ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1113/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 21 noiembrie

2007, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român,

prin Consiliul Local al Municipiului Lugoj, reprezentat prin primar,

Asociația Familială C.I. și SC M. SA Lugoj, solicitând

instanței să constate nulitatea contractului de

vânzare-cumpărare din 22 iulie 2003 autentificat din 23 iulie 2003

încheiat între pârâtele Consiliul Local al Municipiului Lugoj și

Asociația Familială C.I. având ca obiect imobilul situat în Lugoj,

înscris în CF, imobil pentru care la acel moment reclamanta avea cu pârâta SC

M. SA un contract de închiriere valabil.

Prin sentința civilă nr. 448

din 28 februarie 2008 a Judecătoriei Lugoj a fost respinsă

acțiunea reclamantei reținând că apartamentul în discuție

se află în prezent în proprietatea statului, reclamanta neavând nici un

titlu locativ.

Împotriva sentinței civile

pronunțată de Judecătoria Lugoj a formulat apel reclamanta C.M.,

apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 34/A din 2 septembrie 2008,

anulându-se hotărârea atacată, cauza fiind trimisă pentru

rejudecare în primă instanță la Tribunalul Timiș în raport

de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Cauza a fost înregistrată pe

rolul Tribunalului Timiș sub nr. 4664.1/30/2008 iar reclamanta a formulat

cerere precizatoare a acțiunii, prin care a solicitat în plus

față de petitul din acțiunea inițială, obligarea

pârâtei SC M. SA de a încheia un contract de închiriere pentru suprafața

de 146 mp așa cum a fost încheiat inițial contractul de închiriere din

1998.

Prin sentința civilă nr.

1176 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Timiș a fost respinsă

acțiunea formulată de reclamanta C.M.

În motivarea sentinței,

instanța a reținut că imobilul situat în Municipiul Lugoj, este

compus potrivit extrasului CF – din două unități locative,

distincte, respectiv două apartamente, un apartament aflat în proprietatea

Statului Român, având destinația de locuință, compus din 3

camere, un vestibul, o bucătărie, un culoar, o cameră de

alimente și WC în curte, iar apartamentul numărul doi este compus

dintr-o încăpere în suprafață de 38 mp și este proprietatea

pârâtei Asociația Familială C.I.

Reclamanta are calitate de

chiriaș a apartamentului unu, aflat în proprietatea Statului Român iar

apartamentul doi a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din

23 iulie 2003.

În cauză nu au fost

administrate probe din care să rezulte că șopronul din lemn în

suprafață în 48 mp înscris în fișa locativă

inițială este una și aceiași cu construcția

aflată în curtea imobilului, care de altfel are și alte dimensiuni.

Apelul declarat de reclamanta C.M.

împotriva sentinței civile nr. 1176/2008 a fost respins de Curtea de Apel

Timișoara prin decizia nr. 71 din 13 aprilie 2009.

În motivarea deciziei

menționate, instanța a reținut că reclamanta a solicitat

să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2003,

autentificat, încheiat între pârâtul Consiliul Local Lugoj și pârâta

Asociația Familială C.I., având ca obiect imobilul situat în Lugoj, ,

înscris în CF, dar susținerea, în sensul că pentru imobilul vândut

reclamanta deține contract de închiriere valabil și ca urmare și

un drept de preemțiune la cumpărare, nu are corespondat în

probatoriul administrat.

În realitate, reclamanta deține

contract de închiriere pentru apartamentul nr. 1 iar, pentru apartamentul nr. 2,

obiect al prezentului litigiu, nu deține un titlu valabil.

În apel, reclamanta a susținut

că inițial a deținut contract de închiriere și asupra

imobilului în litigiu, deci asupra ambelor apartamente ce compun imobilul

situat în Lugoj, dar a fost dusă în eroare prin mijloace viclene de SC M.

SA (fostă I.) în momentul prelungirii contractului din 1 noiembrie 1999.

Susținerile apelantei, nu au fost dovedite așa cum nu au fost

dovedite nici cele potrivit cărora s-a făcut o confuzie între destinația

imobilului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare de la

apartamentul 2.

Obiectul contractului de

vânzare-cumpărare pentru care a fost solicitată nulitatea, îl

constituie un spațiu comercial denumit „tapițerie” și nu un

șopron de lemne, care de altfel nici nu concordă ca dimensiuni cu

ceea ce reclamanta a denumit „șopron de lemne” în suprafață de

48 mp, în timp de imobilul denumit „tapițerie” are 38 mp.

Împotriva deciziei nr. 71 din 13

aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat

recurs reclamanta C.M. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea

deciziei apelate în sensul admiterii acțiunii și constatarea

nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2003

încheiat între Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Lugoj și

Asociația Familială C.I., având ca obiect imobilul situat în Lugoj,

urmând ca pârâta SC M. SA să fie obligată să încheie un contract

de închiriere cu reclamanta pentru întreaga suprafață de 146 mp.

În dezvoltare motivelor de recurs

recurenta face o prezentare a situației de fapt arătând că

încă din anul 1986 a deținut un contract de închiriere pe întreg

imobilul situat în localitatea Lugoj, , contract în care era inclusă

și suprafața de 48 mp denumit „șopron de lemne” și care a

făcut obiectul vânzării. Durata contractului de închiriere din 12 mai

1998 a fost de 5 ani. Un nou contract a fost încheiat la data de 1 noiembrie

1999 iar pârâta SC M. SA (fostă I.) a modificat clauzele contractuale

spunând că modifică doar durata contractului. Ulterior a aflat

că suprafața de 48 mp a făcut obiectul contractului de

vânzare-cumpărare din 2003 fără ca pentru spațiul

menționat cumpărătorul să încheie un contract de

închiriere.

Nefiind vorba de un spațiu

comercial, vânzarea imobilului trebuia să respecte dispozițiile Legii

nr. 112/1995 modificată prin Legea nr. 550/2002 privind vânzarea

spațiilor comerciale proprietatea privată a Statului Român.

Prin hotărârea apelată,

consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 18 pct. 1

din O.U.G. nr. 40/1999 privind dreptul de preemțiune la cumpărare cât

și dispozițiile art. 14 pct. 3 din O.U.G. nr. 40/1999 pentru

protecția chiriașilor.

Pârâtele intimate Asociația

Familială C.I. și Consiliul Local al Municipiului Lugoj au formulat

întâmpinare prin care au solicitat în esență respingerea recursului

ca nefondat. Intimatul Consiliul Local al Municipiului Lugoj a invocat și

excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art.

3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepție respinsă de Înalta Curte

având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport

de care motivele de recurs invocate de recurentă pot fi încadrate în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Examinând decizia recurată în

raport de criticile invocate se constată că recursul este nefondat.

Recurenta dorește de fapt o

reapreciere a probelor, urmărind schimbarea situației de fapt dar

reaprecierea probelor administrate de instanțele de fond nu mai este

posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G.

nr. 138/2009, iar ipoteza reglementată de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a

fost și ea înlăturată prin pct. 49 al Legii nr. 119/2005.

Contractul de vânzare-cumpărare

autentificat din 23 iulie 2003 încheiat între Statul Român prin Consiliul Local

al Municipiului Lugoj în calitate de vânzător și Asociația

Familială C.I. în calitate de cumpărător a avut la bază

dispozițiile Legii nr. 550/2001.

Inițial Asociația

Familială C.I. a avut calitatea de chiriaș al spațiului

comercial, în baza contractului de închiriere din 2002 obținut prin

licitație publică, având vocația conferită de Legea nr. 550/2002

de a cumpăra spațiul comercial. După cumpărarea

spațiului de Asociația Familială C.I., dreptul său de proprietate

a fost înscris în CF.

Recurenta reclamantă

folosește spațiul situat în Lugoj, în baza contractului de închiriere

din 1 noiembrie 1999 prelungit prin act adițional până la data de 8

aprilie 2009 pentru suprafața locativă menționată în

contract, respectiv pentru apartamentul nr. 1 proprietatea statului, înscris în

CF. Contractul de închiriere din 1999 a avut la bază dispozițiile O.G.

nr. 40/1999. Atâta timp cât pentru apartamentul nr. 2 înscris în CF recurenta

nu a deținut un contract de închiriere, nu poate invoca dreptul de

preemțiune prevăzut de art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999.

Acest drept poate fi invocat pentru apartamentul nr. 1, ce face obiectul

contractului de închiriere valabil încheiat. Invocarea erorii ca viciu de

consimțământ la încheierea contractului de închiriere din 1999 nu constituie

motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2003

contract în care recurenta nu este parte.

Față de considerentele

expuse, Înalta Curte, constată că în cauză nu au fost

încălcate dispozițiile legale evocate de recurentă, respectiv O.U.G.

nr. 40/1999, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) respinge recursul

declarat de recurenta C.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului.

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 71 din 13 aprilie 2009 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 18 martie 2010.