ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4904/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara, reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL, a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Municipiului Timișoara, Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Guvernul României, anularea în parte a H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002- po ziția nr. y , cu privire la spațiul cu altă destinație - alimentară, pe care îl deține reclamanta în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC P. SA și care face parte din Piața A.T. 700, înscrisă în CF nr. P Timișoara, care prin hotărârea Consiliului Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara a fost declarată ca fiind de utilitate publică; anularea hotărârii Consiliului Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara.

Deci, reclamanta a solicitat anularea în parte atât a hotărârii Consiliului Local din 19 octombrie 1999, cât și a H.G. nr. 977/2002, cu privire strict la spațiul cu destinația în discuție-alimentara, cu suprafața de 254,40 m.p. folosită în baza contractului de închiriere din 06 ianuarie 2006, care face parte din Piața A.T. 700. În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat este titulara unui contract de închiriere asupra spațiului de mai sus din anul 1994. În repetate rânduri reclamanta a solicitat Primăriei Municipiului Timișoara vânzarea spațiului utilizat în baza contractului de închiriere, solicitările rămânând fără răspuns. După nenumărate insistente, a primit un răspuns din partea Primăriei Municipiului Timișoara, prin care i s-a comunicat ca spațiul face parte din Piața A.T.

700 care a trecut în baza actelor administrative arătate mai sus în domeniul public al Statului Român, fiind concesionată către SC P. SA, care are calitatea de locator în raport cu subscrisa. Mai arată reclamanta că raporturile sale contractuale au fost mereu cu P. SA, în baza contractului de concesiune din 3 mai 1999 care este anterior trecerii în domeniul public, prin hotărârea Consiliului Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public. Reclamanta consideră că această trecere s-a făcut pentru a nu permite chiriașilor să dobândească în proprietate spatiile comerciale în baza Legii nr. 550/2002. Se arată și faptul că spațiul în discuție nu poate fi apreciat ca fiind de utilitate publică prin lipsa caracteristicilor necesare bunurilor publice prevăzute de art. 1 din Legea nr. 213/1998 și art. 135 alin. (4) din Constituție, deoarece acesta nu este de uz sau intens public prin lege sau prin natura sa.

Reclamanta se consideră vătămată în interesul pe care îl are în a cumpăra spațiul pe care îl folosește și în care a efectuat investiții. Arată că este îndreptățită la cu mpărarea acestui spațiu ș i Primăria Municipiului Timișoara se opune fără tem ei, invocând doar în ultimele corespondente trecerea în domeniul public , fără a fi avut însă și alte motive. Mai menționează reclamanta că a efectuat procedura prealabilă prevăzută de Legea nr. 554/2004, atât față de Consiliul Local al Municipiului Timișoara cât și față de Guvernul României . În drept, reclamanta a invocat Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, prin întâmpinările formulate au solicitat în esență, respingerea acțiunii. Pârâtul Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat, raportat la momentul sesizării instanței de contencios administrativ cu cererea având obiect acțiune în anulare, e xcepția tardivității acțiunii. Susține că data publicării hotărârii a cărei anulare a fost solicitată de reclamantă este 24 septembrie 2002 (M. Of. al României, Partea I, nr. 699), iar aceasta a sesizat instanța de contencios administrativ la data de 16 ianuarie 2009, cu depășirea termenelor stabilite cu caracter imperativ prin dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Susține pârâtul, că și îndeplinirea de către reclamantă a demersului procedurii plângerii prealabile, reglementate de dispozițiile art. 7 din Legea nr. 554/2004, a fost realizată cu depășirea evidentă a termenelor imperative ale legii. În ceea ce privește fondul cauzei, pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată susținând că H.G. nr. 977/2002 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată, și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare, fiind respectate și dispozițiile Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat prin H.G.

nr. 555/2001, î n vigoare la acea dată, în prezent abrogat prin H.G. nr. 1226/2007. Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 42 pronunțată în data de 27 ianuarie 2010, a r espins excepția tardivității, invocată de pârâtul Guvernul României a respins excepția lipsei interesului, invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara și totodată, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiul Timișoara, Guvernul României și SC P. SA. Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele: În prezenta cauză, reclamanta a solicitat anularea poziției nr. y din anexa nr. 2 la H.G.

nr. 977/2002, prin care s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara a imobilului situat în acest municipiu respectiv Piața „700”, înscris în CF nr. A și B Timișoara. În ceea ce privește excepția tardivității acțiunii invocată de Guvernul României, instanța a constatat că Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 699/24.09.2002, iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate în M. Of., Partea I, nr. 699 bis/24.09.2002. Instanța a reținut că Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 este un act administrativ individual. S-a reținut că reclamanta este terț față de acest act, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

S-a apreciat că reclamanta a luat cunoștință de actul atacat ulterior datei de 26 mai 2008, când a fost înregistrat la Tribunalul Timiș Dosarul nr. 4202 din 3 ianuarie 2008, astfel că atât formularea plângerii prealabile cât și a acțiunii la instanța de contencios administrativ respectă dispozițiile art. 7 și 11 din Legea nr. 554/2004, situație ce conduce la respingerea excepției privind tardivitatea acțiunii. Cu privire la excepția lipsei interesului, invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, instanța a respins-o, reținând că reclamanta este interesată în stabilirea legalității trecerii spațiului în domeniului public întrucât acest fapt împiedică eventuala înstrăinare a acestuia potrivit Legii nr. 550/2002.

Cu privire la fondul pricinii, instanța a reținut că reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL a solicitat anularea poziției nr. y din anexa nr. 2 la H.G. nr. 977/2002, prin care s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara a imobilului Piața „700”, înscris în CF nr. A și B Timișoara. Reclamanta a precizat că înțelege să conteste legalitatea trecerii în domeniul public numai a unei părți din acest imobil și anume a celui înscris în CF nr. P, număr topografic r și t, constând în teren cu Piață A.T. 700, cu construcțiile: Restaurant C. 700 cu grădina de vară în suprafață de 255 m.p.

Instanța a constat că imobilul în litigiu a făcut obiectul contractului de închiriere nr. CC/1998, contract prin care reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL a obținut dreptul de folosință asupra spațiului respectiv acesta fiind închiriat reclamantei și pentru perioada 1 ianuarie 2005 - 31 decembrie 2010, conform contractului de închiriere din 6 ianuarie 2006. Imobilul în litigiu a fost identificat ca făcând parte din Piețe 700 din Municipiul Timișoara, iar piețele fac parte din domeniul public, conform pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998. Faptul că pe acest teren este amplasat un spațiu comercial utilizat în mod exclusiv de către reclamantă nu are relevanță, întrucât activitatea comercială a reclamantei nu diferă în mod esențial de activitatea comercială care se desfășoară în piețele publice în mod curent.

Acest drept de folosință exclusivă s-a născut prin încheierea unor contracte de închiriere, reclamanta având calitatea de detentor precar, calitate care nu îi conferă posibilitatea de a dobândi proprietatea prin îndelungată folosință. Pe de altă parte, Legea nr. 213/1998 identifică piețele publice drept bunuri care fac parte din domeniul public, iar reclamanta nu a dovedit că acest spațiu nu ar face parte din ansamblul imobiliar Piața 700. Cât privește delimitarea Pieței 700, instanța a constatat că verificarea legalității delimitării cadastrale a acestui imobil nu este de competența instanței de contencios administrativ, ci a instanțelor de drept comun. În măsura în care spațiul în litigiu nu ar face parte din ansamblul imobiliar Piața 700, reclamanta are posibilitatea de a-l cumpăra, dacă îndeplinește condițiile legale în acest sens.

A mai reținut prima instanță că reclamanta nu a făcut dovada unei includeri abuzive a spațiului respectiv în perimetrul Pieței 700. Dimpotrivă, părțile au susținut că alimentara închiriată reclamantei se află în incinta Pieței 700. Faptul că reclamanta a făcut îmbunătățiri în acel spațiu este, de asemenea, lipsit de relevanță sub aspectul legalității trecerii în domeniul public. El poate da naștere unui eventual drept al reclamantei de a solicita despăgubiri de la proprietarul spațiului pentru sporul de valoare adus imobilului respectiv. De asemenea, instanța a constat că Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 699/24.09.2002, iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate în M. Of., Partea I, nr. 699 bis/24.09.2002.

Așadar, trecerea imobilului în litigiu din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara a operat la data publicării în M. Of. a anexelor Hotărârii de Guvern nr. 977/2002, respectiv la data de 24 septembrie 2002. Legea nr. 550 din 14 octombrie 2002, privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor locale, precum și a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local, a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 803/5.11.2002, fiind ulterior modificată prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2003, aprobată cu modificări prin Legea nr. 331/2004, prin Legea nr. 306/2003, prin Legea nr. 331/2004 și prin Legea nr. 558/2004, această lege fiind ulterioară H.G.

nr. 977/2002. Raportat la această situație instanța a reținut că reclamanta nu îndeplinește cerințele de a fi persoană vătămată conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, la data trecerii bunului imobil în domeniul public, nu era născut dreptul său de a formula cerere de cumpărare a acestuia potrivit Legii nr. 550/2002. Cât privește dreptul reclamantei de a cumpăra imobilul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002, respectiv în baza Hotărârii de Guvern nr. 389/1996, instanța a constat că reclamanta nu a uzat de acest drept, întrucât nu a promovat niciodată o acțiune judiciară întemeiată pe dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 389/1996, pentru obligarea Primăriei Municipiului Timișoara la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului închiriat.

În consecință, reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL nu a fost vătămată prin schimbarea regimului juridic al spațiului respectiv și trecerea acestuia în domeniul public al Municipiului Timișoara. Împotriva acestei sentințe a promovat recurs reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând ca temei legal al recursului dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 art. 304 1 C. proc. civ. Prin cererea de recurs recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004 pentru exercitarea acțiunii în anularea parțială a actului administrativ unilateral menționat, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția extinctivă.

Recurenta-reclamantă, în ceea ce privește soluția pe fondul cauzei, a formulat, în esență, următoarele critici: - spațiul comercial în litigiu în mod eronat a fost apreciat ca făcând parte din ansamblul numit Piața A.T. 700 și implicit ca făcând parte din domeniul public, local, întrucât simpla poziționare în proximitatea unui alt bun proprietate publică nu-i conferă această calitate, acesta nefiind de uz sau interes public, nefiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 1 din Legea nr. 213/1998, art. 135 alin. (4) din Constituție; - greșit s-a apreciat că nu a fost vătămată în drepturile și interesele sale prin trecerea spațiului comercial în domeniul public deoarece demersul său pentru cumpărarea acestui spațiu la momentul apariției Legii nr. 550/2002 reprezenta o continuare a celui inițiat potrivit H.G.

nr. 389/1996, căruia nu i s-a dat curs, astfel că i-a fost vătămat dreptul de a solicita vânzarea spațiului comercial în litigiu. - invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanța de fond nu a analizat dacă, în cuprinsul hotărârii Consiliului Local a Municipiului Timișoara nr. 245/1999 și H.G. nr. 977/2002, imobilul în litigiu a fost corect evidențiat în raport de mențiunile din cartea funciară. Guvernul României, Consiliul Local al Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara au formulat întâmpinari prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința instanței de fond.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara cât și concluzii scrise prin care a combătut susținerile intimaților-pârâți. Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, cât și de prevederile art. 304 1 C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, fiind corectă soluția de respingere a acțiunii reclamantei, însă, pentru următoarele considerente. În cauză se constată faptul că Guvernul României a invocat excepția tardivității plângerii prealabile și a acțiunii, iar recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004 pentru a formula acțiunea.

Recurenta-reclamantă a promovat prezenta acțiune la instanța de contencios administrativ, căreia, în ceea ce privește termenul de introducere la instanță, îi sunt incidente dispozițiile speciale ale Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, respectiv art. 11 și art. 7 alin. (3), referitoare la termenul de a formula plângere prealabilă. Potrivit art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 262/2007, „este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat la cunoștință, pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni, prevăzut de alin. (7)”.

Conform art. 11 alin. (1) din aceeași lege, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă - lit. a), data expirării termenului de soluționare a plângerii prealabile - lit. c). Potrivit art. 11 alin. (2) din lege, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință (…)”, prevăzându-se în art. 11 alin. (5) că termenul prevăzut la alin. (1) este de decădere.

Necontestat este faptul că recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă la 19 decembrie 2008, astfel cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reținute și de prima instanță, iar acțiunea la 16 ianuarie 2009. Este adevărat că recurenta-reclamantă este terț față de actele administrative individuale a căror anulare parțială a solicitat-o. Însă, la momentul declanșării plângerii prealabile, respectiv 19 decembrie 2008, aceasta luase la cunoștință de existența acestora mult anterior, prin adresa remisă acesteia de Primăria Municipiului Timișoara nr. E - F din 28 ianuarie 2008. Prin urmare, recurenta-reclamantă nu a respectat dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește termenul de a formula plângere prealabilă.

În ceea ce privește cererea de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru a formula acțiune la instanța de contencios administrativ, în temeiul Decretului nr. 167/1958, instanța de recurs apreciază că aceasta este neîntemeiată, acțiunea reclamantei introdusă la 16 ianuarie 2009 fiind tardivă.

Pe de o parte, termenul de decădere pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ prevăzut de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reprezintă excepția de la regula instituită la alin. (1) al aceluiași art., potrivit căreia acțiunea se introduce în termenul de 6 luni (termen de prescripție) calculat conform ipotezelor prevăzute la lit. a) - e). Pe de altă parte, recurenta-reclamantă nu a dovedit, în nici un fel existența vreunor fapte sau împrejurări care să conducă la întreruperea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) menționat și nici motivele temeinice pentru a justifica faptul că se încadrează în situația prevăzută de art. 11 alin. (2) al legii menționate.

În raport de situația de fapt expusă rezultă că atât realizarea plângerii prealabile cât și formularea acțiunii s-au făcut de reclamantă cu depășirea evidentă a termenelor imperative ale Legii nr. 554/2004 menționate anterior, astfel că instanța de recurs apreciază că prima instanța a dat o rezolvare greșită excepției tardivității invocate de Guvernul României, această excepție fiind întemeiată, impunându-se a fi admisă și în consecință respinsă acțiunea. Prin urmare, cercetând pricina sub toate aspectele conform art. 304 1 C. proc. civ. și statuând, cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) din C. proc.

civ., că este întemeiată excepția tardivității invocată de Guvernul României, instanța de recurs apreciază că, în raport de rezolvarea dată acestei excepții, nu se mai impune cercetarea celorlalte critici formulate de recurenta-reclamantă în ceea ce privește sentința recurată, soluția de respingere a acțiunii impunându-se a fi menținută, pentru considerentele anterior menționate. Având în vedere cele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza II, art. 314 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamatul SC C. 700 Timișoara SRL împotriva sentinței nr. 42 din data de 27 ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2010.