ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 17/2011

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea

din 30 decembrie 2010 pronunțată în dosarul nr. 750/32/2010,

Curtea de Apel Bacău, secția penală, cauze

minori și familie, a respins cererea de

liberare

pe cauțiune formulată de inculpatul C.C.C., reținându-se,

în esență, că

deși, pedeapsa stabilită de lege pentru infracțiunea pentru care este

cercetat nu depășește 18 ani închisoare, iar

actele dosarului de urmărire penală nu

relevă

date din care să rezulte că o dată pus în libertate ar încerca să zădărnicească

aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți,

alterarea ori

distrugerea mijloacelor de

probă, cererea nu este întemeiată în raport de natura și

gravitatea

faptelor, modalitatea de comitere a infracțiunilor, de timpul foarte scurt

scurs de la luarea măsurii arestării preventive

și de faptul că inculpatul a suferit o condamnare definitivă pentru luare de

mită, faptă comisă în calitate de magistrat.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs inculpatul C.C.C.

solicitând

cercetarea sa în stare de libertate pe cauțiune întrucât lăsarea sa în

libertate nu prezintă pericol pentru ordinea

publică.

Analizând încheierea recurată atât

prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de

fapt și de drept ale cauzei, conform art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că inculpatul C.C.C.

este cercetat pentru infracțiunea trafic de influență,

întrucât în calitate de avocat a primit suma de 1000 Euro pentru a interveni pe

lângă judecătorii învestiți cu

soluționarea

dosarului nr. 3525/279/2008 al Judecătoriei Piatra Neamț, în vederea

obținerii unei hotărâri favorabile denunțătorilor

C.V. și C.D.

Inculpatul a

fost arestat preventiv prin încheierea de ședință din 04 decembrie 2010 a

Curții de Apel Bacău, constatându-se

incidența în cauză a dispozițiilor art. 143 raportat la art. 68

1

C.

proc. pen. și ale art. 148

lit. f

) C.

proc. pen.

Înalta Curte

constată că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat

întrunește cerințele de admisibilitate

prevăzute de lege, așa cum corect a constatat

prima

instanță, acesta fiind sub puterea unui mandat de arestare preventivă pentru

infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu

depășește

18 ani.

Cu toate că

actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu

pe care să se întemeieze, în mod

rezonabil, aprecierea că inculpatul C.C.C.

ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul administrat în

încercarea de a zădărnicii adevărul, cererea de liberare sub control judiciar

nu este

întemeiată, existând temerea că odată pus în libertate ar putea

comite fapte de corupție, dat fiind că acesta a fost condamnat definitiv pentru

luare de mită, faptă comisă în calitate de judecător, chiar dacă la dosar nu

există niciun indiciu că ar urmări comiterea vreunei infracțiuni.

Îndeplinirea condițiilor impuse nu

conduce automat la admiterea cererii de

liberare

provizorie sub control judiciar, întrucât pe lângă vocația legală a

inculpatului

C.C.C. de a formula oricând în cursul procesului o cerere

de

liberare provizorie, vocație ce se

analizează prin prisma dispozițiilor art. 160

1

alin. (1)

și

(2) C. proc. pen., se examinează și temeinicia unei astfel de cereri, în raport

de

prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C.

proc. pen., instanța având, astfel, posibilitatea de a

admite cererea

sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu servește

scopului recunoscut de legea procesual penală.

Examinarea

gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta

punerea în libertate a inculpatului C.C.C. nu pot fi ignorante cu ocazia

verificării temeiniciei cererii de

liberare

provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană

a

Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauzele Calmanovici împotriva

României, Letellier împotriva Franței, Hendriks

împotriva Olandei).

Astfel, natura

infracțiuni săvârșite (infracțiune de corupție), gradul de pericol social

concret al acesteia, astfel cum este conturat de modalitățile și împrejurările

comiterii

(inculpatul, în calitate de avocat, a pretins și primit de la părțile din dosar

o

sumă

de bani pentru a interveni pe lângă judecători în vederea obținerii unei

soluții

favorabile

acestora), frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de

infracțiune și urmările negative pe care le

produce, respectiv sporirea neîncrederii

cetățenilor în actul de justiție, împrejurare de natură a afecta

imaginea autorităților

publice, precum și antecedentele penale ale

inculpatului pentru fapte de corupție

comise

în calitate de magistrat, relevă că punerea în libertate a acestuia ar prezenta

pericolul concret pentru ordinea publică.

Or, față de toate aceste aspecte, în

mod justificat Curtea a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului C.C.C.

(prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate

fi

atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un

argument în plus în acest sens constituindu-l și timpul scurt scurs de la

momentul luării arestării preventive a inculpatului (o lună). Se are în vedere

faptul că la soluționarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului, s-a

statuat că scopul prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi

atins în alt mod decât prin luarea măsurii

arestării

preventive a inculpatului, iar de la aceste moment procesual (situat aproape

în

timp) nu au intervenit niciun fel de schimbări care să justifice atingerea

acestui scop altcumva, respectiv prin liberarea provizorie a acestuia.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul C.C.C.

În raport de

soluția ce se va pronunța, instanța îl va obliga pe inculpat la plata

cheltuielilor judiciare către stat conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C.

proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul inculpat C.C.C.

împotriva încheierii din 30 decembrie 2010 pronunțată de Curtea

de Apel

Bacău, secția penală, cauze minori și familie.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 225 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare

către stat, din care suma de 25 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, până la prezentarea

avocatului ales, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 05 ianuarie 2011.