ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1113/2010
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1113/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din
dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la data de 21 noiembrie
2007, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român,
prin Consiliul Local al Municipiului Lugoj, reprezentat prin primar,
Asociația Familială C.I. și SC M. SA Lugoj, solicitând
instanței să constate nulitatea contractului de
vânzare-cumpărare din 22 iulie 2003 autentificat din 23 iulie 2003
încheiat între pârâtele Consiliul Local al Municipiului Lugoj și
Asociația Familială C.I. având ca obiect imobilul situat în Lugoj,
înscris în CF, imobil pentru care la acel moment reclamanta avea cu pârâta SC
M. SA un contract de închiriere valabil.
Prin sentința civilă nr. 448
din 28 februarie 2008 a Judecătoriei Lugoj a fost respinsă
acțiunea reclamantei reținând că apartamentul în discuție
se află în prezent în proprietatea statului, reclamanta neavând nici un
titlu locativ.
Împotriva sentinței civile
pronunțată de Judecătoria Lugoj a formulat apel reclamanta C.M.,
apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 34/A din 2 septembrie 2008,
anulându-se hotărârea atacată, cauza fiind trimisă pentru
rejudecare în primă instanță la Tribunalul Timiș în raport
de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.
Cauza a fost înregistrată pe
rolul Tribunalului Timiș sub nr. 4664.1/30/2008 iar reclamanta a formulat
cerere precizatoare a acțiunii, prin care a solicitat în plus
față de petitul din acțiunea inițială, obligarea
pârâtei SC M. SA de a încheia un contract de închiriere pentru suprafața
de 146 mp așa cum a fost încheiat inițial contractul de închiriere din
1998.
Prin sentința civilă nr.
1176 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Timiș a fost respinsă
acțiunea formulată de reclamanta C.M.
În motivarea sentinței,
instanța a reținut că imobilul situat în Municipiul Lugoj, este
compus potrivit extrasului CF – din două unități locative,
distincte, respectiv două apartamente, un apartament aflat în proprietatea
Statului Român, având destinația de locuință, compus din 3
camere, un vestibul, o bucătărie, un culoar, o cameră de
alimente și WC în curte, iar apartamentul numărul doi este compus
dintr-o încăpere în suprafață de 38 mp și este proprietatea
pârâtei Asociația Familială C.I.
Reclamanta are calitate de
chiriaș a apartamentului unu, aflat în proprietatea Statului Român iar
apartamentul doi a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din
23 iulie 2003.
În cauză nu au fost
administrate probe din care să rezulte că șopronul din lemn în
suprafață în 48 mp înscris în fișa locativă
inițială este una și aceiași cu construcția
aflată în curtea imobilului, care de altfel are și alte dimensiuni.
Apelul declarat de reclamanta C.M.
împotriva sentinței civile nr. 1176/2008 a fost respins de Curtea de Apel
Timișoara prin decizia nr. 71 din 13 aprilie 2009.
În motivarea deciziei
menționate, instanța a reținut că reclamanta a solicitat
să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2003,
autentificat, încheiat între pârâtul Consiliul Local Lugoj și pârâta
Asociația Familială C.I., având ca obiect imobilul situat în Lugoj, ,
înscris în CF, dar susținerea, în sensul că pentru imobilul vândut
reclamanta deține contract de închiriere valabil și ca urmare și
un drept de preemțiune la cumpărare, nu are corespondat în
probatoriul administrat.
În realitate, reclamanta deține
contract de închiriere pentru apartamentul nr. 1 iar, pentru apartamentul nr. 2,
obiect al prezentului litigiu, nu deține un titlu valabil.
În apel, reclamanta a susținut
că inițial a deținut contract de închiriere și asupra
imobilului în litigiu, deci asupra ambelor apartamente ce compun imobilul
situat în Lugoj, dar a fost dusă în eroare prin mijloace viclene de SC M.
SA (fostă I.) în momentul prelungirii contractului din 1 noiembrie 1999.
Susținerile apelantei, nu au fost dovedite așa cum nu au fost
dovedite nici cele potrivit cărora s-a făcut o confuzie între destinația
imobilului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare de la
apartamentul 2.
Obiectul contractului de
vânzare-cumpărare pentru care a fost solicitată nulitatea, îl
constituie un spațiu comercial denumit „tapițerie” și nu un
șopron de lemne, care de altfel nici nu concordă ca dimensiuni cu
ceea ce reclamanta a denumit „șopron de lemne” în suprafață de
48 mp, în timp de imobilul denumit „tapițerie” are 38 mp.
Împotriva deciziei nr. 71 din 13
aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat
recurs reclamanta C.M. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea
deciziei apelate în sensul admiterii acțiunii și constatarea
nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2003
încheiat între Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Lugoj și
Asociația Familială C.I., având ca obiect imobilul situat în Lugoj,
urmând ca pârâta SC M. SA să fie obligată să încheie un contract
de închiriere cu reclamanta pentru întreaga suprafață de 146 mp.
În dezvoltare motivelor de recurs
recurenta face o prezentare a situației de fapt arătând că
încă din anul 1986 a deținut un contract de închiriere pe întreg
imobilul situat în localitatea Lugoj, , contract în care era inclusă
și suprafața de 48 mp denumit „șopron de lemne” și care a
făcut obiectul vânzării. Durata contractului de închiriere din 12 mai
1998 a fost de 5 ani. Un nou contract a fost încheiat la data de 1 noiembrie
1999 iar pârâta SC M. SA (fostă I.) a modificat clauzele contractuale
spunând că modifică doar durata contractului. Ulterior a aflat
că suprafața de 48 mp a făcut obiectul contractului de
vânzare-cumpărare din 2003 fără ca pentru spațiul
menționat cumpărătorul să încheie un contract de
închiriere.
Nefiind vorba de un spațiu
comercial, vânzarea imobilului trebuia să respecte dispozițiile Legii
nr. 112/1995 modificată prin Legea nr. 550/2002 privind vânzarea
spațiilor comerciale proprietatea privată a Statului Român.
Prin hotărârea apelată,
consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 18 pct. 1
din O.U.G. nr. 40/1999 privind dreptul de preemțiune la cumpărare cât
și dispozițiile art. 14 pct. 3 din O.U.G. nr. 40/1999 pentru
protecția chiriașilor.
Pârâtele intimate Asociația
Familială C.I. și Consiliul Local al Municipiului Lugoj au formulat
întâmpinare prin care au solicitat în esență respingerea recursului
ca nefondat. Intimatul Consiliul Local al Municipiului Lugoj a invocat și
excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art.
3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepție respinsă de Înalta Curte
având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport
de care motivele de recurs invocate de recurentă pot fi încadrate în
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Examinând decizia recurată în
raport de criticile invocate se constată că recursul este nefondat.
Recurenta dorește de fapt o
reapreciere a probelor, urmărind schimbarea situației de fapt dar
reaprecierea probelor administrate de instanțele de fond nu mai este
posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G.
nr. 138/2009, iar ipoteza reglementată de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a
fost și ea înlăturată prin pct. 49 al Legii nr. 119/2005.
Contractul de vânzare-cumpărare
autentificat din 23 iulie 2003 încheiat între Statul Român prin Consiliul Local
al Municipiului Lugoj în calitate de vânzător și Asociația
Familială C.I. în calitate de cumpărător a avut la bază
dispozițiile Legii nr. 550/2001.
Inițial Asociația
Familială C.I. a avut calitatea de chiriaș al spațiului
comercial, în baza contractului de închiriere din 2002 obținut prin
licitație publică, având vocația conferită de Legea nr. 550/2002
de a cumpăra spațiul comercial. După cumpărarea
spațiului de Asociația Familială C.I., dreptul său de proprietate
a fost înscris în CF.
Recurenta reclamantă
folosește spațiul situat în Lugoj, în baza contractului de închiriere
din 1 noiembrie 1999 prelungit prin act adițional până la data de 8
aprilie 2009 pentru suprafața locativă menționată în
contract, respectiv pentru apartamentul nr. 1 proprietatea statului, înscris în
CF. Contractul de închiriere din 1999 a avut la bază dispozițiile O.G.
nr. 40/1999. Atâta timp cât pentru apartamentul nr. 2 înscris în CF recurenta
nu a deținut un contract de închiriere, nu poate invoca dreptul de
preemțiune prevăzut de art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999.
Acest drept poate fi invocat pentru apartamentul nr. 1, ce face obiectul
contractului de închiriere valabil încheiat. Invocarea erorii ca viciu de
consimțământ la încheierea contractului de închiriere din 1999 nu constituie
motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2003
contract în care recurenta nu este parte.
Față de considerentele
expuse, Înalta Curte, constată că în cauză nu au fost
încălcate dispozițiile legale evocate de recurentă, respectiv O.U.G.
nr. 40/1999, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) respinge recursul
declarat de recurenta C.M., ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge excepția
nulității recursului.
Respinge ca nefondat recursul
declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 71 din 13 aprilie 2009 a
Curții de Apel Timișoara, secția comercială.
Irevocabilă.
Pronunțată în
ședință publică, astăzi 18 martie 2010.