ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2817/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2817/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la pe

rolul Curții de apel Timișoara, reclamanta SC C.S. Timișoara SRL, a solicitat,

în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local

al Municipiului Timișoara și Guvernul României, anularea în parte a H.G. nr.

977 din 5 septembrie 2002- poziția 113, cu privire la spațiul cu altă

destinație - alimentară, pe care îl deține reclamanta în baza unui contract de

închiriere încheiat cu SC P.T. SA si care face parte din P.A. Timișoara,

înscrisă în cartea funciara 121465 Timișoara, care prin HCL nr. 245 din 19

octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al

municipiului Timișoara a fost declarată ca fiind de utilitate publică; anularea

HCL nr. 245 din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin

domeniului public al municipiului Timișoara.

În motivarea

acțiunii, reclamanta a arătat este titulara unui contract de închiriere asupra

spațiului de mai sus din anul 1994. În repetate rânduri reclamanta a solicitat

Primăriei Municipiului Timișoara vânzarea spațiului utilizat în baza

contractului de închiriere, solicitările rămânând fără răspuns. După nenumărate

insistente, a primit un răspuns din partea Primăriei Municipiului Timișoara,

prin care i s-a comunicat ca spațiul face parte din Piața Agroalimentara

Timișoara 700" care a trecut în baza actelor administrative arătate mai

sus în domeniul public al Statului Român, fiind concesionată către SC P.T. SA,

care are calitatea de locator in raport cu subscrisa.

Mai arată reclamanta

că raporturile sale contractuale au fost mereu cu P. SA, în baza contractului

de concesiune nr. 7 din 3 mai 1999 care este anterior trecerii în domeniul

public, prin HCL nr. 245 din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor

care aparțin domeniului public.

Reclamanta consideră

că această trecere s-a făcut pentru a nu permite chiriașilor sa dobândească în

proprietate spațiile comerciale în baza Legii nr. 550/2002.

Pârâții Consiliul

Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, prin

întâmpinările formulate au solicitat în esență, respingerea acțiunii.

Pârâtul Guvernul

României, prin întâmpinarea formulată, a invocat, raportat la momentul

sesizării instanței de contencios administrativ cu cererea având obiect acțiune

în anulare, excepția tardivității acțiunii.

A susținut că data

publicării hotărârii a cărei anulare a fost solicitată de reclamantă este 24

septembrie 2002 (M.Of. al României, Partea I, nr. 699), iar aceasta a sesizat

instanța de contencios administrativ la data de

16 ianuarie 2009,

cu depășirea termenelor stabilite cu caracter

imperativ prin dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004,

cu modificările și completările ulterioare.

A susținut pârâtul,

că și îndeplinirea de către reclamantă a demersului procedurii plângerii

prealabile, reglementate de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, a fost

realizată cu depășirea evidentă a termenelor imperative ale legii.

Curtea de Apel

Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 42

pronunțată în data de 27 ianuarie 2010, a respins excepția tardivității, invocată de pârâtul Guvernul României a respins excepția lipsei interesului,

invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria

Municipiului Timișoara și, totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta

SC C.Ș. Timișoara" S.R.L, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al

Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiul

Timișoara, Guvernul României și SC "P." SA.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut, următoarele:

În ceea ce privește

excepția tardivității acțiunii invocată de Guvernul României a constatat că H.G.

nr. 977/2002 a fost publicată în M.Of., Partea I, nr. 699 din 24 septembrie 2002,

iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate în M.Of., Partea I,

nr. 699 bis din 24 septembrie 2002.

Instanța a reținut că

H.G. nr. 977/2002 este un act administrativ individual.

S-a mai reținut că

reclamanta este terț față de acest act, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 7

alin. (3) din Legea nr. 554/2004. S-a apreciat că reclamanta a luat cunoștință

de actul atacat ulterior datei de 26 mai 2008, când a fost înregistrat la Tribunalul Timiș dosarul nr. 4202 din 3 ianuarie 2008, astfel că atât formularea plângerii

prealabile cât și a acțiunii la instanța de contencios administrativ respectă

dispozițiile art. 7 și art. 11 din Legea nr. 554/2004, situație ce conduce la

respingerea excepției privind tardivitatea acțiunii.

Cu privire la

excepția lipsei interesului, invocată de pârâții Consiliul Local al

Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, instanța a

respins-o, reținând că reclamanta este interesată în stabilirea legalității

trecerii spațiului în domeniului public întrucât acest fapt împiedică eventuala

înstrăinare a acestuia potrivit Legii nr. 550/2002.

Cu privire la fondul

pricinii, instanța a reținut că reclamanta SC C.Ș. Timișoara S.R.L. a precizat

că înțelege să conteste legalitatea trecerii în domeniul public numai a unei

părți din acest imobil și anume a celui înscris în C.F. nr. 121465, număr

topografic 1070/2/2/1/1/1/1/1/1/1/1/1 și 1070/2/2/1/1/1/1/1/1/1/2/2, constând

în teren cu piață agro-alimentară Timișoara 700, cu construcțiile: Restaurant Crama

700 cu gradina de vară în suprafață de 255 mp.

Instanța de fond a

constat că imobilul în litigiu a făcut obiectul contractului de închiriere nr.

170/1998, contract prin care reclamanta SC C.Ș. Timișoara S.R.L. a obținut

dreptul de folosință asupra spațiului respectiv (contract atașat în copie la

filele 146-148': dosar) acesta fiind închiriat reclamantei și pentru perioada 1

ianuarie 2005 - 31 decembrie 2010, conform contractului de închiriere nr. 85

din 6 ianuarie 2006.

Imobilul în litigiu a

fost identificat ca făcând parte din P. din Municipiul Timișoara, iar piețele

fac parte din domeniul public, conform punctului III din Anexa la Legea nr. 213/1998.

Faptul că pe acest

teren este amplasat un spațiu comercial utilizat în mod exclusiv de către

reclamantă nu are relevanță, întrucât activitatea comercială a reclamantei nu

diferă în mod esențial de activitatea comercială care se desfășoară în piețele

publice în mod curent. Acest drept de folosință exclusivă s-a născut prin

încheierea unor contracte de închiriere, reclamanta având calitatea de detentor

precar, calitate care nu îi conferă posibilitatea de a dobândi proprietatea

prin îndelungată folosință.

A mai reținut prima

instanță că reclamanta nu a făcut dovada unei includeri abuzive a spațiului

respectiv în perimetrul P. 700. Dimpotrivă, părțile au susținut că alimentara

închiriată reclamantei se află în incinta P. 700.

A concluzionat în

sensul că reclamanta SC C.Ș. Timișoara SRL nu a fost vătămată prin schimbarea

regimului juridic al spațiului respectiv și trecerea acestuia în domeniul

public al Municipiului Timișoara.

Împotriva acestei

sentințe a promovat recurs reclamanta SC C.S. Timișoara S.R.L, care prin

Decizia nr. 4904 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de

înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, cât și

de prevederile art. 304 C. proc. civ., a constatat următoarele:

- în cauză Guvernul

României a invocat excepția tardivității plângerii prealabile și a acțiunii,

iar recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de art. 11

din Legea nr. 554/2004 pentru a formula acțiunea.

- recurenta-reclamantă

a promovat prezenta acțiune la instanța de contencios administrativ, căreia, în

ceea ce privește termenul de introducere la instanță, îi sunt incidente

dispozițiile speciale ele Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, respectiv

art. 11 și art. 7 alin. (3), referitoare la termenul de a formula plângere

prealabilă.

- potrivit art. 11

alin. (2)

din lege, pentru motive

temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi

introdusă și peste termenul prevăzut la

alin.

(1),

dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data

luării la cunoștință, ....", prevăzându-se în art. 11 alin. (5) că

termenul prevăzut la

alin. (1)

este de

decădere.

-

necontestat este

faptul că recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă la 19 decembrie 2008,

astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reținute și de prima

instanță, iar acțiunea la 16 ianuarie 2009.

- din actele

dosarului rezultă că la momentul declanșării plângerii prealabile, respectiv 19

decembrie 2008, reclamanta luase la cunoștință de existența acestora mult

anterior, prin adresa remisă acesteia de Primăria Municipiului Timișoara nr. 072008

– 000019 din 28 ianuarie 2008 (fila nr.54, dosar fond).

Prin urmare, a

concluzionat instanța de recurs că recurenta-reclamantă nu a respectat

dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește

termenul de a formula plângere prealabilă.

În ceea ce privește

cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004,

pentru a formula acțiune la instanța de contencios administrativ, în temeiul

Decretului nr. 167/1958, instanța de recurs a apreciat că aceasta este

neîntemeiată, acțiunea reclamantei introdusă la 16 ianuarie 2009 fiind evident

tardivă.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare SC C.Ș. Timișoara SRL.

În motivarea contestației

în anulare formulată, contestatoarea a susținut în esență că în cauză sunt îndeplinite

cerințele art. 318 C. proc. civ. privind greșeala materială a instanței,

constând în reținerea incidenței în cauză a excepției tardivității invocată de Guvern,

modificându-se în acest sens hotărârea instanței de fond care respingea această

excepție.

Consideră

contestatoarea că prin respingerea recursului și reținerea tardivității

promovării acțiunii în contencios administrativ sunt îndeplinite cerințele art.

318 C. proc. civ. privitor la greșeala materială a instanței, în sensul reținut

de practica în materie.

Astfel,

contestatoarea susține că în cauză fiind în discuție un act administrativ

individual în speță sunt incidente dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr.

554/2004, contestatoarei nefiindu-i aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (7)

din Legea contenciosului administrativ, iar greșeala materială a instanței rezidă

în principal în reținerea zilei de 28 ianuarie 2008 ca fiind data de la care începe

să curgă termenul stabilit prin dispozițiile art. 7 alin. (3) din lege.

În acest sens

contestatoarea susține că greșeala materială a instanței constă în faptul că nu

s-a avut în vedere incidența autorității de lucru judecat cu privire la

soluționarea excepției tardivității de către instanța de fond, neatacată de

părți și cu privire la care sentința civilă a primei instanțe este irevocabilă

și nu s-a avut în vedere prevederile legale incidente în speță cu privire la principiul

non

informatio in pejus

, termenele prevăzute de legea

contenciosului administrativ fiind calculate greșit având o dată de pornire

atât eronată cât și nedovedită.

Intimații Primăria

Municipiului Timișoara prin Primar și Consiliul Local al Municipiului Timișoara

au formulat întâmpinări prin care au solicitat respingerea contestației în

anulare formulată de SC C.S. Timișoara ca fiind nefondată.

Analizând contestația

în anulare formulată, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată și

urmează a fi respinsă, pentru considerentele arătate în continuare.

Motivul invocat de contestatoare

este cel prevăzut de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ. potrivit

cărora hotărârea instanței de recurs este rezultatul unei greșeli materiale,

contestatoarea apreciind că această eroare constă în aprecierea tardivității

promovării acțiunii în contencios.

Potrivit textului

legal invocat, sunt vizate exclusiv greșelile materiale cu caracter procedural care

au legătură cu aspectele formale ale judecății.

Aspectele invocate de

contestatoare în motivarea contestației în anulare de față, nu se circumscriu

noțiunii de „greșeală materială” în sensul în care doctrina și jurisprudența în

această materie au definit-o în mod constant.

Fiind vorba de un

text de excepție, noțiunea de greșeală materială nu trebuie interpretată

extensiv și deci pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată,

respectiv de apreciere a probelor.

Verificând

susținerile contestatoarei potrivit cărora greșeala materială pe care s-a

întemeiat soluția din recurs a constat în aprecierea ca fiind întemeiată, a excepției

tardivității promovării acțiunii de către reclamantă, Înalta Curte constată că acestea

sunt nefondate, instanța de recurs analizând sentința atacată cât și întregul material

probator în raport cu criticile formulate cât și în temeiul art. 304

1

C. proc. civ., reținând că în cauză, termenul de a formula plângere prealabilă

prevăzut de art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 nu a fost respectat, cât și

termenul prevăzut pentru formularea acțiunii prevăzut de dispozițiile art. 11.

De altfel, invocarea acestor

aspecte de către contestatoare, aspecte care vizează fondul recursului și nu o

greșeală materială în sensul dispozițiilor art. 318 alin. (1) teza I C. proc.

civ., dispoziții care nu permit rejudecarea căii de atac a recursului prin reaprecierea

probelor și dispozițiilor legale.

Având în vedere toate

aceste considerente, Înalta Curte reținând că motivele invocate de contestatoare

nu vizează situațiile expres prevăzute de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza

I C. proc. civ., va respinge contestația în anulare, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de SC C.Ș. Timișoara" S.R.L. Timișoara, împotriva Deciziei nr.

4904 din 11 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 17 mai 2011.