ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4579/2010

Asupra recursului penal de față, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Încheierea din 8 decembrie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 963/39/2010, Curtea de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, a respins cererea de liberare sub control judiciar formulată de inculpatul M.F., reținându-se, în esență, că deși, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc.

pen., sens în care pedeapsa stabilită de lege pentru infracțiunile pentru care este cercetat acesta nu depășește 18 ani închisoare, iar actele dosarului de urmărire penală nu relevă date din care să rezulte că o dată pus în libertate ar săvârși alte infracțiuni sau ar încerca să zădărnicească aflarea adevărului prin influențarea unor părți, martori sau experți, alterarea ori distrugerea mijloacelor de probă, nu este oportună punerea în libertate în raport de natura și gravitatea faptei, modalitatea de comitere a infracțiunii și timpul foarte scurt scurs de la luarea măsurii arestării preventive. Împotriva acestei încheieri a declarat recurs inculpatul M.F., solicitând cercetarea sa în stare de libertate cu impunerea restricțiilor ce decurg din controlul judiciar întrucât lăsarea sa în libertate nu prezintă pericol pentru ordinea publică.

Analizând încheierea recurată atât prin prisma criticilor formulate, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Din actele și lucrările dosarului rezultă că inculpatul M.F. este cercetat pentru infracțiunea de luare de mită întrucât, în calitate de subinspector de poliție, a pretins și primit foloase necuvenite de la o persoană cercetată pentru comiterea de infracțiuni, în schimb promițându-i că va instrumenta în mod favorabil cauza. Inculpatul a fost arestat preventiv prin Încheierea nr. 3CC din 22 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, constatându-se incidența în cauză a dispozițiilor art. 143 raportat la art. 68 1 C. proc.

pen. și ale art. 148 lit. f) C. proc. pen. Înalta Curte constată că cererea de liberare provizorie formulată de inculpat întrunește cerințele de admisibilitate prevăzute de lege, așa cum corect a constatat prima instanță, acesta fiind sub puterea unui mandat de arestare preventivă pentru infracțiuni intenționate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii ce nu depășește 18 ani. Cu toate că actele și lucrările de urmărire penală nu relevă vreo dată sau indiciu pe care să se întemeieze, în mod rezonabil, aprecierea că inculpatul M.F. ar săvârși alte infracțiuni sau ar întreprinde acțiuni de natură a influența probatoriul administrat în încercarea de a zădărnici adevărul, cererea de liberare sub control judiciar nu este întemeiată.

Îndeplinirea condițiilor impuse nu conduce automat la admiterea cererii de liberare provizorie sub control judiciar, întrucât pe lângă vocația legală a inculpatului M.F. de a formula oricând în cursul procesului o cerere de liberare provizorie, vocație ce se analizează prin prisma dispozițiilor art. 160 2 alin. (1) și (2) C. proc. pen., se examinează și oportunitatea unei astfel de cereri, în raport de prevederile art. 136 alin. (2) și (8) C. proc. pen., instanța având, astfel, posibilitatea de a admite cererea sau, dimpotrivă, de a o respinge motivat, atunci când aceasta nu servește scopului recunoscut de legea procesuală penală. Examinarea gradului de pericol social al faptei și a pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta punerea în libertate a inculpatului M.F.

nu pot fi ignorante cu ocazia verificării temeiniciei cererii de liberare provizorie, în acest sens pronunțându-se în mod constant și Curtea Europeană a Drepturilor Omului (a se vedea în acest sens cauzele Calmanovici împotriva României, Letellier împotriva Franței, Hendriks împotriva Olandei). Astfel, este adevărat că inculpatul M.F.

beneficiază de circumstanțe personale favorabile (necunoscut cu antecedente penale, atitudine sinceră), însă aceste aspecte nu pot fi valorificate în mod singular cu atât mai mult cu cât o parte dintre acestea reprezentă cerințe obligatorii pentru angajare, exercitarea necorespunzătoare a atribuțiilor de serviciu făcând posibilă tocmai săvârșirea presupusei fapte penale reținute în sarcina acestuia, ci doar prin coroborare cu celelalte criterii - natura infracțiunii săvârșite, gradul de pericol social concret al acesteia, astfel cum este conturat acesta de modalitățile și împrejurările comiterii (inculpatul, în calitate subinspector poliție, a pretins și primit foloase necuvenite pentru a-și îndeplini necorespunzător atribuțiile de serviciu, sens în care urma să soluționeze favorabil cauza celui care îi oferise mită), frecvența pe care o înregistrează în prezent acest tip de infracțiune și urmările negative pe care le produce.

Sub acest aspect, este de menționat și faptul că, în cauză, pericolul concret pentru ordinea publică pe care îl prezintă lăsarea în libertate a inculpatului nu s-a diminuat, atâta timp cât acesta avea, la momentul săvârșirii presupuselor fapte penale, calitatea de subinspector de poliție, cu atribuții pe linia cercetării persoanelor implicate în activități ilicite, funcție care îl obliga să apere valorile sociale, și nu să le aducă atingere, pe fondul unei scăderi continue a încrederii populației în eficiența organelor de poliție. Ca urmare, comportamentul infracțional reținut în sarcina sa alterează imaginea întregii instituții, creând sentimentul general de insecuritate socială, care persistă cu aceeași intensitate, justificând, în continuare, privarea de libertate a acestuia.

Or, față de toate aceste aspecte, în mod justificat Curtea a apreciat că scopul pentru care s-a dispus luarea măsurii arestării preventive a inculpatului M.F. (prin prisma dispozițiilor art. 136 alin. (1) C. proc. pen.) nu poate fi atins în cauză prin punerea acestuia în libertate provizorie, un argument în plus în acest sens constituindu-l și timpul scurt scurs de la momentul luării arestării preventive a inculpatului (o lună și jumătate). Se are în vedere faptul că la soluționarea propunerii de arestare preventivă a inculpatului s-a statuat că scopul prevăzut de art. 136 alin. (1) C. proc. pen. nu poate fi atins în alt mod decât prin luarea măsurii arestării preventive a inculpatului, iar de la acest moment procesual (situat foarte aproape în timp) nu au intervenit niciun fel de schimbări care să justifice atingerea acestui scop altcumva, respectiv prin liberarea provizorie a acestuia.

Față de cele reținute, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de inculpatul M.F. În raport de soluția ce se va pronunța, instanța îl va obliga pe inculpat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-inculpat M.F. împotriva Încheierii din 8 decembrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția penală și pentru cauze cu minori, pronunțată în Dosarul nr. 963/39/2010. Obligă recurentul-inculpat la plata sumei de 125 RON, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 25 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 16 decembrie 2010.