ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1113/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea formulată la data de 21 noiembrie 2007, reclamanta C.M. a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Lugoj, reprezentat prin primar, Asociația Familială C.I. și SC M. SA Lugoj, solicitând instanței să constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 22 iulie 2003 autentificat din 23 iulie 2003 încheiat între pârâtele Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Asociația Familială C.I. având ca obiect imobilul situat în Lugoj, înscris în CF, imobil pentru care la acel moment reclamanta avea cu pârâta SC M. SA un contract de închiriere valabil. Prin sentința civilă nr. 448 din 28 februarie 2008 a Judecătoriei Lugoj a fost respinsă acțiunea reclamantei reținând că apartamentul în discuție se află în prezent în proprietatea statului, reclamanta neavând nici un titlu locativ.

Împotriva sentinței civile pronunțată de Judecătoria Lugoj a formulat apel reclamanta C.M., apel ce a fost admis prin decizia civilă nr. 34/A din 2 septembrie 2008, anulându-se hotărârea atacată, cauza fiind trimisă pentru rejudecare în primă instanță la Tribunalul Timiș în raport de dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ. Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș sub nr. 4664.1/30/2008 iar reclamanta a formulat cerere precizatoare a acțiunii, prin care a solicitat în plus față de petitul din acțiunea inițială, obligarea pârâtei SC M. SA de a încheia un contract de închiriere pentru suprafața de 146 mp așa cum a fost încheiat inițial contractul de închiriere din 1998. Prin sentința civilă nr. 1176 din 12 decembrie 2008 a Tribunalului Timiș a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta C.M.

În motivarea sentinței, instanța a reținut că imobilul situat în Municipiul Lugoj, este compus potrivit extrasului CF – din două unități locative, distincte, respectiv două apartamente, un apartament aflat în proprietatea Statului Român, având destinația de locuință, compus din 3 camere, un vestibul, o bucătărie, un culoar, o cameră de alimente și WC în curte, iar apartamentul numărul doi este compus dintr-o încăpere în suprafață de 38 mp și este proprietatea pârâtei Asociația Familială C.I. Reclamanta are calitate de chiriaș a apartamentului unu, aflat în proprietatea Statului Român iar apartamentul doi a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003. În cauză nu au fost administrate probe din care să rezulte că șopronul din lemn în suprafață în 48 mp înscris în fișa locativă inițială este una și aceiași cu construcția aflată în curtea imobilului, care de altfel are și alte dimensiuni.

Apelul declarat de reclamanta C.M. împotriva sentinței civile nr. 1176/2008 a fost respins de Curtea de Apel Timișoara prin decizia nr. 71 din 13 aprilie 2009. În motivarea deciziei menționate, instanța a reținut că reclamanta a solicitat să se constate nulitatea contractului de vânzare-cumpărare din 2003, autentificat, încheiat între pârâtul Consiliul Local Lugoj și pârâta Asociația Familială C.I., având ca obiect imobilul situat în Lugoj, , înscris în CF, dar susținerea, în sensul că pentru imobilul vândut reclamanta deține contract de închiriere valabil și ca urmare și un drept de preemțiune la cumpărare, nu are corespondat în probatoriul administrat. În realitate, reclamanta deține contract de închiriere pentru apartamentul nr. 1 iar, pentru apartamentul nr. 2, obiect al prezentului litigiu, nu deține un titlu valabil.

În apel, reclamanta a susținut că inițial a deținut contract de închiriere și asupra imobilului în litigiu, deci asupra ambelor apartamente ce compun imobilul situat în Lugoj, dar a fost dusă în eroare prin mijloace viclene de SC M. SA (fostă I.) în momentul prelungirii contractului din 1 noiembrie 1999. Susținerile apelantei, nu au fost dovedite așa cum nu au fost dovedite nici cele potrivit cărora s-a făcut o confuzie între destinația imobilului care face obiectul contractului de vânzare-cumpărare de la apartamentul 2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare pentru care a fost solicitată nulitatea, îl constituie un spațiu comercial denumit „tapițerie” și nu un șopron de lemne, care de altfel nici nu concordă ca dimensiuni cu ceea ce reclamanta a denumit „șopron de lemne” în suprafață de 48 mp, în timp de imobilul denumit „tapițerie” are 38 mp.

Împotriva deciziei nr. 71 din 13 aprilie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a declarat recurs reclamanta C.M. prin care a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei apelate în sensul admiterii acțiunii și constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 2003 încheiat între Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Lugoj și Asociația Familială C.I., având ca obiect imobilul situat în Lugoj, urmând ca pârâta SC M. SA să fie obligată să încheie un contract de închiriere cu reclamanta pentru întreaga suprafață de 146 mp. În dezvoltare motivelor de recurs recurenta face o prezentare a situației de fapt arătând că încă din anul 1986 a deținut un contract de închiriere pe întreg imobilul situat în localitatea Lugoj, , contract în care era inclusă și suprafața de 48 mp denumit „șopron de lemne” și care a făcut obiectul vânzării.

Durata contractului de închiriere din 12 mai 1998 a fost de 5 ani. Un nou contract a fost încheiat la data de 1 noiembrie 1999 iar pârâta SC M. SA (fostă I.) a modificat clauzele contractuale spunând că modifică doar durata contractului. Ulterior a aflat că suprafața de 48 mp a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 2003 fără ca pentru spațiul menționat cumpărătorul să încheie un contract de închiriere. Nefiind vorba de un spațiu comercial, vânzarea imobilului trebuia să respecte dispozițiile Legii nr. 112/1995 modificată prin Legea nr. 550/2002 privind vânzarea spațiilor comerciale proprietatea privată a Statului Român. Prin hotărârea apelată, consideră că au fost încălcate dispozițiile art. 18 pct. 1 din O.U.G.

nr. 40/1999 privind dreptul de preemțiune la cumpărare cât și dispozițiile art. 14 pct. 3 din O.U.G. nr. 40/1999 pentru protecția chiriașilor. Pârâtele intimate Asociația Familială C.I. și Consiliul Local al Municipiului Lugoj au formulat întâmpinare prin care au solicitat în esență respingerea recursului ca nefondat. Intimatul Consiliul Local al Municipiului Lugoj a invocat și excepția nulității recursului în raport de dispozițiile art. 3021 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., excepție respinsă de Înalta Curte având în vedere dispozițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în raport de care motivele de recurs invocate de recurentă pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Examinând decizia recurată în raport de criticile invocate se constată că recursul este nefondat.

Recurenta dorește de fapt o reapreciere a probelor, urmărind schimbarea situației de fapt dar reaprecierea probelor administrate de instanțele de fond nu mai este posibilă odată cu abrogarea pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., prin O.U.G. nr. 138/2009, iar ipoteza reglementată de art. 304 pct. 10 C. proc. civ. a fost și ea înlăturată prin pct. 49 al Legii nr. 119/2005. Contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 23 iulie 2003 încheiat între Statul Român prin Consiliul Local al Municipiului Lugoj în calitate de vânzător și Asociația Familială C.I. în calitate de cumpărător a avut la bază dispozițiile Legii nr. 550/2001. Inițial Asociația Familială C.I. a avut calitatea de chiriaș al spațiului comercial, în baza contractului de închiriere din 2002 obținut prin licitație publică, având vocația conferită de Legea nr. 550/2002 de a cumpăra spațiul comercial.

După cumpărarea spațiului de Asociația Familială C.I., dreptul său de proprietate a fost înscris în CF. Recurenta reclamantă folosește spațiul situat în Lugoj, în baza contractului de închiriere din 1 noiembrie 1999 prelungit prin act adițional până la data de 8 aprilie 2009 pentru suprafața locativă menționată în contract, respectiv pentru apartamentul nr. 1 proprietatea statului, înscris în CF. Contractul de închiriere din 1999 a avut la bază dispozițiile O.G. nr. 40/1999. Atâta timp cât pentru apartamentul nr. 2 înscris în CF recurenta nu a deținut un contract de închiriere, nu poate invoca dreptul de preemțiune prevăzut de art. 18 alin. (1) din O.U.G. nr. 40/1999. Acest drept poate fi invocat pentru apartamentul nr. 1, ce face obiectul contractului de închiriere valabil încheiat.

Invocarea erorii ca viciu de consimțământ la încheierea contractului de închiriere din 1999 nu constituie motiv de nulitate a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2003 contract în care recurenta nu este parte. Față de considerentele expuse, Înalta Curte, constată că în cauză nu au fost încălcate dispozițiile legale evocate de recurentă, respectiv O.U.G. nr. 40/1999, motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) respinge recursul declarat de recurenta C.M., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului. Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta C.M. împotriva deciziei nr. 71 din 13 aprilie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 martie 2010.