ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1048/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea civilă din 2 iunie

2003, completată la 21 octombrie 2003, reclamanții G.M.C. și G.L. au chemat în

judecată pe pârâții Consiliul Local al municipiului Lugoj, SC M. 22 SA Lugoj și

SC G.C. SRL Lugoj solicitând constatarea nulității absolute a:

- contractului nr. 3826 c/2002, prin

care pârâta SC M. 22 SA a închiriat pârâtei SC G.C. L.G. SRL imobilul situat în

Lugoj, județul Timiș, pentru perioada 1 mai 2002–1 mai 2007;

- procesului-verbal de vânzare prin

negociere directă din 5 mai 2003 întocmit în temeiul art. 9 din Legea nr.

550/2002, prin care aceleași pârâte au convenit să vândă și, respectiv, să

cumpere spațiul comercial din imobilul anterior închiriat la prețul de 156

milioane lei plătibil în 36 de rate lunare;

- contractului de vânzare-cumpărare

nr. 26700 din 17 iunie 2003 prin care Statul Român reprezentat de Consiliul

Local al municipiului Lugoj a vândut pârâtei SC G.C. L.G. SRL Lugoj, în temeiul

Legii nr. 550/2002, cota-parte de 29/32 din imobilul situat în Lugoj, județul

Timiș, înscris în C.F. nr.top. 733/b/4/b/1/a/1, compus din casă, teren în

suprafață de 322 mp și spațiu comercial format din 2 construcții cu destinație

de atelier-depozitare.

Motivând acțiunea, reclamanții au

arătat că, potrivit extrasului de carte funciară, sunt coproprietari pe cota de

3/32 din imobilul obiect al celor trei acte juridice, alături de Statul Român,

care deține cota de 29/32, imobilul nefiind niciodată spațiu comercial și nici

în administrarea pârâtei SC M. 22 SA, că au cerut coproprietarului să le vândă

cota de 29/32, că pârâta SC M. 22 SA a închiriat întregul imobil și nu doar

cota Statului Român, că procesul-verbal de negociere, precum și vânzarea

efectivă au ca obiect întregul imobil, deși în contractul de vânzare-cumpărare

s-a înscris numai cota Statului Român, că negocierea și vânzarea s-au făcut în

timpul desfășurării procesului civil prin care reclamanții au cerut sistarea

stării de indiviziune asupra imobilului, și că vânzarea contravine prevederilor

art. 4 din Legea nr. 550/2002, dat fiind că imobilul nu este spațiu comercial

și nu este destinat comerțului cu amănuntul, iar vânzarea s-a făcut cu plata

prețului în rate.

În drept, reclamanții au invocat

prevederile art. 948 și urm. C. civ.

Prin întâmpinarea din 16 septembrie

2003, Consiliul Local al municipiului Lugoj a invocat excepția de necompetență

materială a Judecătoriei Lugoj în soluționarea capătului de cerere privind

constatarea nulității absolute a procesului-verbal de vânzare prin negociere

directă, susținând că asemenea competență revine Secției de contencios

administrativ a Tribunalului Timiș potrivit dispozițiilor art. 9 alin. (3) din

Legea nr. 550/2002.

Răspunzând întâmpinării, reclamanții

au susținut că Judecătoria Lugoj are competența soluționării tuturor capetelor

de cerere.

Prin încheierea din 18 noiembrie

2003 Judecătoria Lugoj a respins ca nefondată excepția necompetenței sale

materiale, iar prin sentința civilă nr. 2467 din 2 decembrie 2003 aceeași

instanță a respins acțiunea reclamanților ca neîntemeiată.

Apelul declarat de reclamanți a fost

respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 206 din 24 februarie 2004

pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Cu privire la destinația imobilului

instanța de apel a constatat că este comercială potrivit mențiunii din caietul

de sarcini întocmit în vederea vânzării, împotriva căruia reclamanții nu s-au

înscris în fals.

Referitor la contractul de

închiriere, aceeași instanță a statuat că ipoteza în care imobilul nu ar avea

destinație de spațiu comercial și faptul că statul este coproprietar, având

numai o cotă parte din imobil, nu constituie motive de nulitate absolută a

contractului prin prisma prevederilor art. 948 C. civ., iar mai mult,

închirierea întregului imobil și nu doar a cotei-părți din proprietatea

statului era posibilă fără acordul coproprietarilor-reclamanți, contractul de

închiriere nefiind un act de dispoziție, situație în care reclamanții puteau

cere doar obligarea statului la plata proporțională a chiriei încasate pentru

întregul imobil.

În privința vânzării imobilului,

curtea de apel a constatat că, în contra susținerilor reclamanților, Statul

Român a înstrăinat numai cota sa parte de 29/32, iar existența unui proces de

partaj între reclamanți și stat la momentul vânzării, nu împiedica însăși

vânzarea, dobânditorul drepturilor statului urmând a prelua prerogativele și

locul acestuia în acel proces.

Împotriva deciziei instanței de apel

reclamanții G.M.C. și G.L. au declarat recurs în termenul prevăzut de lege

solicitând casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la

aceeași curte de apel.

Dezvoltând recursul, reclamanții au

susținut că:

- instanța de apel a încălcat

formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2)

C. proc. civ., motiv de recurs reglementat prin art. 304 pct. 5 C. proc. civ.,

prin aceea că nu a dispus citarea Statului Român ca persoană juridică,

proprietar tabular al cotei de 29/32 din imobil;

- curtea de apel a soluționat cauza

încălcând normele de competență materială, motiv de recurs prevăzut de art. 304

pct. 3 C. proc. civ., neobservând că obiect al cauzei este și discutarea

valabilității vânzării imobilului prin negociere directă, a cărei soluționare

în primă instanță intră în competența secției contencios administrativ a

tribunalului și nu în competența judecătoriei față de dispozițiile art. 9 din

Legea nr. 550/2002;

- administrând probe insuficiente

pentru stabilirea naturii juridice a imobilului în sensul de a se lămuri dacă

acesta a fost sau nu un spațiu comercial, instanța de apel a pronunțat o

hotărâre recurabilă pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 10 C. proc. civ.;

- hotărârea atacată este nelegală,

caz de recurs conform art.304 pct. 9 C. proc. civ., prin aceea că nu s-a

constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare dată de

vânzarea întregului imobil de către statul copărtaș și de vânzarea ocultă în

timp ce între coindivizari exista un proces de ieșire din indiviziune.

Recursul nu este fondat pentru cele

ce succed.

Potrivit extrasului din C.F. Lugojul

German, în parcela 733/b/4/b/1/a/1 este situat imobilul loc de casă în

suprafață de 578 mp, o casă P + 2 etaje și casa nr. 1537 compusă din 2 clădiri

vechi.

Proprietarii imobilelor de mai sus

sunt:

- Statul Român pe terenul de 322 mp

și pe cota de 29/32 din casa nr. 1537;

- reclamanții G. pe terenul de 56 mp

și pe cota de 3/32 din casa nr. 1537, precum și pe terenul de 100 mp și cota de

½ din casa P + 2 etaje;

- soții B.I. și M. pe terenul de 100

mp și cota de ½ din casa P + 2 etaje.

Prin Hotărârea nr. 117 din 27 august

1998 a Consiliul Local al municipiului Lugoj, locuințele și spațiile cu altă

destinație aflate în proprietatea Statului Român au fost date în administrarea

SC M. 22 SA Lugoj, cu începere de la data de 1 septembrie 1998.

Prin Hotărârea nr. 161/2002 a

aceluiași consiliu local, necontestată, casa nr. 1537, compusă din 2

construcții în suprafață construită de 50 mp , a fost definită ca având

destinație de atelier-depozitare și a fost înscrisă în lista anexă privind

spațiile comerciale și de prestări servicii proprietate privată a statului.

Prin contractul nr. 3826 c/2002

pârâta SC M. 22 SA Lugoj a închiriat imobilul dat în administrare pârâtei SC

G.C. L.G. SRL Lugoj pentru perioada 1 mai 2002–1 mai 2007.

Prin procesul-verbal din 5 mai 2003,

comisia de vânzare a spațiilor comerciale din cadrul Consiliului Local al

municipiului Lugoj și pârâta SC G.C. L.G. Lugoj au convenit vânzarea aceluiași

imobil către pârâta de mai sus în temeiul Legii nr. 550/2002.

Prin contractul nr. 26700 din 17

iunie 2003, Statul Român, prin Consiliul Local al municipiului Lugoj, a vândut

pârâtei SC G.C. L.G. Lugoj cota de 29/32 părți din casa nr. 1537 și terenul în

suprafață de 322 mp, vânzarea-cumpărarea făcându-se „cu procesul notat sub B 25

de G.M.C. și G.L. împotriva Statului Român prin Consiliul Local Lugoj pentru

sistarea stării de indiviziune” și cu clauza încetării de drept a contractului

de închiriere pentru același imobil.

Față de situația de fapt descrisă,

motivele de recurs formulate de reclamanți sunt neîntemeiate.

Hotărârea consiliului local prin

care s-a stabilit destinația comercială a imobilului constituie probă

concludentă și suficientă privind natura juridică a acestui bun.

De altfel, reclamanții au susținut

doar că anterior anului 2002 imobilul nu a avut asemenea destinație, ceea ce

este adevărat, și că nici nu i s-a dat în fapt atare utilitate până în luna mai

2003, susțineri care nu sunt de natură să schimbe regimul juridic stabilit în

modul arătat.

Ca urmare, instanțele de fond și

apel au avut probe suficiente și concludente pentru a constata destinația de

spațiu comercial a imobilului, neputându-li-se imputa în mod temeinic lipsa

rolului activ conferit ca drept și obligație prin art. 129 alin. (5) C. proc.

civ.

În raport de corecta definire a

destinației de spațiu comercial a imobilului, se constată că vânzarea este

reglementată prin Legea nr. 550 din 14 octombrie 2002, care stabilește cadrul

juridic pentru vânzarea spațiilor comerciale și a celor de prestări de

servicii, proprietate privată a statului, aflate în administrarea consiliilor

județene sau a consiliilor locale.

Potrivit art. 4 lit. a) din lege,

calitate de vânzător are consiliul local, care încheie contracte de

vânzare-cumpărare în numele statului.

Având asemenea calitate în numele

statului, Consiliul Local al municipiului Lugoj, care a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare a cărui nulitate absolută se cere a se constata în procesul

de față, are și calitatea de parte în acest proces, reprezentând Statul Român,

care, de altfel, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, nu poate fi citat

în nume propriu, ci numai prin Ministerul Finanțelor Publice, afară de cazurile

în care legea stabilește anume alte organe în acest scop.

Așadar, citând numai Consiliul Local

al municipiului Lugoj, instanța de fond și de apel au respectat regulile de

procedură.

Totodată, pe deplin legal instanțele

s-au declarat competente a soluționa cauza de față în ansamblul ei.

Potrivit dispozițiilor coroborate

din art. 8 alin. (3), art. 9 alin. (3) și art. 10 alin. (2) din Legea nr.

550/2002, intră în competența de soluționare a secției de contencios

administrativ a tribunalului contestațiile formulate de părțile interesate

având ca obiect raportul de evaluare, stabilirea prețului de vânzare, refuzul

de a încheia procesul-verbal, încheierea nelegală și netemeinică a acestuia,

precum și refuzul vânzătorului de a încheia contractul de vânzare-cumpărare,

operațiuni care compun procedura vânzării spațiilor comerciale și a celor de

prestări de servicii proprietate privată a statului.

Cu alte cuvinte, doar contestația

descrisă se soluționează de către instanța de contencios administrativ, nu însă

și acțiunea în constatarea nulității absolute a procesului-verbal de negociere,

care aparține dreptului comun, competența soluționării în primă instanță revenind

judecătoriei ca instanță de drept comun și curții de apel ca instanță de apel

potrivit dispozițiilor art. 1 și art. 3 C. proc. civ.

Nici motivul de recurs circumscris

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi primit.

În primul rând, nu este real că

statul copărtaș ar fi vândut întregul bun indiviz, din contractul de

vânzare-cumpărare rezultând vânzarea doar a cotei părți de 29/32, ceea ce este

pe deplin legal, nefiind prohibit de lege, iar prin notarea în contract a

procesului de partaj existent între reclamanți pe de o parte și statul vânzător

pe de altă parte, acesta din urmă a transmis cumpărătorului și calitatea sa de

parte în acel proces.

Dar, în chiar ipoteza nereală

susținută de reclamanți că întreg imobilul a fost vândut, vânzarea nu este

nulă, ci supusă fie condiției suspensive (bunul să cadă în lotul vânzătorului

la efectuarea partajului), fie condiției rezolutorii (bunul să nu cadă în lotul

coproprietarului vânzător), în oricare din ipoteze vânzarea fiind valabilă până

la efectuarea partajului.

Pentru toate cele arătate, recursul

este nefondat și va fi respins în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.

proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanții

G.M.C. și G.L. împotriva deciziei nr. 206 din 24 februarie 2004 a Curții de

Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 februarie 2005.