ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1055/2011

Asupra recursului penal de față,

În baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin încheierea

nr. 3 din 10 martie 2011 pronunțată în dosarul nr. 1564/2/2011,

Curtea de Apel Suceava, secția penală,

a respins cererea de liberare sub control judiciar formulată de inculpatul T.C.,

reținându-se, în esență, că deși,

sunt

îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C.

proc. pen., sens în care

pedeapsa

stabilită de lege pentru infracțiunile pentru care este cercetat acesta nu

depășește 18 ani închisoare, iar actele dosarului

de urmărire penală nu relevă date din

care

să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârși alte infracțiuni sau ar

încerca să

zădărnicească aflarea

adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți,

alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă,

nu este oportună punerea în libertate în

raport de natura și gravitatea

faptelor, modalitatea de comitere a infracțiunilor și

timpul foarte scurt scurs de la luarea măsurii arestării preventive.

Împotriva acestei încheieri a declarat

recurs inculpatul T.C. solicitând cercetarea sa în stare de libertate cu

impunerea restricțiilor ce decurg din controlul judiciar întrucât lăsarea sa în

libertate nu prezintă pericol pentru ordinea

publică.

Analizând încheierea recurată atât

prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de

fapt și de drept ale cauzei, conform art. 385

6

alin. (3)

C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul

este nefondat.

Din actele și lucrările dosarului

rezultă că inculpatul T.C. este cercetat pentru infracțiunile de luare de mită

în formă continuată și inițierea unui

grup

infracțional organizat, întrucât la datele de 24-25 decembrie 2010, în calitate

de

lucrător vamal, a primit în mai multe rânduri (19) diferite sume de

bani pentru a

îndeplini sau nu atribuțiile

de serviciu, fapte ce se presupune că au putut fi comise

întrucât aparținea unui grup infracțional

structurat, acționând organizat alături de alți

coinculpați în scopul

obținerii de foloase necuvenite.

Inculpatul a

fost arestat preventiv prin încheierea de ședință din 01 martie 2011 a

Curții de Apel

București, constatându-se incidența în cauză a dispozițiilor art. 143

raportat la art. 68

1

C.

proc. pen. și ale art. 148 lit. f) C. proc. pen.

Înalta Curte

constată că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat

întrunește

cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, așa cum corect a constatat

prima instanță,

acesta fiind sub puterea unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește

18 ani.

Cu toate că

actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu

pe care să se

întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul T.C.

ar săvârși alte

infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul

administrat în încercarea de a

zădărnicii adevărul, cererea de liberare sub control judiciar nu este

întemeiată.

Îndeplinirea condițiilor impuse nu

conduce automat la admiterea cererii de

liberare

provizorie sub control judiciar, întrucât pe lângă vocația legală a

inculpatului

T.C. de a formula oricând în cursul procesului o cerere de

liberare

provizorie, vocație ce se

analizează prin prisma dispozițiilor art. 160

2

alin. (1) și (2)

C. proc. pen., se examinează și oportunitatea

unei astfel de cereri, în raport de prevederile

art. 136 alin. (2) și

(8) C. proc. pen., instanța având, astfel, posibilitatea de a admite cererea

sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu servește

scopului recunoscut de legea procesual penală.

Examinarea

gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru

ordinea publică pe care l-ar prezenta

punerea în libertate a inculpatului T.C. nu pot fi ignorante cu ocazia

verificării temeiniciei cererii de liberare

provizorie,

în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a

Drepturilor

Omului (a se vedea în acest sens cauzele Calmanovici împotriva

României, Letellier împotriva Franței, Hendriks

împotriva Olandei).

Astfel, este

adevărat că inculpatul T.C. beneficiază de circumstanțe

personale favorabile (necunoscut cu

antecedente penale, cu o familie organizată

având

în întreținere un copil bolnav), însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în

mod

singular cu atât mai mult cu cât

o parte dintre acestea reprezenta cerințe obligatorii

pentru angajare,

exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu făcând

posibilă tocmai săvârșirea presupuselor fapte

penale reținute în sarcina acestuia, ci

doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracțiunilor

săvârșite, gradul de

pericol social

concret al acestora, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și

împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate

lucrător vamal, a pretins în mai multe

rânduri foloase necuvenite pentru

a-și îndeplini sau nu atribuțiile de serviciu), frecvența pe care o

înregistrează în prezent acest tip de infracțiune și urmările negative pe care

le produce lipsind de orice eficiență controlul de frontieră și încurajând

fenomenul de criminalitate transfrontalieră, cât și stadiul actual al

cercetărilor.

Or, față de toate aceste aspecte, în

mod justificat Curtea a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea

măsurii arestării preventive a inculpatului T.C. (prin prisma dispozițiilor

art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în

cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus

în acest sens

constituindu-l și

timpul scurt scurs de la momentul luării arestării preventive a

inculpatului

(2 săptămâni). Se are în vedere faptul că la soluționarea propunerii de

arestare preventivă a inculpatului, s-a statuat

că scopul prevăzut de art. 136 alin. (1)

C. proc. pen. nu poate fi atins în alt mod decât prin luarea măsurii

arestării preventive a inculpatului, iar de la aceste moment procesual (situat

foarte aproape în timp) nu au intervenit niciun fel de schimbări care să

justifice atingerea acestui scop altcumva,

respectiv prin liberarea

provizorie a acestuia.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va

respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul T.C.

În raport de

soluția ce se va pronunța, instanța îl va obliga pe inculpat la plata

cheltuielilor

judiciare către stat conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul inculpat T.C. împotriva încheierii nr. 3 din 10 martie

2011 a Curții de Apel Suceava, secția penală, pronunțată în dosarul nr.

1564/2/2011.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare

către stat, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, se va avansa din fondul

Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 17 martie 2011.