ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6655/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3396 din 21 octombrie 2008, Tribunalul Timiș a admis acțiunea reclamanților P.H.R., P.K.G., P.T.M.E. în calitate de moștenitori ai defuncților reclamanți P.M.D., P.R., P.E.H., P. (căsătorită H.) E.H., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local Lugoj, SC L. SA Lugoj, SC B.N. SRL Lugoj și a constatat nulitatea absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate emis de Consiliul Județean Timiș la data de 2 februarie 1995, cu privire la imobilul de mai sus, cât și nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 februarie 2004, încheiat între cele două pârâte, societăți comerciale, cu privire la același imobil.

A reținut prima instanță, că imobilul în litigiu, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului Consiliului de Stat nr. 298 din 7 decembrie 1987, fără plata unei despăgubiri, astfel cum rezultă din mențiunile de C.F. și adresa nr. 4653 din 4 august 2004 emisă de SC M. SA Lugoj, încheierea de înscriere în C.F. nr. 6295/1994, cu specificația expropriere. Ulterior, terenul inițial înscris în C.F. 3026 L.G. nr.top 1229 a fost dezmembrat în nr.top 1229/1 de 4649 mp, nr.top 1129/2 de 2051 mp. Asupra primului top nr. 1229/1 în anul 1994 a fost intabulat dreptul de proprietate al pârâtei SC L. SA Lugoj, care a ridicat o serie de construcții pe terenul aferent, iar în anul 1996 și-a întabulat și dreptul de proprietate asupra terenului, în baza Legii nr. 15/1990 și H.G.

nr. 834/1991. În anul 2004, pârâta SC L. SA Lugoj înstrăinează terenul din litigiu pârâtei SC B.N. SRL Lugoj. A mai reținut, prima instanță, că în raport de Constituția din 1965, art. 6 din Legea nr. 213/1998 imobilul a trecut fără titlu valabil, întrucât exproprierea s-a făcut fără o justă despăgubire și nu în contradictoriu cu proprietarii imobilului de la acea dată, considerați decedați în R.F.G., fapt ireal, astfel cum rezultă din actele de stare civilă depuse la dosar. Scopul exproprierii nefiind realizat, însă terenul este ocupat de construcția edificată de pârâta SC L. SA Lugoj, succesoare a unei unități economice de stat, căreia i-a preluat patrimoniul în baza art. 20 din Legea 15/1990.

Referitor la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 martie 2004, prima instanță a reținut că a fost încheiat, în frauda dreptului de proprietate al reclamanților și cu nesocotirea art.1 Protocolul 1 adițional la Convenție, bunul înstrăinat făcând parte din categoria bunurilor indisponibilizate în sensul art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, reclamanții formulând notificare în condițiile acestei legi. Împotriva acestei hotărâri, pârâții SC L. SA, și SC B.N. SRL Lugoj, Consiliul Local al Municipiului Lugoj prin Primarul Municipiului Lugoj au declarat apel. În apelul pârâților SC L. SA, SC B.N.

SRL Lugoj hotărârea este criticată pe motive de nelegalitate, invocându-se greșita interpretare a Legii nr. 15/1990, în raport cu starea de fapt conturată în cauză, potrivit cu care pârâta SC L. SA afirmă preexistența unui drept, cu referire la antecesoarea sa, unitate de stat căreia i s-a predat patrimoniul, constituit din construcții edificate atât anterior actului de expropriere al statului, cât și ulterior acestuia, aspect necontestat în cauză. Apelanta SC L. SA Lugoj, a mai susținut că prin emiterea certificatului de atestare a dreptului de proprietate în anul 1995 și înscrierea acestui drept în C.F., dreptul de proprietate s-a consolidat. Hotărârea a fost criticată și prin aceea că instanța nu a evaluat faptul posesiei netulburate și continue pe o perioadă de peste 10 ani, anterior depunerii notificării de către reclamant și nici faptul că edificarea construcțiilor s-a făcut cu bună credință.

Consiliul Local al Municipiului Lugoj a criticat hotărârea sub aspectul încălcării normelor de competență materială, întrucât anularea unui act administrativ, respectiv certificatul de atestare a dreptului de proprietate este de competența secției de contencios administrativ, în condițiile Legii nr. 554/2004; lipsa calității procesuale pasive a Consiliului Local, în raport cu art. 91 din Legea nr. 215/2001, împrejurarea, că instanța a soluționat litigiul din perspectiva Legii nr. 10/2001; inadmisibilitatea acțiunii, întrucât reclamanții au posibilitatea formulării unei acțiuni în realizarea dreptului, caz în care dispozițiile art. 111 alin. (1) C. proc. civ. nu sunt incidente; instanța a ignorat împrejurarea că notificarea reclamanților a fost transmisă A.V.A.S.

spre soluționare. Hotărârea a fost criticată și pentru faptul că motivarea este contradictorie, întrucât combină elemente de drept comun cu dispoziții ale Legii nr. 10/2001, aspect sub care se susține că s-au nesocotit dispozițiile art. 45 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, care impuneau respingerea acțiunii reclamanților ca prescrisă. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă prin decizia nr. 227 din 27 octombrie 2009, a admis apelurile declarate de intimații pârâți SC L. SA Lugoj, SC B.N. SRL Lugoj, Consiliul Local al Municipiului Lugoj prin Primar împotriva sentinței civile nr. 3396/PI din 21 octombrie 2008 pronunțată de Tribunalul Timiș, prin care a schimbat-o în tot și rejudecând cauza, a respins acțiunea reclamanților ca nefondată.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut în esență, următoarele: Bunul în litigiu se afla în patrimoniul SC L. SA Lugoj în mod legitim în raport de dispozițiile Legii nr. 15/1990, fiind beneficiara unui certificat de atestare a dreptului de proprietate, întabulându-și acest drept în anul 1996, edificând construcțiile cu acordul proprietarului înscris în C.F. la acea dată, neputându-i-se reține nicio culpă în legătură cu demersurile pentru care le-a făcut pentru clarificarea proprietății sale, neexistând motive de nulitate absolută a certificatului de atestare a dreptului de proprietate. Cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 martie 2004 încheiat între SC L. SA Lugoj și SC B.N.

SRL Lugoj curtea a reținut ca greșit raționamentul primei instanțe potrivit căruia actul juridic este nul absolut întrucât cumpărătorul nu a fost de bună credință, iar înstrăinarea are la bază frauda, bunul vândut fiind indisponibilizat conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, căci reclamanții au formulat notificări în condițiile acestei legi. Curtea a constatat că bunul nu se mai află în proprietatea statului la data de 9 august 2001 când reclamanții au formulat notificarea, ci în proprietatea unei societăți comerciale integral privatizate, dreptul de proprietate al SC L. SA Lugoj, fiind întabulat încă din anul 1996. De asemenea, dispozițiile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, nu impun nicio interdicție particularilor care au dobândit astfel de bunuri în condițiile legii, notificarea reclamanților fiind formulată după circa 8 ani de la data întabulării dreptului de proprietate al SC L. SA Lugoj.

A mai constatat curtea, că pârâta-cumpărătoare SC B.N. SRL Lugoj a fost de bună credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare întrucât s-a întemeiat pe un drept consolidat al vânzătorului. De altfel, tribunalul, nu a evocat care sunt elementele de rea-credință ale cumpărătorului, rezumându-se la afirmația „nu poate fi reținută buna-credință a cumpărătoarei SC B.N. SRL, actul fiind încheiat în frauda dreptului de proprietate al reclamanților, cu încălcarea art. 1 din Protocolul 1 la Convenție și a jurisprudenței Convenției Europene a Drepturilor Omului”. Or, în drept, buna-credință se prezumă, iar reaua-credință trebuie dovedită. Curtea, nu a mai analizat celelalte motive de apel dat fiind că acestea, au fost analizate în mod judicios de prima instanță și în limitele deciziei de casare nr. 110/A din 5 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara.

Împotriva acestei din urmă decizii au declarat recurs reclamanții P.H.R., P.K.S. și P.T.M.E. în calitate de moștenitori ai defunctului P.M.D. și P.R., P.E.H. și P.H.E. în calitate de moștenitori ai defunctului P.K.M., invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dezvoltând criticile de nelegalitate recurenții-reclamanți au susținut că, invocarea bunei-credințe în materie de nulitate nu este susceptibilă de a acoperi cauzele de nulitate absolută a actelor încheiate, demersul lor judiciar constituindu-l, lipsa cauzei licite atât la preluarea imobilului de către stat cât și la încheierea actelor de înstrăinare ulterioare.

Continuând raționamentul, recurenții au mai arătat că, în condiții de minimă diligență rezonabilă a părților contractante, atât Statul Român cât și cele două societăți comerciale pârâte în prezentul dosar știau sau trebuiau să știe că situația juridică a imobilului în discuție împiedică orice transfer de proprietate. În ceea ce privește actele de înstrăinare încheiate de stat cu pârâtul 1, respectiv de pârâtul 1 cu pârâtul 2, urmează a se constata că ele sunt nu numai nule ca rezultat al unui titlu de proprietate nul al înstrăinătorului primar, dar ele și-au produs efecte în condițiile în care, din anul 1994, România era deja ratificantă a Convenției Europene a Drepturilor Omului, iar pe de altă parte, curtea a ignorat faptul că pârâta apelantă era succesoarea unei unități socialiste care deținea patrimoniul respectiv, numai pentru că statul preluase fără titlu imobilul în litigiu, ceea ce face ca și certificatul atestator al proprietății să fie emis nelegal.

În ceea ce privește buna-credință a pârâților cu privire la actele juridice subsecvente, recurenții au invocat jurisprudența Curții de Apel Timișoara, care a reținut că orice persoană cu diligențe minime rezonabile putea și trebuia să acționeze în considerarea faptului că imobilele trecute în proprietatea statului și care ulterior anului 1989 au făcut obiectul unor acte normative de reparație nu poate fi considerat a fi acționat cu bună credință la încheierea unor acte juridice de dobândire a unor astfel de imobile. Referitor la gradul de ocupare al terenului în litigiu, recurenții au arătat că, această împrejurare nu este relevantă în cauză, față de faptul că nu face obiectul acțiunii și nici a vreunui demers judiciar reconvențional al pârâților.

Verificând legalitatea hotărârii recurate în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare. Acțiunea dedusă judecății a fost pronunțată la data de 4 ianuarie 2006, aparține dreptului comun și a fost introdusă după apariția Legii nr. 10/2001. Obiectul acțiunii introductive îl constituie, constatarea nulității absolute a titlului statului asupra terenului înscris în C.F. nr. 3399 Lugoj, dobândit prin expropriere, precum și nulitatea absolută a titlului pârâtei SC L. SA Lugoj asupra aceluiași imobil, dobândit în baza Legii nr. 15/1990 și a H.G. nr. 834/1991, și nulitatea absolută a titlului pârâtei SC B.N.

SRL Lugoj, constând în contractul de vânzare-cumpărare încheiat de pârâta SC L. SA Lugoj. Se impune precizarea că antecesorii reclamantelor au urmat calea Legii nr. 10/2001, iar prin dispoziția nr. 2268 din 8 decembrie 2005 (dosar 114/2006) le-a fost respinsă cererea, de restituire în natură a terenului propunându-le despăgubiri. Această dispoziție a fost contestată formând obiectul dosarului nr. 11992/30/2005 al Tribunalului Timiș. Revenind la speță, prin decizia nr. 110/A din 5 mai 2008 a Curții de Apel Timișoara, tribunalul a fost învestit cu rejudecarea prezentei cauze, stabilindu-se de către instanța superioară că acțiunea de față este o acțiune de drept comun, prin care reclamanții au solicitat constatarea nulității absolute, atât a titlului prin care Statul Român a preluat imobilul în discuție cât și a titlurilor societăților comerciale pârâte, proprietari prin edificare, respectiv prin vânzare-cumpărare.

Așa cum rezultă din expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, instanța de apel a constatat în mod judicios că, reclamanții nu au făcut dovada că pârâții SC L. SA Lugoj și SC B.N. SRL Lugoj au fost de rea credință la încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 1207 din 31 martie 2004, privind imobilul înscris în C.F. nr. 3499, nr.topografic 1229/1-1228/3 compus din teren intravilan. Buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce afirmă că a existat rea-credință. Aceasta înseamnă că acelea care contestă buna-credință, trebuie să răstoarne prezumția și să dovedească reaua-credință. Astfel de dovezi nu s-au făcut în cauză, pârâții încheind actul juridic în discuție cu bună credință, mai ales că la data respectivă pârâta SC L. SA Lugoj figura în cartea funciară ca titular al dreptului de proprietate și nu exista nici un litigiu în cadrul căruia să fi fost contestat acest drept.

În aprecierea bunei credințe se are în vedere și faptul că reclamanții nu au solicitat anularea actului de privatizare al pârâtei SC L. SA Lugoj, astfel încât pârâta SC B.N. SRL Lugoj a avut convingerea că tratează cu adevăratul proprietar. Față de cele expuse în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanții P.H.R., P.K.G., P.M.E. împotriva deciziei civile nr. 227 din 27 octombrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2010.