ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1154/2010

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor dosarului,

constată următoarele:

Prin hotărârea nr. 50 din data de 17

februarie 2009, C.S.M., secția pentru judecători, a dispus suspendarea din

funcția de judecător la Judecătoria Cornetu a numitei F.A.C. până la rămânerea

irevocabilă a Hotărârii nr. 4/ J din 11 februarie 2009.

Prin Hotărârea nr. 4/ J din 11

februarie 2009, Secția pentru Judecători a C.S.M. a admis acțiunea disciplinară

formulată de C.D.J. împotriva Doamnei F.A.C., judecător la Judecătoria Cornetu și, în baza dispozițiilor art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind

statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și

completările ulterioare, a aplicat acesteia sancțiunea disciplinară a

excluderii din magistratură, pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută

de art. 99 lit. h) teza a II-a din același act normativ.

Împotriva ambelor hotărâri F.A.C. a

declarat recurs.

Prin decizia nr. 3033 din 2 iunie

2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de F.A.C. împotriva Hotărârii

nr. 50 din 17 februarie 2009 a Secției pentru judecători a C.S.M..

D-na F.A.C. a exercitat calea de

atac extraordinară a contestației în anulare întemeiată pe prevederile art. 317

alin. (1) și art. 317 alin. (2), solicitând anularea ei și reluarea judecății

de la cel mai vechi act de procedură efectuat, în vederea pronunțării unei

hotărâri neviciate.

În motivarea contestației s-a

susținut că prin hotărârea atacată au fost încălcate dispozițiile de ordine

publică privitoare la competență [(art. 4 și art. 158 alin. (1) și (3) C. proc.

civ.)] și dispozițiile art. 61 din C.E.D.O., care prevăd dreptul persoanei la

un proces echitabil, întrucât, deși s-a reținut că Hotărârea nr. 50 din 17

februarie 2009 a Secției pentru judecători a C.S.M. putea fi atacată cu recurs

la Completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție, nu s-a hotărât

declinarea competenței, ci respingerea recursului ca inadmisibil.

Examinând actele dosarului, Înalta

Curte reține că prezenta contestație în anulare nu este întemeiată, pentru

considerentele în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, îndreptată împotriva hotărârilor

judecătorești irevocabile date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau

greșite din cauza unor inadvertențe de ordin formal. Ea se poate exercita numai

în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 317 – art. 321 C. proc.

civ.

Potrivit art. 317 alin. (1) pct. 2 C.

proc. civ., invocat ca temei  legal de contestatoare, pot forma obiectul

contestației în anulare hotărârile judecătorești irevocabile date cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență, dacă acest motiv nu

a putut fi invocat pe calea apelului sau recursului.

Cu toate acestea, prevede același

text, prin alin. (2), contestația poate fi primită când acest motiv a fost

invocat prin cererea de recurs, dar instanța l-a respins pentru că avea nevoie

de verificări de fapt sau dacă recursul a fost respins fără ca el să fi fost

judecat în fond.

În speță, cererea de recurs

soluționată prin decizia contestată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 29 alin.

(8) din Legea nr. 317/2009, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, potrivit cărora recursul declarat împotriva hotărârilor C.S.M. [(prevăzute

la alin. (5)] suspendă executarea acestora.

Calea de atac a recursului a fost

exercitată împotriva Hotărârii nr. 50 din 17 februarie 2009, prin care Secția

pentru judecători a C.S.M. a dispus suspendarea recurentei din funcția de

judecător la Judecătoria Cornetu până la rămânerea irevocabilă a Hotărârii nr. 4/

J din 11 februarie 2009.

S-a invocat, între altele, faptul

că, potrivit art. 49 teza 3 din Legea nr. 317/2004, recursul declarat împotriva

Hotărârii nr. 4/J/2009 prin care a fost aplicată sancțiunea disciplinară a

excluderii din magistratură, înregistrat pe rolul completului de 9 judecători a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, suspendă executarea respectivei hotărâri.

În raport cu temeiul legal al

cererii de recurs și în condițiile în care, potrivit art. 49 alin. (2) din

Legea nr. 317/2004, aparține Completului de 9 judecători al Înaltei Curți de

Casație și Justiție numai competența de soluționare a recursului declarat

împotriva hotărârilor Secțiilor C.S.M. prin care s-a soluționat acțiunea

disciplinară, nu se poate reține că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

dispozițiilor de ordine publică referitoare la competență, în sensul

dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Potrivit art. 29 alin. (5) și (7)

din Legea nr. 317/2004, pot fi atacate însă cu recurs la Secția de contencios

administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție numai hotărârile

Plenului C.S.M. privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor,

iar în conformitate cu art. 36 alin. (2) din aceeași lege, Plenul C.S.M. soluționează

contestațiile formulate de judecători și procurori împotriva hotărârilor

pronunțate de secțiile C.S.M., cu excepția celor date în materia disciplinară.

În considerarea acestor prevederi

legale a fost invocată, de altfel, de către intimatul C.S.M., excepția

inadmisibilității recursului, hotărârea atacată nefiind pronunțată asupra unei

acțiuni disciplinare în sensul art. 44 – art. 49 din aceeași lege, ci în

condițiile art. 65

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată,

cu modificările și completările ulterioare.

Față de cele expuse, contestația în

anulare va fi respinsă ca fiind neîntemeiată.

Se impune, totodată, precizarea că

la data soluționării prezentei cauze s-a făcut dovada că, prin decizia nr. 1

pronunțată la 25 ianuarie 2010, în dosarul nr. 2486/1/2009, Completul de 9

judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție a admis recursul împotriva

deciziei nr. 47/2009, dispunând modificarea ei în sensul înlocuirii sancțiunii

„excluderii din magistratură” cu sancțiunea „diminuării retribuției de

încadrare lunară brută cu 15 % pe o perioadă de 3 luni”.

Ca atare, se poate susține că

interesul contestatoarei în exercitarea acestei căi extraordinare de atac nu mai

subzistă, întrucât chiar și o eventuală soluție de admitere a acesteia nu ar

mai avea nici o finalitate practică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de F.A.C. împotriva deciziei nr. 3033 din 2 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 2 martie 2010.