ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6655/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3396 din 21 octombrie 2008,

Tribunalul Timiș a admis acțiunea reclamanților P.H.R., P.K.G., P.T.M.E. în

calitate de moștenitori ai defuncților reclamanți P.M.D., P.R., P.E.H., P.

(căsătorită H.) E.H., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Lugoj, SC L.

SA Lugoj, SC B.N. SRL Lugoj și a constatat nulitatea absolută a certificatului

de atestare a dreptului de proprietate emis de Consiliul Județean Timiș la data

de 2 februarie 1995, cu privire la imobilul de mai sus, cât și nulitatea

absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 februarie 2004,

încheiat între cele două pârâte, societăți comerciale, cu privire la același

imobil.

A reținut prima instanță, că imobilul în

litigiu, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de

Stat nr. 298 din 7 decembrie 1987, fără plata unei despăgubiri, astfel cum

rezultă din mențiunile de C.F. și adresa nr. 4653 din 4 august 2004 emisă de SC

M. SA Lugoj, încheierea de înscriere în C.F. nr. 6295/1994, cu specificația

expropriere.

Ulterior, terenul inițial înscris în C.F. 3026 L.G. nr.top 1229 a fost dezmembrat în nr.top 1229/1 de 4649 mp, nr.top 1129/2 de 2051 mp.

Asupra primului top nr. 1229/1 în anul 1994 a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâtei SC L. SA Lugoj, care a ridicat o serie de

construcții pe terenul aferent, iar în anul 1996 și-a întabulat și dreptul de

proprietate asupra terenului, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G. nr. 834/1991.

În anul 2004, pârâta SC L. SA Lugoj înstrăinează

terenul din litigiu pârâtei SC B.N. SRL Lugoj.

A mai reținut, prima instanță, că în raport de

Constituția din 1965, art. 6 din Legea nr. 213/1998 imobilul a trecut fără

titlu valabil, întrucât exproprierea s-a făcut fără o justă despăgubire și nu

în contradictoriu cu proprietarii imobilului de la acea dată, considerați

decedați în R.F.G., fapt ireal, astfel cum rezultă din actele de stare civilă

depuse la dosar.

Scopul exproprierii nefiind realizat, însă

terenul este ocupat de construcția edificată de pârâta SC L. SA Lugoj, succesoare

a unei unități economice de stat, căreia i-a preluat patrimoniul în baza art. 20

din Legea 15/1990.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr.

1207 din 31 martie 2004, prima instanță a reținut că a fost încheiat, în frauda

dreptului de proprietate al reclamanților și cu nesocotirea art.1 Protocolul 1

adițional la Convenție, bunul înstrăinat făcând parte din categoria bunurilor

indisponibilizate în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,

reclamanții formulând notificare în condițiile acestei legi.

Împotriva acestei hotărâri, pârâții SC L. SA, și

SC B.N. SRL Lugoj, Consiliul Local al Municipiului Lugoj prin Primarul

Municipiului Lugoj au declarat apel.

În apelul pârâților SC L. SA, SC B.N. SRL Lugoj

hotărârea este criticată pe motive de nelegalitate, invocându-se greșita

interpretare a Legii nr. 15/1990, în raport cu starea de fapt conturată în

cauză, potrivit cu care pârâta SC L. SA afirmă preexistența unui drept, cu

referire la antecesoarea sa, unitate de stat căreia i s-a predat patrimoniul,

constituit din construcții edificate atât anterior actului de expropriere al

statului, cât și ulterior acestuia, aspect necontestat în cauză.

Apelanta SC L. SA Lugoj, a mai susținut că prin emiterea

certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1995 și

înscrierea acestui drept în C.F., dreptul de proprietate s-a consolidat.

Hotărârea a fost criticată și prin aceea că

instanța nu a evaluat faptul posesiei netulburate și continue pe o perioadă de

peste 10 ani, anterior depunerii notificării de către reclamant și nici faptul

că edificarea construcțiilor s-a făcut cu bună credință.

Consiliul Local al Municipiului Lugoj a criticat

hotărârea sub aspectul încălcării normelor de competență materială, întrucât

anularea unui act administrativ, respectiv certificatul de atestare a dreptului

de proprietate este de competența secției de contencios administrativ, în

condițiile Legii nr. 554/2004; lipsa calității procesuale pasive a Consiliului

Local, în raport cu art. 91 din Legea nr. 215/2001, împrejurarea, că instanța a

soluționat litigiul din perspectiva Legii nr. 10/2001; inadmisibilitatea

acțiunii, întrucât reclamanții au posibilitatea formulării unei acțiuni în

realizarea dreptului, caz în care dispozițiile art. 111 alin. (1) C. proc. civ.

nu sunt incidente; instanța a ignorat împrejurarea că notificarea reclamanților

a fost transmisă A.V.A.S. spre soluționare.

Hotărârea a fost criticată și pentru faptul că

motivarea este contradictorie, întrucât combină elemente de drept comun cu

dispoziții ale Legii nr. 10/2001, aspect sub care se susține că s-au nesocotit

dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care impuneau respingerea

acțiunii reclamanților ca prescrisă.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă prin

decizia nr. 227 din 27 octombrie 2009, a admis apelurile declarate de intimații pârâți SC L. SA Lugoj, SC B.N. SRL Lugoj, Consiliul Local al Municipiului

Lugoj prin Primar împotriva sentinței civile nr. 3396/PI din 21 octombrie 2008

pronunțată de Tribunalul Timiș, prin care a schimbat-o în tot și rejudecând

cauza, a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut în

esență, următoarele:

Bunul în litigiu se afla în patrimoniul SC L. SA

Lugoj în mod legitim în raport de dispozițiile Legii nr. 15/1990, fiind

beneficiara unui certificat de atestare a dreptului de proprietate,

întabulându-și acest drept în anul 1996, edificând construcțiile cu acordul

proprietarului înscris în C.F. la acea dată, neputându-i-se reține nicio culpă

în legătură cu demersurile pentru care le-a făcut pentru clarificarea

proprietății sale, neexistând motive de nulitate absolută a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate.

Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare

nr. 1207 din 31 martie 2004 încheiat între SC L. SA Lugoj și SC B.N. SRL Lugoj

curtea a reținut ca greșit raționamentul primei instanțe potrivit căruia actul

juridic este nul absolut întrucât cumpărătorul nu a fost de bună credință, iar

înstrăinarea are la bază frauda, bunul vândut fiind indisponibilizat conform

art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, căci reclamanții au formulat

notificări în condițiile acestei legi.

Curtea a constatat că bunul nu se mai află în

proprietatea statului la data de 9 august 2001 când reclamanții au formulat

notificarea, ci în proprietatea unei societăți comerciale integral privatizate,

dreptul de proprietate al SC L. SA Lugoj, fiind întabulat încă din anul 1996.

De asemenea, dispozițiile art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001, nu impun nicio interdicție particularilor care au dobândit

astfel de bunuri în condițiile legii, notificarea reclamanților fiind formulată

după circa 8 ani de la data întabulării dreptului de proprietate al SC L. SA Lugoj.

A mai constatat curtea, că pârâta-cumpărătoare SC

B.N. SRL Lugoj a fost de bună credință la încheierea contractului de

vânzare-cumpărare întrucât s-a întemeiat pe un drept consolidat al

vânzătorului.

De altfel, tribunalul, nu a evocat care sunt

elementele de rea-credință ale cumpărătorului, rezumându-se la afirmația „nu

poate fi reținută buna-credință a cumpărătoarei SC B.N. SRL, actul fiind

încheiat în frauda dreptului de proprietate al reclamanților, cu încălcarea

art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și a jurisprudenței Convenției Europene a

Drepturilor Omului”.

Or, în drept, buna-credință se prezumă, iar

reaua-credință trebuie dovedită.

Curtea, nu a mai analizat celelalte motive de

apel dat fiind că acestea, au fost analizate în mod judicios de prima instanță

și în limitele deciziei de casare nr. 110/A din 5 mai 2008 a Curții de Apel

Timișoara.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat

recurs reclamanții P.H.R., P.K.S. și P.T.M.E. în calitate de moștenitori ai

defunctului P.M.D. și P.R., P.E.H. și P.H.E. în calitate de moștenitori ai

defunctului P.K.M., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C.

proc. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Dezvoltând criticile de nelegalitate

recurenții-reclamanți au susținut că, invocarea bunei-credințe în materie de

nulitate nu este susceptibilă de a acoperi cauzele de nulitate absolută a

actelor încheiate, demersul lor judiciar constituindu-l, lipsa cauzei licite

atât la preluarea imobilului de către stat cât și la încheierea actelor de

înstrăinare ulterioare.

Continuând raționamentul, recurenții au mai

arătat că, în condiții de minimă diligență rezonabilă a părților contractante,

atât Statul Român cât și cele două societăți comerciale pârâte în prezentul

dosar știau sau trebuiau să știe că situația juridică a imobilului în discuție

împiedică orice transfer de proprietate.

În ceea ce privește actele de înstrăinare

încheiate de stat cu pârâtul 1, respectiv de pârâtul 1 cu pârâtul 2, urmează a

se constata că ele sunt nu numai nule ca rezultat al unui titlu de proprietate

nul al înstrăinătorului primar, dar ele și-au produs efecte în condițiile în

care, din anul 1994, România era deja ratificantă a Convenției Europene a

Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, curtea a ignorat faptul că pârâta

apelantă era succesoarea unei unități socialiste care deținea patrimoniul

respectiv, numai pentru că statul preluase fără titlu imobilul în litigiu, ceea

ce face ca și certificatul atestator al proprietății să fie emis nelegal.

În ceea ce privește buna-credință a pârâților cu

privire la actele juridice subsecvente, recurenții au invocat jurisprudența

Curții de Apel Timișoara, care a reținut că orice persoană cu diligențe minime

rezonabile putea și trebuia să acționeze în considerarea faptului că imobilele trecute

în proprietatea statului și care ulterior anului 1989 au făcut obiectul unor

acte normative de reparație nu poate fi considerat a fi acționat cu bună

credință la încheierea unor acte juridice de dobândire a unor astfel de

imobile.

Referitor la gradul de ocupare al terenului în

litigiu, recurenții au arătat că, această împrejurare nu este relevantă în

cauză, față de faptul că nu face obiectul acțiunii și nici a vreunui demers

judiciar reconvențional al pârâților.

Verificând legalitatea hotărârii recurate în

raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta

Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru

considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Acțiunea dedusă judecății a fost pronunțată la

data de 4 ianuarie 2006, aparține dreptului comun și a fost introdusă după apariția

Legii nr. 10/2001.

Obiectul acțiunii introductive îl constituie,

constatarea nulității absolute a titlului statului asupra terenului înscris în

C.F. nr. 3399 Lugoj, dobândit prin expropriere, precum și nulitatea absolută a

titlului pârâtei SC L. SA Lugoj asupra aceluiași imobil, dobândit în baza Legii

nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, și nulitatea absolută a titlului pârâtei SC

B.N. SRL Lugoj, constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta SC

L. SA Lugoj.

Se impune precizarea că antecesorii

reclamantelor au urmat calea Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 2268

din 8 decembrie 2005 (dosar 114/2006) le-a fost respinsă cererea, de restituire

în natură a terenului propunându-le despăgubiri.

Această dispoziție a fost contestată formând

obiectul dosarului nr. 11992/30/2005 al Tribunalului Timiș.

Revenind la speță, prin decizia nr. 110/A din 5

mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, tribunalul a fost învestit cu rejudecarea

prezentei cauze, stabilindu-se de către instanța superioară că acțiunea de față

este o acțiune de drept comun, prin care reclamanții au solicitat constatarea

nulității absolute, atât a titlului prin care Statul Român a preluat imobilul

în discuție cât și a titlurilor societăților comerciale pârâte, proprietari

prin edificare, respectiv prin vânzare-cumpărare.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a

lucrărilor dosarului, instanța de apel a constatat în mod judicios că,

reclamanții nu au făcut dovada că pârâții SC L. SA Lugoj și SC B.N. SRL Lugoj au

fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1207

din 31 martie 2004, privind imobilul înscris în C.F. nr. 3499, nr.topografic

1229/1-1228/3 compus din teren intravilan.

Buna-credință se presupune totdeauna și sarcina

probei cade asupra celui ce afirmă că a existat rea-credință.

Aceasta înseamnă că acelea care contestă

buna-credință, trebuie să răstoarne prezumția și să dovedească reaua-credință.

Astfel de dovezi nu s-au făcut în cauză, pârâții

încheind actul juridic în discuție cu bună credință, mai ales că la data

respectivă pârâta SC L. SA Lugoj figura în cartea funciară ca titular al

dreptului de proprietate și nu exista nici un litigiu în cadrul căruia să fi

fost contestat acest drept.

În aprecierea bunei credințe se are în vedere și

faptul că reclamanții nu au solicitat anularea actului de privatizare al

pârâtei SC L. SA Lugoj, astfel încât pârâta SC B.N. SRL Lugoj a avut

convingerea că tratează cu adevăratul proprietar.

Față de cele expuse în temeiul art. 312 alin. (1)

C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamanții P.H.R., P.K.G., P.M.E. împotriva deciziei civile nr. 227 din 27

octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 09

decembrie 2010.