dispoziții mai favorabile în dreptul intern.

Înlăturarea dispozițiilor

art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cazul actelor administrative unilaterale

cu caracter individual se impune pentru că acestea contravin în mod evident dreptului

la un proces echitabil așa cum este consacrat de art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, prin

prisma atingerii aduse „principiului securității juridice care se regăsește în totalitatea

articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului

de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - hotărârea din 6 decembrie 2007

în Cauza B. împotriva României publicată în M. Of. partea I nr. 616/21.08.2008).

Este pertinentă în acest

context și trimiterea făcută de instanța de fond la hotărârea din 28 octombrie 1999

a Curții Europene, în Cauza B. împotriva României (publicată în M. Of. nr. 414/31.08.2000),

argumentele din această cauză fiind perfect valabile și în speța de față, existând

similitudine de efecte juridice între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă

și actul administrativ irevocabil emis de autoritatea publică și definitivat prin

neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare

a Legii nr. 554/2004.

Văzând și dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum

și art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de SC P.D.I. SRL împotriva sentinței nr. 1285 din 12 martie 2010 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă

la plata sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu

de avocat, către intimata-pârâtă U.C.M. din România - Asociația pentru drepturi

de autor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2011.

___________

*Deciziile secției de

contencios administrativ și fiscal nr. 1174/2009; nr. 165/2009; nr. 1939/2009;

nr. 2500/2009; nr. 2440/2009; nr. 3298/2009; nr. 1147/2010; nr. 1313/2010; nr.

2459/2010; nr. 2545/2010; nr. 3190/2010; nr. 4019/2010; nr. 4089/2010; nr.

4596/2010; nr. 4901/2010 nr. 4064/2010.