ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1079/2011

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin Hotărârea nr. 6/J/9 iunie 2010, Secția pentru

judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acțiunea

disciplinară formulată de Comisia de Disciplină pentru judecători și, în baza

dispozițiilor art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004 privind statutul

judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările

ulterioare, a aplicat doamnei D.D., judecător la Tribunalul Constanța, în

prezent detașată la Tribunalul București, sancțiunea disciplinară a excluderii din

magistratură pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99

lit. h), teza I și lit. i).

Împotriva acestei

hotărâri doamna D.D. a declarat recurs.

Prin Hotărârea nr.

735 din 24 iunie 2010, Secția pentru judecători a Consiliului Superior al

Magistraturii a dispus suspendarea din funcție, începând cu data de 24 iunie

2010 a doamnei D.D. până la soluționarea recursului declarat împotriva

Hotărârii nr. 6/J/9 iunie 2010 pronunțată în dosarul nr. 33/J/2009 de către

Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

La adoptarea

hotărârii au fost avute în vedere dispozițiile art. 65

1

alin. (2)

din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Împotriva acestei hotărâri, D.D. a formulat

contestație, soluționată de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii, prin

Hotărârea nr. 860 din 7 octombrie 2010, în sensul respingerii contestației ca

neîntemeiată.

Plenul Consiliului

Superior al Magistraturii a reținut că, în raport de dispozițiile art. 65

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 potrivit cărora „în cazul în care împotriva

hotărârii de eliberare din funcție a judecătorului sau procurorului se exercită

calea de atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcție până la

soluționarea irevocabilă a cauzei", Hotărârea nr. 735 din 24 iunie 2010 de

suspendare din funcție este temeinică și legală.

Împotriva Hotărârii

nr. 860 din 7 octombrie 2010, D.D. a formulat recurs, solicitând anularea

acesteia și implicit a Hotărârii nr. 735 din 24 iunie 2010 a Secției pentru

judecători, în temeiul dispozițiilor art. 36 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Prin recursul

formulat se susține că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate în mod

nelegal, cu nerespectarea dispozițiilor legale prevăzute atât de legea

națională, cât și a dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Mai arată recurenta

că, în mod greșit, s-a dispus suspendarea din funcție înainte a-i fi comunicată

hotărârea de aplicare a sancțiunii și fără a fi încunoștințată de luarea în

discuție a notei Direcției Resurse Umane prin care se solicita suspendarea din

funcție, ca efect al aplicării sancțiunii excluderii și declarării recursului.

Mai afirmă recurenta

că potrivit dispozițiilor art. 65 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004,

eliberarea din funcție a judecătorilor și procurorilor se dispune prin decret

al Președintelui României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii.

Prin urmare, suspendarea din funcție nu se putea dispune cât vreme nu exista un

decret prezidențial de eliberare din funcție.

Analizând cu

prioritate excepția rămânerii fără obiect a recursului, în temeiul

dispozițiilor art. 137 C. proc. civ., constată că aceasta nu este întemeiată

având în vedere că la momentul declarării recursului Hotărârea nr. 735 din 24

iunie 2010 își producea efectele, iar respingerea recursului împotriva

hotărârii de excludere din magistratură nu șterge și efectele juridice pe care

le-a produs hotărârea de suspendare din funcție pe toată durata aflării ei în

vigoare.

Analizând pe fond

cererea de recurs, în raport de susținerile recurentei, de actele dosarului și

dispozițiile legale incidente cauzei, Înalta Curte constată că recursul este

nefondat.

Astfel, potrivit

susținerilor recurentei, hotărârea de suspendare din funcția de judecător este

nelegală deoarece a fost adoptată înainte ca reclamantei să i se fi comunicat

hotărârea de aplicare a sancțiunii disciplinare și fără a fi informată despre

Nota Direcției Resurse Umane cu privire la suspendarea din funcție.

Aceste critici sunt

neîntemeiate.

Potrivit dispozițiilor

art. 65

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu

modificările și completările ulterioare, „în cazul în care, împotriva hotărârii

de eliberare din funcție a judecătorului sau procurorului se exercită calea de

atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcție până la soluționarea

irevocabilă a cauzei de către instanța competentă".

Din interpretarea

literală a acestui text de lege rezultă că singura condiție pentru declanșarea

procedurii suspendării de funcție este aceea ca împotriva hotărârii de

excludere în magistratură să se exercite calea de atac a recursului, neavând

relevanță sub acest aspect dacă recursul este și motivat sau există doar

declarația scrisă de recurs înregistrată la instanța competentă. Prin urmare,

atâta vreme cât din actele dosarului rezultă manifestarea neechivocă de voință

a judecătoarei D.D. de a recura la instanța competentă Hotărârea Secției pentru

judecători din cadrul CSM privind excluderea din magistratură ca sancțiune

disciplinară, potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 317/2004, Secția de

Judecători era obligată să dea acestui act de voință efectele juridice

obligatorii prevăzute de lege, respectiv să dispusă suspendarea din funcția de

judecător.

Pe de altă parte, nu

are relevanță nici faptul că recurenta a exercitat calea de atac înainte de

comunicarea hotărârii, având dreptul procedural de a acționa în acest mod,

deoarece dispozițiile art. 61

1

alin. (2) nu distinge între momentele

în care se poate exercita recursul.

Referitor la critica

potrivit căreia nu i-a fost comunicată Nota Direcției Resurse Umane prin care a

fost sesizată Secția pentru judecători cu privire la necesitatea suspendării

din funcție, Înalta Curte constată că aceasta nu are temei legal, având în

vedere caracterul intern și de operațiune premergătoare emiterii actului

administrativ producător de efecte juridice. În acest sens se reține și faptul

că suspendarea din funcție a judecătorului se dispune în temeiul legii și nu

implică un drept de apreciere al autorități competente să dispună această

măsură, procedura suspendării nefiind bazată pe contradictorialitate, spre

deosebire de procedura răspunderii disciplinare unde se prevede expres dreptul

judecătorului sau procurorului cercetat de a lua cunoștință de actele dosarului

și a solicita probe în apărare.

Un alt argument adus

în susținerea nelegalității hotărârii de suspendare din funcție constă în

faptul că art. 61

1

alin. (2) din Legea nr. 303/2004 folosește

noțiunea de „eliberare din funcție", iar eliberarea din funcție intră în

competența exclusivă a Președintelui României care își manifestă voința în

acest sens printr-un decret, situația care nu este întrunită în speță.

Înalta Curte

apreciază că interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 61

1

alin. (2) nu reflectă intenția legiuitorului și ar presupune lipsirea de efecte

juridice a instituției suspendării din funcția de judecător.

Din economia

dispozițiilor Legii nr. 303/2004 care reglementează instituția răspunderii

disciplinare coroborate cu cele ale Legii nr. 317/2004 referitoare la procedura

aplicării sancțiunii disciplinare rezultă că expresia „hotărârii de eliberare

din funcție" prevăzută în art. 61

1

alin. (2) din Legea nr.

303/2004 se referă la Hotărârea Secției pentru judecători din cadrul

Consiliului Superior al Magistraturii privind excluderea din magistratură ca

sancțiune disciplinară, acesta fiind actul care poate fi atacat cu recurs la

instanța competentă în temeiul dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Legea nr.

317/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Este adevărat că

actul care definitivează procedura eliberării de funcție a judecătorilor și

procurorilor este Decretul Președintelui României, dar acest act este emis la

propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, iar în cazul excluderii din

magistratură se transmite Președintelui României hotărârea irevocabilă privind

excluderea (art. 50 din Legea nr. 317/2004).

Prin urmare, emiterea

Decretului prezidențial privind eliberarea din funcția de judecător sau

procuror nu mai poate atrage și suspendarea din această funcție, deoarece acest

act nu mai poate fi atacat cu recurs potrivit dispozițiilor Legii nr. 317/2004

menționate mai sus și nici nu poate îmbrăca forma unei hotărâri pentru a fi

îndeplinită ipoteza textului art. 61

1

alin. (2) din Legea nr.

303/2004.

În concluzie, pentru

considerentele arătate, Înalta Curte apreciază că Hotărârea nr. 860 din 7

octombrie 2010 a Plenului CSM de soluționare a contestației formulate împotriva

Hotărârii nr. 735 din 24 iunie 2010 a Secției pentru judecători, este temeinică

și legală și, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge recursul

declarat de D.D., împotriva Hotărârii nr. 860 din 7 octombrie 2010 a Plenului

Consiliului Superior al Magistraturii, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 februarie 2011.