ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2817/2011

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la pe rolul Curții de apel Timișoara, reclamanta SC C.S. Timișoara SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Guvernul României, anularea în parte a H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002- poziția 113, cu privire la spațiul cu altă destinație - alimentară, pe care îl deține reclamanta în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC P.T. SA si care face parte din P.A. Timișoara, înscrisă în cartea funciara 121465 Timișoara, care prin HCL nr. 245 din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Timișoara a fost declarată ca fiind de utilitate publică; anularea HCL nr. 245 din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al municipiului Timișoara.

În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat este titulara unui contract de închiriere asupra spațiului de mai sus din anul 1994. În repetate rânduri reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului Timișoara vânzarea spațiului utilizat în baza contractului de închiriere, solicitările rămânând fără răspuns. După nenumărate insistente, a primit un răspuns din partea Primăriei Municipiului Timișoara, prin care i s-a comunicat ca spațiul face parte din Piața Agroalimentara Timișoara 700" care a trecut în baza actelor administrative arătate mai sus în domeniul public al Statului Român, fiind concesionată către SC P.T. SA, care are calitatea de locator in raport cu subscrisa. Mai arată reclamanta că raporturile sale contractuale au fost mereu cu P. SA, în baza contractului de concesiune nr. 7 din 3 mai 1999 care este anterior trecerii în domeniul public, prin HCL nr. 245 din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public.

Reclamanta consideră că această trecere s-a făcut pentru a nu permite chiriașilor sa dobândească în proprietate spațiile comerciale în baza Legii nr. 550/2002. Pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, prin întâmpinările formulate au solicitat în esență, respingerea acțiunii. Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat, raportat la momentul sesizării instanței de contencios administrativ cu cererea având obiect acțiune în anulare, excepția tardivității acțiunii. A susținut că data publicării hotărârii a cărei anulare a fost solicitată de reclamantă este 24 septembrie 2002 (M.Of. al României, Partea I, nr. 699), iar aceasta a sesizat instanța de contencios administrativ la data de 16 ianuarie 2009, cu depășirea termenelor stabilite cu caracter imperativ prin dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

A susținut pârâtul, că și îndeplinirea de către reclamantă a demersului procedurii plângerii prealabile, reglementate de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, a fost realizată cu depășirea evidentă a termenelor imperative ale legii. Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 42 pronunțată în data de 27 ianuarie 2010, a respins excepția tardivității, invocată de pârâtul Guvernul României a respins excepția lipsei interesului, invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C.Ș. Timișoara" S.R.L, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiul Timișoara, Guvernul României și SC "P." SA.

Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, următoarele: În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii invocată de Guvernul României a constatat că H.G. nr. 977/2002 a fost publicată în M.Of., Partea I, nr. 699 din 24 septembrie 2002, iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate în M.Of., Partea I, nr. 699 bis din 24 septembrie 2002. Instanța a reținut că H.G. nr. 977/2002 este un act administrativ individual. S-a mai reținut că reclamanta este terț față de acest act, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

S-a apreciat că reclamanta a luat cunoștință de actul atacat ulterior datei de 26 mai 2008, când a fost înregistrat la Tribunalul Timiș dosarul nr. 4202 din 3 ianuarie 2008, astfel că atât formularea plângerii prealabile cât și a acțiunii la instanța de contencios administrativ respectă dispozițiile art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, situație ce conduce la respingerea excepției privind tardivitatea acțiunii. Cu privire la excepția lipsei interesului, invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, instanța a respins-o, reținând că reclamanta este interesată în stabilirea legalității trecerii spațiului în domeniului public întrucât acest fapt împiedică eventuala înstrăinare a acestuia potrivit Legii nr. 550/2002.

Cu privire la fondul pricinii, instanța a reținut că reclamanta SC C.Ș. Timișoara S.R.L. a precizat că înțelege să conteste legalitatea trecerii în domeniul public numai a unei părți din acest imobil și anume a celui înscris în C.F. nr. 121465, număr topografic 1070/2/2/1/1/1/1/1/1/1/1/1 și 1070/2/2/1/1/1/1/1/1/1/2/2, constând în teren cu piață agro-alimentară Timișoara 700, cu construcțiile: Restaurant Crama 700 cu gradina de vară în suprafață de 255 mp. Instanța de fond a constat că imobilul în litigiu a făcut obiectul contractului de închiriere nr. 170/1998, contract prin care reclamanta SC C.Ș. Timișoara S.R.L.

a obținut dreptul de folosință asupra spațiului respectiv (contract atașat în copie la filele 146-148': dosar) acesta fiind închiriat reclamantei și pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2010, conform contractului de închiriere nr. 85 din 6 ianuarie 2006. Imobilul în litigiu a fost identificat ca făcând parte din P. din Municipiul Timișoara, iar piețele fac parte din domeniul public, conform punctului III din Anexa la Legea nr. 213/1998. Faptul că pe acest teren este amplasat un spațiu comercial utilizat în mod exclusiv de către reclamantă nu are relevanță, întrucât activitatea comercială a reclamantei nu diferă în mod esențial de activitatea comercială care se desfășoară în piețele publice în mod curent.

Acest drept de folosință exclusivă s-a născut prin încheierea unor contracte de închiriere, reclamanta având calitatea de detentor precar, calitate care nu îi conferă posibilitatea de a dobândi proprietatea prin îndelungată folosință. A mai reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada unei includeri abuzive a spațiului respectiv în perimetrul P. 700. Dimpotrivă, părțile au susținut că alimentara închiriată reclamantei se află în incinta P. 700. A concluzionat în sensul că reclamanta SC C.Ș. Timișoara SRL nu a fost vătămată prin schimbarea regimului juridic al spațiului respectiv și trecerea acestuia în domeniul public al Municipiului Timișoara. Împotriva acestei sentințe a promovat recurs reclamanta SC C.S.

Timișoara S.R.L, care prin Decizia nr. 4904 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, cât și de prevederile art. 304 C. proc. civ., a constatat următoarele: - în cauză Guvernul României a invocat excepția tardivității plângerii prealabile și a acțiunii, iar recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 pentru a formula acțiunea.

- recurenta-reclamantă a promovat prezenta acțiune la instanța de contencios administrativ, căreia, în ceea ce privește termenul de introducere la instanță, îi sunt incidente dispozițiile speciale ele Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, respectiv art. 11 și art. 7 alin. (3), referitoare la termenul de a formula plângere prealabilă. - potrivit art. 11 alin. (2) din lege, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, … ", prevăzându-se în art. 11 alin. (5) că termenul prevăzut la alin. (1) este de decădere.

- necontestat este faptul că recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă la 19 decembrie 2008, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reținute și de prima instanță, iar acțiunea la 16 ianuarie 2009. - din actele dosarului rezultă că la momentul declanșării plângerii prealabile, respectiv 19 decembrie 2008, reclamanta luase la cunoștință de existența acestora mult anterior, prin adresa remisă acesteia de Primăria Municipiului Timișoara nr. 072008 – 000019 din 28 ianuarie 2008 (fila nr.54, dosar fond). Prin urmare, a concluzionat instanța de recurs că recurenta-reclamantă nu a respectat dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește termenul de a formula plângere prealabilă.

În ceea ce privește cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru a formula acțiune la instanța de contencios administrativ, în temeiul Decretului nr. 167/1958, instanța de recurs a apreciat că aceasta este neîntemeiată, acțiunea reclamantei introdusă la 16 ianuarie 2009 fiind evident tardivă. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare SC C.Ș. Timișoara SRL. În motivarea contestației în anulare formulată, contestatoarea a susținut în esență că în cauză sunt îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ. privind greșeala materială a instanței, constând în reținerea incidenței în cauză a excepției tardivității invocată de Guvern, modificându-se în acest sens hotărârea instanței de fond care respingea această excepție.

Consideră contestatoarea că prin respingerea recursului și reținerea tardivității promovării acțiunii în contencios administrativ sunt îndeplinite cerințele art. 318 C. proc. civ. privitor la greșeala materială a instanței, în sensul reținut de practica în materie. Astfel, contestatoarea susține că în cauză fiind în discuție un act administrativ individual în speță sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, contestatoarei nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (7) din Legea contenciosului administrativ, iar greșeala materială a instanței rezidă în principal în reținerea zilei de 28 ianuarie 2008 ca fiind data de la care începe să curgă termenul stabilit prin dispozițiile art. 7 alin. (3) din lege.

În acest sens contestatoarea susține că greșeala materială a instanței constă în faptul că nu s-a avut în vedere incidența autorității de lucru judecat cu privire la soluționarea excepției tardivității de către instanța de fond, neatacată de părți și cu privire la care sentința civilă a primei instanțe este irevocabilă și nu s-a avut în vedere prevederile legale incidente în speță cu privire la principiul non informatio in pejus , termenele prevăzute de legea contenciosului administrativ fiind calculate greșit având o dată de pornire atât eronată cât și nedovedită. Intimații Primăria Municipiului Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea contestației în anulare formulată de SC C.S.

Timișoara ca fiind nefondată. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și urmează a fi respinsă, pentru considerentele arătate în continuare. Motivul invocat de contestatoare este cel prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit cărora hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale, contestatoarea apreciind că această eroare constă în aprecierea tardivității promovării acțiunii în contencios. Potrivit textului legal invocat, sunt vizate exclusiv greșelile materiale cu caracter procedural care au legătură cu aspectele formale ale judecății. Aspectele invocate de contestatoare în motivarea contestației în anulare de față, nu se circumscriu noțiunii de „greșeală materială” în sensul în care doctrina și jurisprudența în această materie au definit-o în mod constant.

Fiind vorba de un text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată extensiv și deci pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor. Verificând susținerile contestatoarei potrivit cărora greșeala materială pe care s-a întemeiat soluția din recurs a constat în aprecierea ca fiind întemeiată, a excepției tardivității promovării acțiunii de către reclamantă, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, instanța de recurs analizând sentința atacată cât și întregul material probator în raport cu criticile formulate cât și în temeiul art. 304 1 C. proc.

civ., reținând că în cauză, termenul de a formula plângere prealabilă prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu a fost respectat, cât și termenul prevăzut pentru formularea acțiunii prevăzut de dispozițiile art. 11. De altfel, invocarea acestor aspecte de către contestatoare, aspecte care vizează fondul recursului și nu o greșeală materială în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., dispoziții care nu permit rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea probelor și dispozițiilor legale. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte reținând că motivele invocate de contestatoare nu vizează situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de SC C.Ș. Timișoara" S.R.L. Timișoara, împotriva Deciziei nr. 4904 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 17 mai 2011.