ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4579/2010

Asupra recursului

penal de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 decembrie 2010

pronunțată în Dosarul nr. 963/39/2010, Curtea de Apel Suceava, secția penală și

pentru cauze cu minori, a respins cererea de liberare sub control judiciar

formulată de inculpatul M.F., reținându-se, în esență, că deși, sunt îndeplinite

condițiile prevăzute de art. 160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen.,

sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracțiunile pentru care este

cercetat acesta nu depășește 18 ani închisoare, iar actele dosarului de

urmărire penală nu relevă date din care să rezulte că o dată pus în libertate

ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului

prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea

mijloacelor de probă, nu este oportună punerea în libertate în raport de natura

și gravitatea faptei, modalitatea de comitere a infracțiunii și timpul foarte

scurt scurs de la luarea măsurii arestării preventive.

Împotriva acestei

încheieri a declarat recurs inculpatul M.F., solicitând cercetarea sa în stare

de libertate cu impunerea restricțiilor ce decurg din controlul judiciar

întrucât lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică.

Analizând încheierea

recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate

aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform dispozițiilor art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Din actele și

lucrările dosarului rezultă că inculpatul M.F. este cercetat pentru

infracțiunea de luare de mită întrucât, în calitate de subinspector de poliție,

a pretins și primit foloase necuvenite de la o persoană cercetată pentru

comiterea de infracțiuni, în schimb promițându-i că va instrumenta în mod

favorabil cauza.

Inculpatul a fost

arestat preventiv prin Încheierea nr. 3CC din 22 octombrie 2010 a Curții de

Apel Suceava, constatându-se incidența în cauză a dispozițiilor art. 143

raportat la art. 68

1

C. proc. pen. și ale art. 148 lit. f) C. proc.

pen.

Înalta Curte constată

că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat întrunește cerințele de

admisibilitate prevăzute de lege, așa cum corect a constatat prima instanță,

acesta fiind sub puterea unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni

intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18

ani.

Cu toate că actele și

lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se

întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul M.F. ar săvârși alte

infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul

administrat în încercarea de a zădărnici adevărul, cererea de liberare sub

control judiciar nu este întemeiată.

Îndeplinirea

condițiilor impuse nu conduce automat la admiterea cererii de liberare

provizorie sub control judiciar, întrucât pe lângă vocația legală a

inculpatului M.F. de a formula oricând în cursul procesului o cerere de

liberare provizorie, vocație ce se analizează prin prisma dispozițiilor art.

160

2

alin. (1) și (2) C. proc. pen., se examinează și oportunitatea

unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C.

proc. pen., instanța având, astfel, posibilitatea de a admite cererea sau,

dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu servește scopului

recunoscut de legea procesuală penală.

Examinarea gradului

de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe

care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului M.F. nu pot fi ignorante

cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens

pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se

vedea în acest sens cauzele Calmanovici împotriva României, Letellier împotriva

Franței, Hendriks împotriva Olandei).

Astfel, este adevărat

că inculpatul M.F. beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut

cu antecedente penale, atitudine sinceră), însă aceste aspecte nu pot fi

valorificate în mod singular cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea

reprezentă cerințe obligatorii pentru angajare, exercitarea necorespunzătoare a

atribuțiilor de serviciu făcând posibilă tocmai săvârșirea presupusei fapte

penale reținute în sarcina acestuia, ci doar prin coroborare cu celelalte

criterii - natura infracțiunii săvârșite, gradul de pericol social concret al

acesteia, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările

comiterii (inculpatul, în calitate subinspector poliție, a pretins și primit

foloase necuvenite pentru a-și îndeplini necorespunzător atribuțiile de

serviciu, sens în care urma să soluționeze favorabil cauza celui care îi

oferise mită), frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de

infracțiune și urmările negative pe care le produce. Sub acest aspect, este de

menționat și faptul că, în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică pe

care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului nu s-a diminuat, atâta

timp cât acesta avea, la momentul săvârșirii presupuselor fapte penale,

calitatea de subinspector de poliție, cu atribuții pe linia cercetării

persoanelor implicate în activități ilicite, funcție care îl obliga să apere

valorile sociale, și nu să le aducă atingere, pe fondul unei scăderi continue a

încrederii populației în eficiența organelor de poliție. Ca urmare,

comportamentul infracțional reținut în sarcina sa alterează imaginea întregii

instituții, creând sentimentul general de insecuritate socială, care persistă

cu aceeași intensitate, justificând, în continuare, privarea de libertate a

acestuia.

Or, față de toate

aceste aspecte, în mod justificat Curtea a apreciat că scopul pentru care s-a

dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.F. (prin prisma

dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin

punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens

constituindu-l și timpul scurt scurs de la momentul luării arestării preventive

a inculpatului (o lună și jumătate). Se are în vedere faptul că la soluționarea

propunerii de arestare preventivă a inculpatului s-a statuat că scopul prevăzut

de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi atins în alt mod decât prin

luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, iar de la acest moment

procesual (situat foarte aproape în timp) nu au intervenit niciun fel de

schimbări care să justifice atingerea acestui scop altcumva, respectiv prin

liberarea provizorie a acestuia.

Față de cele

reținute, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul M.F.

În raport de soluția

ce se va pronunța, instanța îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor

judiciare către stat, conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurentul-inculpat M.F. împotriva Încheierii

din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu

minori, pronunțată în Dosarul nr. 963/39/2010.

Obligă

recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON, cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 16 decembrie 2010.