ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 143/2012

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 143/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursurilor

de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de

Apel Timișoara la data de 16 aprilie 2009 sub nr. 441/59/2009, reclamanta

N.I.K.E.M.G a chemat în judecată pârâții Guvernul României și Consiliul Local

Lugoj solicitând anularea și constatarea nulității absolute parțiale a H.G. nr.

977 din 5 septembrie 2002 și a H.C.L. Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002, în

ceea ce privește poziția nr. 550 din anexe.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat că la data de 12 februarie 2002 a înaintat

Primăriei Municipiului Lugoj notificarea prin care solicita restituirea în

natură a imobilului situat în Lugoj constând în teren intravilan în suprafața

de 156 mp și despăgubiri pentru casa demolată.

La data înaintării

notificării, terenul în cauză se afla în proprietatea privată a statului însă,

prin hotărârile a căror anulare o solicită acest teren a fost inclus în

domeniul public al statului, cu nesocotirea dispozițiilor art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

A mai arătat

reclamanta că un alt aspect de nelegalitate îl constituie împrejurarea că

situația cadastrală din hotărârile atacate nu corespunde realității, dată fiind

dezmembrarea efectuată, numerele top neregăsindu-se ca efect al dezmembrării.

Pârâtul Guvernul

României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității

plângerii prealabile și pe cale de consecință excepția tardivității acțiunii. A

mai invocat totodată și excepția lipsei calității procesuale pasive în ceea ce

privește solicitarea anulării H.C.L. Lugoj.

Pe fondul cauzei,

pârâtul Guvernul României a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată

arătând că H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002 a fost adoptată în conformitatea

cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul

public al unităților administrativ-teritoriale fiind întocmit de către comisii

special constituite și fiind necesar în vederea delimitării corecte a bunurilor

de interes public județean sau local ori de interes național, precum și în

vederea delimitării bunurilor din domeniul public de bunurile din domeniul

privat.

Consiliul Local Lugoj

a formulat de asemenea întâmpinare prin care a invocat excepția necompetenței

materiale a Curții de Apel Timișoara în soluționarea petitului privind anularea

H.C.L. Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002, arătând că acest act a fost emis de o

autoritatea publică locală fiind competent tribunalul în conformitate cu

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., coroborate cu dispozițiile

art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La termenul de

judecată din 12 noiembrie 2009, Curtea a respins excepția necompetenței

materiale a Curți de Apel Timișoara motivat de împrejurarea că prin Decizia nr.

3607 din 26 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție (dosar),

pronunțată în cadrul litigiului având ca obiect excepția de nelegalitate a

acelorași acte ce fac și obiectul acestui dosar, s-a reținut că Hotărârea

Consiliului Local este un act premergător, care nu produce efecte prin el însuși,

neavând caracterul unui act administrativ în sensul definiției legale cuprinse

în art. 2 alin. (1) lit. c) și neputând fi supus controlului de legalitate

distinct de H.G. nr. 977/2002.

Prin Sentința civilă

nr. 359 din 12 noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, admițând excepția tardivității plângerii prealabile, a

respins acțiunea formulată de reclamanta N.I.K.E.M.G. Prin aceeași sentință,

instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Guvernului

României și a Consiliului Local Lugoj.

Împotriva acestei

sentințe, reclamanta a formulat recurs, invocând prevederile art. 304 pct. 8 și

9 C. proc. civ.

Recurenta a solicitat

casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de

fond, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., deoarece soluția s-a

pronunțat fără a se intra în cercetarea fondului pricinii.

Prin Decizia Civilă

nr. 3396 din 25 iunie 2010 pronunțată în Dosar 441/59/2009, Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis

recursul declarat de N.I.K.E.M.G. împotriva Sentinței civile nr. 359 din 12

noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția de contencios administrativ

și fiscal, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași

instanțe.

Pentru a pronunța

astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a reținut în esență că plângerea prealabilă nu a fost concepută ca

un obstacol în exercitarea dreptului de acces liber la justiție, iar termenul

prevăzut de lege pentru formularea acțiunii și a plângerii prealabile nu

trebuie interpretat și aplicat de o asemenea manieră încât să împiedice pe

justițiabil să-și exercite drepturile și să beneficieze de soluționarea în fond

a cererii sale.

Înalta Curte, a

apreciat că în raport de evoluția litigiului prin care reclamanta a urmat

diverse căi pentru realizarea dreptului pretins vătămat de autoritățile pârâte,

litigiul în care la data de 19 noiembrie 2008 a invocat excepția de

nelegalitate a acelorași acte administrative, poate fi apreciat ca un motiv

temeinic în sensul legii, plângerea prealabilă fiind reiterată la data de 13

martie 2009 și urmată de introducerea acțiunii în contencios administrativ la

16 aprilie 2009.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara sub nr. 441.1/59/2009.

Prin concluziile

scrise depuse la data de 24 ianuarie 2011, reclamanta a solicitat admiterea

acțiunii în contencios administrativ și pe cale de consecință, să se dispună

anularea și constatarea nulității absolute parțiale a H.G. nr. 977 din 5

septembrie 2002, și a Hotărârii Consiliului Local Lugoj nr. 9 din 21 februarie

2002, în ceea ce privește poziția nr. 550 "Zona verde expres", având

ca elemente de identificare extras CF în suprafața de 6800 mp, respectiv

imobilul înscris în CF Lugojul Roman, nr. top X și, în suprafața de 156 mp, și

la imobilul înscris în CF Lugojul Roman, nr. top Y, în suprafața de 305 mp.

În fond după casare

Curtea de Apel Timișoara, secția de contencios administrative și fiscal, prin

Sentința nr. 24 din 24 ianuarie a admis acțiunea formulată de reclamanta

N.I.K.E.M.G, în contradictoriu cu Consiliul Local Lugoj și Guvernul României și

a anulat, în parte, H.C.L. nr. 9 din 21 februarie 2002 adoptat de Consiliul

Local Lugoj și H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002, Anexa 3.

A obligat pârâții la

plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 2.000 RON.

Pentru a hotărî

astfel prima instanță a reținut, în esență, următoarele considerente:

Reclamanta a notificat

Primăria Municipiului Lugoj, la data de 12 februarie 2002 în temeiul Legii

10/2001, prin intermediul executorului judecătoresc, solicitând restituirea în

natura a imobilului situat în Lugoj, înscris în CF Lugojul Roman, dezmembrat

după naționalizare în nr. top. X, în suprafață de 156 mp, respectiv cu nr. top.

Y, în suprafață de 305 mp, solicitând restituirea în natură a terenului și

despăgubiri pentru casa demolată.

După formularea

acestei notificări, la data de 21 februarie 2002, Consiliul Local Lugoj a emis

Hotărârea nr. 9 din 21 februarie 2002 prin care terenul revendicat de

reclamantă a fost menționat ca făcând parte din domeniul public al

municipiului, deși anterior acestei date, fapt necontestat de către niciuna din

părți, făcea parte din domeniul privat al Statului, așa cum rezultă și din

extrasele de Carte Funciară depuse la dosar.

Hotărârea Consiliului

Local al Municipiului Lugoj nr. 9 din 21 februarie 2002 a fost atestată prin

H.G. 977 din 5 septembrie 2002, terenul menționat fiind inclus în cadrul unei

suprafețe mai mari, de 6.800 mp, în Anexa 3 a Hotărârii de Guvern menționate.

Curtea a constatat că

terenul pentru care reclamanta s-a adresat autorității publice locale în

temeiul Legii nr. 10/2001 se afla la data notificării în proprietatea privată a

Statului, ambele acte atacate de către reclamantă prin prezenta acțiune fiind

ulterioare formulării notificării.

Astfel că, pârâții,

schimbând regimul juridic al terenului notificat, nu numai că nu au dovedit

interesul ori utilitatea publică în luarea unei atare măsuri, dar au înlăturat

posibilitatea reclamantelor de a-i fi restituit în natură imobilul în privința

căruia a susținut că ar avea un drept de proprietate, știut fiind că

dispozițiile Legii nr. 213/1998 prevăd interdicția înstrăinării bunurilor

proprietate publică.

Curtea a apreciat că,

o dată notificată în vederea restituirii, autoritatea publică nu mai avea

posibilitatea de a schimba regimul juridic al terenului, hotărârile atacate

fiind date cu încălcarea scopului reparator avut în vedere de Legea nr.

10/2001.

Cât privește apărarea

pârâților cu privire la data intrării în vigoare a interdicției prevăzute de

art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, Curtea a argumentat că, într-adevăr

forma actuală a dispozițiilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 nu exista

la data emiterii H.C.L. Nr. 9/2002 și a H.G. nr. 977/2002, interdicția fiind

introdusă prin Legea nr. 247/2005, când s-a prevăzut că "sub sancțiunea

nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după caz,

judiciare, ... este interzisă înstrăinarea, concesionarea, locația de gestiune,

asocierea în participațiune, ipotecarea, locațiunea, precum și orice închiriere

sau subînchiriere în beneficiul unui nou chiriaș, schimbarea destinației,

grevarea sub orice formă a bunurilor imobile - terenuri și/sau construcții

notificate potrivit prevederilor" Legii nr. 10/2001.

A reținut Curtea că

această situație nu conduce, însă la ideea că cele două hotărâri atacate ar fi

legale și aceasta întrucât din interpretarea coroborată a tuturor normelor

Legii nr. 10/2001 precum și având în vedere finalitatea acestei legi, rezultă

că autoritățile ori persoanele notificate nu mai aveau posibilitatea schimbării

destinației bunului revendicat, tocmai pentru a preîntâmpina posibilitatea de

a-și crea un motiv de refuz al aplicării dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

În conformitate cu

dispozițiile art. 274 C. proc. civ., pârâții au fost obligați la plata

cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 2.000 RON,

reprezentând onorariu avocațial.

Împotriva acestei

sentințe, în termen legal au formulat recurs pârâții Consiliul Local al

Municipiului Lugoj și Guvernul României.

În motivarea

recursului formulat, recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Lugoj a

susținut în esență că în mod greșit instanța de fond a reținut că trecerea

imobilului respectiv în domeniul public ar fi nelegală, operațiunea fiind

realizată ulterior datei la care s-a primit notificarea judiciară în baza Legii

nr. 10/2001, deoarece legalitatea unui act poate fi verificată doar prin

raportare la elementele existente la momentul emiterii sale, iar interdicția

impusă de dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, nu

exista la data emiterii Hotărârii Consiliului Local nr. 9 din 21 februarie 2002

și H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002, fiind reglementată ulterior prin Legea

nr. 247 din 22 iulie 2005.

Consideră recurentul

că prin soluția atacată instanța de fond a interpretat și aplicat greșit

principiul neretroactivității legii civile noi cât și principiul aplicării

imediate a acesteia, având în vedere că la data formulării notificării nu erau

în vigoare prevederile legale privind interdicția respectivă, aceasta fiind

impusă prin dispozițiile Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietății

și justiției, precum și unele măsuri adiacente.

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc.

civ.

În motivarea

recursului formulat de recurentul-pârât Guvernul României, în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se critică ca fiind nelegală

soluția instanței de fond, susținându-se că H.G. nr. 977/2002 a fost emisă în

temeiul art. 108 din Constituția României republicată precum și a dispozițiilor

art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare.

Consideră recurentul

că prin natura sa, actul de atestare a bunurilor aparținând domeniului public

local nu creează drepturi noi, nu stabilește și nu modifică regimul juridic al

bunurilor respective, nefiind de natură a vătăma vreun drept, respectiv vocația

reclamantei de a beneficia de dispozițiile Legii nr. 10/2001.

În ceea ce privește

anularea în parte a Hotărârii Consiliului Local al Municipiului Lugoj nr. 9 din

21 februarie 2002, recurentul Guvernul României a apreciat că acesta nu are

competența a se pronunța asupra legalității acesteia Primăria municipiului

Lugoj având această competență.

Apreciază recurentul

că aceasta a fost adoptată în scopul actualizării inventarului bunurilor ce

alcătuiesc domeniul public al municipiului Lugoj, ținând cont de situația

juridică în momentul respectiv a bunurilor raportată atât la prevederile Legii

nr. 84/1995 republicată cât și a Legii nr. 10/2001, (în ceea ce privește

imobilele care fac obiectul prevederilor art. 16).

În drept au fost

invocate dispozițiile art. 304 pct. 9 și 304

1

C. proc. civ.

Intimata-reclamantă

N.I.K.E.M.G a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea

recursurilor formulate și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii

pronunțate de către prima instanță susținând în esență că în mod corect a fost

admisă acțiunea formulată, reținându-se că la data formulării notificării în

temeiul Legii nr. 10/2001, terenul în litigiu făcea parte din domeniul privat

al Municipiului Lugoj.

Examinând cauza de

față prin prisma criticilor formulate în raport cu dispozițiile legale

incidente cât și cu dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursurile formulate în cauză sunt nefondate și urmează a fi

respinse, având în vedere următoarele considerente.

Principala critică

adusă de ambii recurenți vizează efectele limitate ale actului administrativ

reprezentat de H.G. nr. 977/2002, care nu constituie, ci doar atestă

apartenența bunurilor la domeniul public de interes județean sau local,

sugerându-se că această natură pur declarativă ar exclude o vătămare ce s-ar

putea aduce dreptului la redobândirea proprietății asupra terenului, în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Această teză nu poate

fi primită, pe de o parte, pentru că Legea nr. 554/2004 nu distinge în privința

actelor administrative ce pot fi contestate pe calea contenciosului

administrativ iar, pe de altă parte, pentru că în cauză s-au produs dovezi care

confirmă vătămarea dreptului reclamantului de a redobândi proprietate,

respectiv restituirea în natură a imobilului situat în Lugoj, dezmembrat după

naționalizare în nr. X, în suprafață de 156 mp, respectiv cu nr. top Y, în

suprafață de 305 mp.

Instanța de control

judiciar constată că soluția instanței de fond este legală și temeinică fiind

pronunțată în baza probatoriului administrat în cauză și în baza unei încadrări

juridice adecvată situației de fapt stabilite.

Astfel s-a reținut că

reclamanta a înaintat notificarea la data de 12 februarie 2002, moment în care

terenul revendicat se afla în proprietatea privată a statului iar Hotărârea

Consiliului Local al Municipiului Lugoj, atestată prin H.G. nr. 977 din 5

septembrie 2002 a fost adoptată ulterior acestei notificări, schimbându-se

regimul juridic al terenului notificat, ceea ce a afectat dreptul reclamantei

de a-i fi restituit în natură imobilul respectiv.

Din probatoriul

administrat în cauză cu ocazia judecării în fond a cauzei cât și din

probatoriul suplimentar solicitat de instanța de control judiciar nu a rezultat

nici interesul și nici utilitatea publică necesare pentru înscrierea bunurilor

în litigiu, în inventarul întocmit, ca bunuri aparținând domeniului public, în

cauză nefiind respectate dispozițiile art. 7 lit. e) din Legea nr. 213/1998.

Criticile

recurenților-pârâți cu privire la interpretarea greșită a principiului

neretroactivității legii civile cât și a principiului aplicării imediate de

către instanța de fond prin invocarea de către aceasta a interdicției

instituite prin Legea nr. 247/2005 pentru un act emis în anul 2002 nu pot fi

primite întrucât legalitatea actelor administrative atacate a fost examinată în

raport de prevederile legii în vigoare la data emiterii acestora, respectiv

Legea nr. 213/1998, iar referirile instanței de fond la interdicția prevăzută

de art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 republicată, au vizat doar apărările

pârâților cu privire la data intrării în vigoare a acestor dispoziții, prin

hotărârea atacată reținându-se în mod corect că la data emiterii H.C.L. nr. 9/2002

și a H.G. nr. 977/2002, această interdicție nu era în vigoare.

Astfel fiind, Înalta

Curte constată că hotărârea instanței de fond este legală și temeinică și în

temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., coroborate cu

dispozițiile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, va respinge recursurile formulate ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de Guvernul României și de Consiliul Local al municipiului Lugoj

împotriva Sentinței nr. 24 din 24 ianuarie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția de contencios administrativ și fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea

privind acordarea cheltuielilor de judecată ca nedovedite.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 17 ianuarie 2012.

Procesat de GGC - CL