ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1099/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 1285 din 12 martie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția inadmisibilității și în consecință a respins excepția de nelegalitate deciziilor nr. 10/1997 și nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, în raport cu dispozițiile art. 107 alin. (4) din Legea nr. 8/1996, invocată de SC P.D.I. SRL în contradictoriu cu U.C M. din România - Asociația pentru drepturi de autor și Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, ca inadmisibilă. Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut, în esență următoarele: Actele administrative vizate de excepția de nelegalitate sunt reprezentate de deciziile nr. 10/1997 și nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor, acte administrative unilaterale cu caracter individual, nu normativ.

S-a constatat că prin consecințele juridice pe care le produce admiterea unei excepții de nelegalitate asupra litigiului în cadrul căruia a fost invocată și mai cu seamă prin posibilitatea invocării excepției fără limită în timp, chiar cu privire la acte administrative unilaterale individuale emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, art. 4 din acest act normativ intră în coliziune cu principiul securității raporturilor juridice, componentă a preeminenței dreptului, situație ce impune aplicarea cu prioritate a art. 6 din Convenția privind apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care prevede dreptul la un proces echitabil cu componentele sale: dreptul la justiție și principiul securității raporturilor juridice.

Astfel, s-a considerat că în privința actelor administrative unilaterale cu caracter individual, normele juridice în discuție contravin celor două principii constituționale sus menționate, prin raportare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - dreptul la un proces echitabil, practica constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului; principiile statuate prin Codul bunei administrații, aprobat prin Recomandarea CM/ Rec (2007) a Comitetului de Miniștri al Uniunii Europene și la practica constantă a Curții de Justiție de la Luxemburg. Concluzionând, judecătorul fondului a reținut că cele două decizii atacate, fiind acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării in vigoare a Legii nr. 554/2004, nu pot fi supuse controlului de legalitate pe calea procesuală reglementată de art. 4 din acest act normativ.

Împotriva susmenționatei sentințe a declarat recurs reclamanta SC P.D.I. SRL, primele două critici aduse fiind subsumate motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., iar a treia critică referindu-se la încălcarea dreptului reclamantei de acces efectiv la o instanță, în considerarea art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea primului motiv de recurs (304 pct. 7 C. proc. civ.) s-a arătat că instanța nu a răspuns argumentului invocat de societatea reclamantă privitor la încălcarea dreptului la un proces echitabil dacă se acceptă că modificarea legislativă din anul 2004 adusă art. 4 din Legea contenciosului administrativ limitează în timp ridicarea excepției de nelegalitate a unui act administrativ individual.

Neanalizarea acestui argument a fost asimilată de recurentă nemotivării hotărârii judecătorești, încălcării dispozițiilor de drept intern și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, în acest ultim sens invocându-se și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Cauza A. c. României). În privința incidenței art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta a subliniat că în mod greșit prima instanță a calificat deciziile Oficiului Român pentru Drepturile de Autor ca acte administrative individuale pe baza criteriului creării de drepturi și obligații cu caracter general și abstract, deși criteriul corect în baza căruia se putea face această clasificare este acela al „gradului de întindere a efectelor”.

Mai mult, actele normative atacate nu au născut efecte numai în patrimoniul organismelor de gestiune colectivă desemnate, așa cum a reiterat instanța, ci au născut efecte concret în categoria tuturor subiecților nedeterminați ce desfășurau activități economice de natură să atragă plata remunerației pentru copie privată. Legea nr. 8/1996 nu reglementează noțiunea de „domeniu” lăsând acest lucru în sarcina Oficiului Român pentru Drepturi de Autor, precum și individualizarea fiecărui domeniu prin aplicarea unor criterii ce decurg din actul normativ amintit. A mai arătat recurenta că definirea și identificarea domeniilor se face în abstract, deciziile Oficiului Român pentru Drepturi de Autor fiind niște veritabile Norme metodologice date în aplicarea Legii nr. 8/1996 prin care prevederile generale ale legii sunt aplicate în concret, identificându-se exact care sunt domeniile și apoi numindu-se un singur organ de gestiune colectivă pentru fiecare domeniu.

În fine, a apreciat recurenta că prin abordarea Curții de apel s-a admis „o intervenție legislativă” care a lipsit partea de una din „armele” de bază într-un proces, în condițiile în care procesul de fond în cadrul căruia a fost invocată excepția de nelegalitate a început în luna august 2004, deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Astfel, partea reclamantă a fost pusă în imposibilitatea de a invoca oricând ilegalitatea unui act administrativ vătămător, instrument pe care îl avea la dispoziție conform Legii nr. 29/1990.

În același context s-a mai arătat că modul actual de reglementare și de interpretare a legislației relevant în materia excepției de nelegalitate conduce la ruperea echilibrului procesual, neexistând egalitate de arme și că de altfel Curtea Constituțională a României s-a pronunțat asupra constituționalității art. 4 din Legea nr. 554/2004 prin Deciziile nr. 425 și nr. 426 din 10 aprilie 2008. Prin întâmpinare, Oficiul Român pentru Drepturile de Autor a răspuns punctual motivelor de recurs subliniind că în speță este vorba de acte administrative cu caracter individual pentru argumentele reținute și de instanța de fond, în cauză fiind incidente prevederile Legii nr. 29/1990 - în versiunile corespunzătoare fiecăreia din cele două decizii Oficiului Român pentru Drepturi de Autor în discuție – și dispozițiile Legii nr. 8/1996 privind drepturile de autor și drepturile conexe, în forma inițială.

Examinând cauza atât prin prisma motivelor de recurs enunțate mai înainte cât și în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține că niciuna din criticile aduse de recurentă nu este întemeiată și că nu există deci, motive pentru casarea/modificarea sentinței recurate, după cum se va puncta în continuare: Nu este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

(„când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”) căci, așa cum se poate lesne observa din considerentele sentinței, judecătorul fondului și-a argumentat concluziile atât sub aspectul calificării deciziilor nr. 10/1997 și nr. 5/1999 emise de Oficiul Român pentru Drepturi de Autor drept acte administrative unilaterale cu caracter individual cât și în privința imposibilității verificării legalității celor două decizii ale Oficiului Român pentru Drepturi de Autor pe calea procedurii speciale reglementate de art. 4 din Legea nr. 554/2004, având în vedere momentul emiterii lor. De altfel, nu se poate vorbi despre nemotivarea sentinței pentru faptul că instanța nu a împărtășit punctul de vedere al reclamantei potrivit căruia ridicarea excepției de nelegalitate nu este limitată în timp în privința actelor administrative individuale.

Critica întemeiată pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. va fi respinsă, remarcându-se că prima instanță a aplicat corect legea atât din perspectiva calificării celor două decizii ale Oficiului Român pentru Drepturi de Autor ca acte administrative individuale cât și aceea a aplicării limitate în timp a art. 4 din Legea nr. 554/2004 respectiv numai pentru actele emise/adoptate ulterior intrării în vigoare a actului normativ incident. Criteriul indicat de recurenta-reclamantă pentru delimitarea actelor administrative cu caracter normativ de actele administrative individuale, anume „gradul de întindere al efectelor”, este principal corect, dar aplicat greșit în privința deciziilor nr. 10/1997 și nr. 5/1999, ambele emise de Oficiului Român pentru drepturi de autor.

Teza avansată de recurentă în sensul că deciziile în discuție sunt niște veritabile norme metodologice date în aplicarea Legii nr. 8/1996 este greșită, fiind evident din dispozițiile cuprinse în ambele acte că acestea nu au caracter general și abstract ci că se adresează unor subiecte de drept clar individualizate, în cazul deciziei nr. 10/1997 fiind vorba de U.C.M.R.-ADA desemnat ca organism unic de colectare a remunerației compensatorii pentru copia privată în domeniul înregistrărilor sonore, prevăzute la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996, iar în cazul deciziei nr. 5/1999 fiind vorba de C. desemnat ca organism de gestiune colectivă colector al remunerației compensatorii pentru copia privată în domeniul înregistrărilor audiovizuale, prevăzută la art. 107 alin. (1) din Legea nr. 8/1996.

Niciunul din cele două acte nu creează, eo ipso, drepturi și obligații cu caracter general în patrimoniul categoriei largi de utilizatori de drepturi de autor din domeniile respective, ci așa cum s-a arătat, dau naștere unor efecte numai în patrimoniul organismelor de gestiune colectivă desemnate, respectiv dreptul de a colecta sumele și obligația de a le repartiza după deducerea cheltuielilor determinate de operațiunile de colectare. Așadar, este lipsită de temei juridic susținerea recurentei că cele două decizii a căror legalitate s-a cerut a fi verificată pe calea art. 4 din Legea nr. 554/2004 ar fi acte cu caracter normativ, poziția Înaltei Curți fiind clar exprimată în această materie în jurisprudența sa (spre exemplificare, decizia nr. 4039 din 20 octombrie 2009 a secției de contencios administrativ și fiscal).

În privința celei de-a treia critici aduse de recurentă, conform căreia prin soluția dată s-ar fi împiedicat accesul efectiv al reclamantei la o instanță în sensul consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se observă mai întâi de toate că abordarea excepției de nelegalitate s-a făcut în cauză în acord cu practica constantă și unitară în acest domeniu a Înaltei Curți de Casație și Justiție* potrivit căreia dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 262/2007, nu sunt aplicabile actelor administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004.

Raportându-se la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și la cea a Curții de Justiție de la Luxemburg, judecătorul fondului a demonstrat că posibilitatea de a ataca fără limită în timp un act administrativ unilateral cu caracter individual ar implica încălcarea dreptului la un proces echitabil, în mod deosebit a uneia din componentele de bază ale acestuia care vizează securitatea raporturilor juridice. Cum natura juridică a celor două decizii ale Oficiului Român pentru drepturi de autor a fost stabilită ca fiind aceea a unor acte administrative unilaterale cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, în mod corect prima instanță a constatat că cele două acte nu pot face obiectul controlului de legalitate instituit prin art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin soluția pronunțată Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, nu a nesocotit substanța argumentelor Curții Constituționale care prin Deciziile nr. 425/2008 și nr. 426/2008 a respins excepțiile de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în varianta lor modificată prin Legea nr. 262/2007. Aceasta întrucât potrivit art. 20 alin. (2) din Constituția României, judecătorului național îi revine rolul de a aprecia cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte (cum este cazul Convenției Europene a Drepturilor Omului), excepția fiind aceea când există dispoziții mai favorabile în dreptul intern.

Înlăturarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în cazul actelor administrative unilaterale cu caracter individual se impune pentru că acestea contravin în mod evident dreptului la un proces echitabil așa cum este consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și de jurisprudența Curții Europene de la Strasbourg, prin prisma atingerii aduse „principiului securității juridice care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (Curtea Europeană a Drepturilor Omului - hotărârea din 6 decembrie 2007 în Cauza B. împotriva României publicată în M. Of. partea I nr. 616/21.08.2008). Este pertinentă în acest context și trimiterea făcută de instanța de fond la hotărârea din 28 octombrie 1999 a Curții Europene, în Cauza B. împotriva României (publicată în M. Of.

nr. 414/31.08.2000), argumentele din această cauză fiind perfect valabile și în speța de față, existând similitudine de efecte juridice între hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ irevocabil emis de autoritatea publică și definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legislația anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de SC P.D.I. SRL împotriva sentinței nr. 1285 din 12 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenta-reclamantă la plata sumei de 3.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, către intimata-pârâtă U.C.M. din România - Asociația pentru drepturi de autor. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 februarie 2011. ___________ *Deciziile secției de contencios administrativ și fiscal nr. 1174/2009; nr. 165/2009; nr. 1939/2009; nr. 2500/2009; nr. 2440/2009; nr. 3298/2009; nr. 1147/2010; nr. 1313/2010; nr. 2459/2010; nr. 2545/2010; nr. 3190/2010; nr. 4019/2010; nr. 4089/2010; nr. 4596/2010; nr. 4901/2010 nr. 4064/2010.