ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2820/2010

Asupra recursului

penal de față;

În baza lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin Încheierea de ședință din data de 30

iunie 2010 pronunțată în Dosarul nr. 14294/3/2010, Curtea de Apel București,

secția I penală, a dispus, în baza art 300

2

rap. la art. 160

b

C. proc. pen. menținerea stării de arest preventiv a inculpatului Ș.M.

Pentru a pronunța această

încheiere instanța de apel a reținut că temeiurile inițiale ale arestării

preventive continuă să existe, astfel că, chiar dacă pronunțarea unei hotărâri

de condamnare la 8 ani închisoare, în primă instanță, nu înfrânge prezumția de

nevinovăție de care beneficiază inculpatul, este îndeplinită cerința prevăzută

de art. 143 alin. (1) C. proc. pen., în sensul că există probe din care rezultă

presupunerea rezonabilă că inculpatul a săvârșit infracțiunile reținute în

sarcina lui.

S-a apreciat, de

asemenea, că sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 148 lit. f) C. proc.

pen., pericolul pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în

libertate a inculpatului rezultând din natura și gravitatea faptelor de care

acesta este acuzat, de perseverența infracțională a inculpatului.

Împotriva acestei

încheieri, în termen legal, a declarat recurs inculpatul Ș.M., care a susținut

că nu se mai mențin temeiurile care au determinat arestarea sa și că judecata

poate continua cu el în stare de libertate.

Examinând încheierea

recurată prin prisma motivelor invocate de către inculpat, dar și din oficiu,

în condițiile art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:

Inculpatul Ș.M. a

fost trimis în judecată și condamnat în primă instanță la o pedeapsă rezultantă

de 8 ani închisoare pentru săvârșirea, în concurs real, a infracțiunilor

prevăzute de art. 20 rap. la art. 174 alin. (1), 175 lit. i) - 176 alin. (1)

lit. d) C. pen. și de art. 211 alin. (1), (2) lit. b), c) și alin. (2

1

)

lit. b) C. pen., ambele cu aplic. art. 37 lit. b) și art. 33 lit. a) C. pen.

În fapt, s-a reținut,

în esență, că în noaptea de 24/25 octombrie 2009 inculpatul a pătruns fără

drept, având asupra sa un briceag, într-o dependință a unui bloc situat pe Șos.

S., de unde a sustras o baterie de grup sanitar și trei țevi din cupru după

care, fiind imobilizat la puțin timp, într-un loc public, de martorul G.C.E. și

de partea vătămată G.A.M., pentru a-și asigura scăparea, inculpatul a lovit pe

partea vătămată cu briceagul în partea stângă a toracelui, provocându-i leziuni

ce i-au pus acesteia viața în primejdie.

Măsura arestării

preventive a inculpatului a fost dispusă prin Încheierea din camera de consiliu

din 26 octombrie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală,

apreciindu-se că sunt îndeplinite cerințele art. 143 și 148 lit. f) C. proc.

pen. Ulterior, măsura preventivă a fost prelungită/menținută cu respectarea

dispozițiilor legale în materie.

În prezent cauza se

află pe rolul Curții de Apel București pentru soluționarea apelului declarat de

către inculpat împotriva hotărârii de condamnare.

Potrivit art. 300

2

C. proc. pen. instanța este datoare să verifice din oficiu, în cursul

judecății, legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive a

inculpatului arestat și potrivit art. 160

b

alin. (1) și alin. (3) C.

proc. pen când instanța constată că temeiurile care au determinat arestarea se

mențin și impun în continuare privarea de libertate sau că există temeiuri noi

care să justifice privarea de libertate, dispune, prin încheiere motivată,

menținerea stării de arest a inculpatului.

Analizând actele și

lucrările dosarului, Înalta Curte constată că în mod corect instanța de apel a

apreciat că sunt întrunite și la acest moment procesual condițiile prevăzute de

art. 300

2

rap. la art. 160

b

alin. (3) C. proc. pen., iar

menținerea duratei arestării preventive a inculpatului se impune, având în

vedere că temeiurile care au determinat arestarea inițială se mențin și impun,

în continuare, privarea de libertate a acestuia.

Astfel, probele administrate în cauză până în

prezent nu fac să înceteze presupunerea rezonabilă că inculpatul a comis

faptele pentru care a fost trimis în judecată, ci, dimpotrivă, au confirmat

aceste acuzații, împotriva inculpatului fiind pronunțată o hotărâre de

condamnare în primă instanță, chiar dacă aceasta nu este definitivă.

În același timp,

subzistă cazul prevăzut de art. 148 lit. f) C. proc. pen., pedeapsa prevăzută

de lege pentru infracțiunile reținute în sarcina inculpatului fiind mai mare de

4 ani și existând probe că lăsarea acestuia în libertate prezintă pericol

concret pentru ordinea publică.

În aprecierea acestei

ultime condiții, Înalta Curte are în vedere, ca și instanța de apel, natura și

gravitatea faptelor pentru care este cercetat inculpatul, împrejurările și

modalitatea în care se reține că a acționat: pe timp de noapte, având asupra sa

un briceag pe care nu a ezitat să-l folosească pentru a-și asigura scăparea,

punând în primejdie viața unei persoane, la care se adaugă datele negative care

circumstanțiază persoana inculpatului: recidivist, fără ocupație.

Fapte de natura celor

de care este acuzat inculpatul - îndreptate nu numai împotriva patrimoniului ci

și a vieții și integrității corporale a unei persoane - prezintă, în concret, o

gravitate sporită și au o puternică rezonanță socială negativă, presupun o

stare de indignare, de dezaprobare publică iar judecarea inculpatului în stare

de libertate ar întreține climatul infracțional și ar crea inculpatului

impresia că poate persista în sfidarea legii, ignorând valorile sociale

ocrotite de legiuitor.

Pentru aceasta,

punând în balanță dreptul inculpatului la libertate individuală, pe de o parte,

și necesitatea protecției ordinii publice împotriva pericolului concret pe care

l-ar prezenta lăsarea acestuia în libertate, în cauză protejarea ordinii

publice și a valorilor sociale ocrotite de lege are un caracter preponderent,

având în vedere caracterul grav al faptelor de care inculpatul este acuzat.

Respectând astfel

marja de apreciere ce revine autorității publice Înalta Curte consideră că

menținerea măsurii arestării preventive este nu doar proporțională scopurilor

urmărite de legiuitor în art. 136 C. proc. pen., dar și necesară atingerii

scopurilor indicate de lege, respectiv buna desfășurare a procesului penal.

Menținerea măsurii

arestării preventive se justifică și din perspectiva jurisprudenței Curții

Europene a Drepturilor Omului care, în aplicarea dispozițiilor art. 5 parag. 3

din Convenția Europeană a Drepturilor și Libertăților Fundamentale, a arătat că

motivele pentru a menține o persoană arestată în detenție preventive sunt

„suficiente și pertinente" atunci când interesul public al menținerii

ordinii în cauză trece înaintea dreptului persoanei de a fi judecată în

libertate, în condițiile în care ordinea publică rămâne realmente amenințată

raportat la persoana în cauză și la natura infracțiunii, care produce o anumită

tulburare socială.

Față de cele

reținute, apreciind că încheierea atacată este legală și temeinică, menținerea

măsurii arestării preventive a inculpatului fiind necesară pentru buna

desfășurare a procesului penal, având în vedere și împrejurarea că în cauză a

fost pronunțată o hotărâre de condamnare în primă instanță ceea ce este de

natură să justifice continuarea privării de libertate în condițiile art. 5

parag. 1 lit. a) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale, în baza art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.,

Înalta Curte va respinge recursul declarat de inculpat ca nefundat.

Conform art. 192

alin. (2) C. proc. pen., inculpatul recurent va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare avansate de stat, în care se va include și plata

onorariului apărătorului desemnat din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de inculpatul Ș.M. împotriva Încheierii din 30

iunie 2010 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în Dosarul

nr. 14294/3/2010 (1442/2010).

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 300 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 100 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică azi, 4 august 2010.