ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4904/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4904/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Timișoara,

reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL,

a solicitat, în contradictoriu cu pârâții

Primăria Municipiului Timișoara,

Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Guvernul României, anularea în parte

a H.G. nr. 977 din 5 septembrie 2002- po

ziția nr. y

,

cu privire la spațiul cu altă destinație - alimentară,

pe care îl deține reclamanta în baza unui contract de închiriere încheiat cu SC

P. SA și care face parte din Piața A.T. 700, înscrisă în CF nr. P Timișoara, care

prin hotărârea Consiliului Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor

care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara a fost declarată ca fiind

de utilitate publică; anularea hotărârii Consiliului Local din 19 octombrie 1999

privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului public al Municipiului Timișoara.

Deci, reclamanta a solicitat

anularea în parte atât a

hotărârii Consiliului Local

din 19 octombrie 1999, cât și a H.G. nr. 977/2002, cu privire

strict la spațiul cu destinația în discuție-alimentara, cu suprafața de 254,40 m.p.

folosită în baza contractului de închiriere din 06 ianuarie 2006, care face parte

din Piața A.T. 700.

În motivarea acțiunii, reclamanta

a arătat este titulara unui contract de închiriere asupra spațiului de mai sus din

anul 1994.

În repetate rânduri reclamanta

a solicitat Primăriei Municipiului Timișoara vânzarea spațiului utilizat în baza

contractului de închiriere, solicitările rămânând fără răspuns. După nenumărate

insistente, a primit un răspuns din partea Primăriei Municipiului Timișoara, prin

care i s-a comunicat ca spațiul face parte din Piața A.T. 700 care a trecut în baza

actelor administrative arătate mai sus în domeniul public al Statului Român, fiind

concesionată către SC P. SA, care are calitatea de locator în raport cu subscrisa.

Mai arată reclamanta că raporturile

sale contractuale au fost mereu cu P. SA, în baza contractului de concesiune din

3 mai 1999 care este anterior trecerii în domeniul public, prin hotărârea Consiliului

Local din 19 octombrie 1999 privind inventarul bunurilor care aparțin domeniului

public.

Reclamanta consideră că această

trecere s-a făcut pentru a nu permite chiriașilor să dobândească în proprietate

spatiile comerciale în baza Legii nr. 550/2002.

Se arată și faptul că spațiul în

discuție nu poate fi apreciat ca fiind de utilitate publică prin lipsa caracteristicilor

necesare bunurilor publice prevăzute de art. 1 din Legea nr. 213/1998 și art. 135

alin. (4) din Constituție, deoarece acesta nu este de uz sau intens public prin

lege sau prin natura sa.

Reclamanta se consideră vătămată

în interesul pe care îl are în a cumpăra spațiul pe care

îl

folosește și în care a efectuat

investiții. Arată că este îndreptățită la cu

mpărarea

acestui

spațiu ș

i Primăria Municipiului Timișoara

se opune fără tem

ei,

invocând doar în ultimele corespondente trecerea în domeniul

public

, fără

a

fi

avut însă și alte motive.

Mai menționează reclamanta

că a

efectuat procedura prealabilă prevăzută

de Legea nr. 554/2004,

atât față de

Consiliul Local

al

Municipiului Timișoara cât și față

de Guvernul României

.

În drept, reclamanta a invocat

Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, Legea nr. 213/1998 privind

proprietatea publică și regimul juridic al acesteia.

Pârâții

Consiliul

Local al Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului Timișoara, prin întâmpinările

formulate au solicitat în esență, respingerea acțiunii.

Pârâtul

Guvernul României, prin întâmpinarea formulată, a invocat, raportat la

momentul

sesizării

instanței de contencios administrativ cu cererea având obiect acțiune în anulare,

e

xcepția

tardivității acțiunii.

Susține

că data publicării hotărârii a cărei anulare a fost solicitată de reclamantă

este 24 septembrie 2002

(M.

Of. al României, Partea I, nr. 699), iar aceasta a sesizat instanța de contencios

administrativ la data de

16 ianuarie 2009,

cu depășirea termenelor

stabilite cu caracter imperativ prin dispozițiile art. 11 din Legea contenciosului

administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Susține pârâtul, că și îndeplinirea de către

reclamantă a demersului procedurii plângerii prealabile, reglementate de dispozițiile

art. 7 din Legea nr. 554/2004, a fost realizată cu depășirea evidentă a termenelor

imperative ale legii.

În

ceea

ce privește

fondul cauzei,

pârâtul a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată susținând că H.G.

nr. 977/2002 a fost emisă în temeiul art. 108 din Constituția României, republicată,

și ale art. 21 alin. (3) din Legea nr. 213/1998, privind proprietatea publică și

regimul juridic al acesteia, cu completările ulterioare, fiind respectate și dispozițiile

Legii nr. 24/2000, privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor

normative, republicată, precum și cele cuprinse în Regulamentul privind procedurile

pentru supunerea proiectelor de acte normative spre adoptare Guvernului, aprobat

prin H.G. nr. 555/2001, î

n vigoare

la acea dată, în prezent abrogat prin H.G. nr. 1226/2007.

Curtea de Apel Timișoara,

secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 42 pronunțată în data

de 27 ianuarie 2010, a r

espins

excepția tardivității, invocată de pârâtul Guvernul României a respins excepția

lipsei interesului, invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara

și Primăria Municipiului Timișoara și totodată, a respins acțiunea formulată de

reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local

al Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiul

Timișoara, Guvernul României și SC P. SA.

Pentru a se pronunța astfel,

prima instanță a reținut, așa cum reiese din considerentele sentinței, următoarele:

În prezenta cauză, reclamanta

a solicitat anularea poziției nr. y din anexa nr. 2 la H.G. nr. 977/2002, prin care

s-a dispus trecerea din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara

a imobilului situat în acest municipiu respectiv Piața „700”, înscris în CF nr.

A și B Timișoara.

În ceea ce privește excepția

tardivității acțiunii invocată de Guvernul României, instanța a constatat că Hotărârea

de Guvern nr. 977/2002 a fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 699/24.09.2002,

iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate în M. Of., Partea I,

nr. 699 bis/24.09.2002.

Instanța a reținut că

Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 este un act administrativ individual.

S-a reținut că reclamanta

este terț față de acest act, fiindu-i aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004. S-a apreciat că reclamanta a luat cunoștință de actul atacat

ulterior datei de 26 mai 2008, când a fost înregistrat la Tribunalul Timiș Dosarul

nr. 4202 din 3 ianuarie 2008, astfel că atât formularea plângerii prealabile cât

și a acțiunii la instanța de contencios administrativ respectă dispozițiile

art. 7 și 11 din Legea nr. 554/2004, situație ce conduce la respingerea excepției

privind tardivitatea acțiunii.

Cu privire la excepția

lipsei interesului, invocată de pârâții Consiliul Local al Municipiului Timișoara

și Primăria Municipiului Timișoara, instanța a respins-o, reținând că reclamanta

este interesată în stabilirea legalității trecerii spațiului în domeniului public

întrucât acest fapt împiedică eventuala înstrăinare a acestuia potrivit Legii

nr. 550/2002.

Cu privire la fondul pricinii,

instanța a reținut că reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL a solicitat anularea

poziției nr. y din anexa

nr. 2 la H.G. nr. 977/2002, prin care s-a dispus trecerea din domeniul privat în

domeniul public al Municipiului Timișoara a imobilului Piața „700”, înscris în CF

nr. A și B Timișoara.

Reclamanta a precizat

că înțelege să conteste legalitatea trecerii în domeniul public numai a unei părți

din acest imobil și anume a celui înscris în CF nr. P, număr topografic r și t,

constând în teren cu Piață A.T. 700, cu construcțiile: Restaurant C. 700 cu grădina

de vară în suprafață de 255 m.p.

Instanța a constat că

imobilul în litigiu a făcut obiectul contractului de închiriere nr. CC/1998, contract

prin care reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL a obținut dreptul de folosință asupra

spațiului respectiv acesta fiind închiriat reclamantei și pentru perioada 1

ianuarie 2005 - 31 decembrie 2010, conform contractului de închiriere din 6

ianuarie 2006.

Imobilul în litigiu a

fost identificat ca făcând parte din Piețe 700 din Municipiul Timișoara, iar piețele

fac parte din domeniul public, conform pct. III din anexa la Legea nr. 213/1998.

Faptul că pe acest teren

este amplasat un spațiu comercial utilizat în mod exclusiv de către reclamantă nu

are relevanță, întrucât activitatea comercială a reclamantei nu diferă în mod esențial

de activitatea comercială care se desfășoară în piețele publice în mod curent. Acest

drept de folosință exclusivă s-a născut prin încheierea unor contracte de închiriere,

reclamanta având calitatea de detentor precar, calitate care nu îi conferă posibilitatea

de a dobândi proprietatea prin îndelungată folosință.

Pe de altă parte, Legea

nr. 213/1998 identifică piețele publice drept bunuri care fac parte din domeniul

public, iar reclamanta nu a dovedit că acest spațiu nu ar face parte din ansamblul

imobiliar Piața 700.

Cât privește delimitarea

Pieței 700, instanța a constatat că verificarea legalității delimitării cadastrale

a acestui imobil nu este de competența instanței de contencios administrativ, ci

a instanțelor de drept comun. În măsura în care spațiul în litigiu nu ar face parte

din ansamblul imobiliar Piața 700, reclamanta are posibilitatea de a-l cumpăra,

dacă îndeplinește condițiile legale în acest sens.

A mai reținut prima instanță

că reclamanta nu a făcut dovada unei includeri abuzive a spațiului respectiv în

perimetrul Pieței 700. Dimpotrivă, părțile au susținut că alimentara închiriată

reclamantei se află în incinta Pieței 700.

Faptul că reclamanta a

făcut îmbunătățiri în acel spațiu este, de asemenea, lipsit de relevanță sub aspectul

legalității trecerii în domeniul public. El poate da naștere unui eventual drept

al reclamantei de a solicita despăgubiri de la proprietarul spațiului pentru sporul

de valoare adus imobilului respectiv.

De asemenea, instanța

a constat că Hotărârea de Guvern nr. 977/2002 a fost publicată în M. Of., Partea

I, nr. 699/24.09.2002, iar anexele acestei Hotărâri de Guvern au fost publicate

în M. Of., Partea I, nr. 699 bis/24.09.2002.

Așadar, trecerea imobilului

în litigiu din domeniul privat în domeniul public al Municipiului Timișoara a operat

la data publicării în M. Of. a anexelor Hotărârii de Guvern nr. 977/2002, respectiv

la data de 24 septembrie 2002.

Legea nr.

550 din 14 octombrie 2002,

privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate privată a statului și a celor

de prestări de servicii, aflate în administrarea consiliilor județene sau a consiliilor

locale, precum și a celor din patrimoniul regiilor autonome de interes local, a

fost publicată în M. Of., Partea I, nr. 803/5.11.2002, fiind ulterior modificată

prin Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 21/2003, aprobată cu modificări prin

Legea nr. 331/2004, prin Legea nr. 306/2003, prin Legea nr. 331/2004 și prin Legea

nr. 558/2004, această lege fiind ulterioară H.G. nr. 977/2002.

Raportat la această situație

instanța a reținut că reclamanta nu îndeplinește cerințele de a fi persoană vătămată

conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, întrucât, la data trecerii bunului

imobil în domeniul public, nu era născut dreptul său de a formula cerere de cumpărare

a acestuia potrivit Legii nr. 550/2002.

Cât privește dreptul reclamantei

de a cumpăra imobilul anterior intrării în vigoare a Legii nr. 550/2002, respectiv

în baza Hotărârii de Guvern nr.

389/1996, instanța a constat că reclamanta nu

a uzat de acest drept, întrucât nu a promovat niciodată o acțiune judiciară întemeiată

pe dispozițiile Hotărârii de Guvern nr. 389/1996, pentru obligarea Primăriei Municipiului

Timișoara la încheierea contractului de vânzare-cumpărare a spațiului închiriat.

În consecință, reclamanta

SC C. 700 Timișoara SRL nu a fost vătămată prin schimbarea regimului juridic al

spațiului respectiv și trecerea acestuia în domeniul public al Municipiului Timișoara.

Împotriva acestei sentințe

a promovat recurs reclamanta SC C. 700 Timișoara SRL, criticând-o pentru nelegalitate

și netemeinicie, invocând ca temei legal al recursului dispozițiile art. 304

pct. 7, 8, 9 art. 304

1

C. proc. civ.

Prin cererea de recurs

recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de Legea nr. 554/2004

pentru exercitarea acțiunii în anularea parțială a actului administrativ unilateral

menționat, în temeiul art. 19 din Decretul nr. 167/1958, privitor la prescripția

extinctivă.

Recurenta-reclamantă,

în ceea ce privește soluția pe fondul cauzei, a formulat, în esență, următoarele

critici:

- spațiul comercial în

litigiu în mod eronat a fost apreciat ca făcând parte din ansamblul numit Piața

A.T. 700 și implicit ca făcând parte din domeniul public, local, întrucât simpla

poziționare în proximitatea unui alt bun proprietate publică nu-i conferă această

calitate, acesta nefiind de uz sau interes public, nefiind îndeplinite cerințele

prevăzute de art. 1 din Legea nr. 213/1998, art. 135 alin. (4) din Constituție;

- greșit s-a apreciat

că nu a fost vătămată în drepturile și interesele sale prin trecerea spațiului comercial

în domeniul public deoarece demersul său pentru cumpărarea acestui spațiu la momentul

apariției Legii nr. 550/2002 reprezenta o continuare a celui inițiat potrivit H.G.

nr. 389/1996, căruia nu i s-a dat curs, astfel că i-a fost vătămat dreptul de a

solicita vânzarea spațiului comercial în litigiu.

- invocând motivul de

recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se arată că instanța de fond nu

a analizat dacă, în cuprinsul

hotărârii Consiliului Local

a Municipiului Timișoara

nr. 245/1999 și H.G. nr. 977/2002, imobilul în litigiu a fost corect evidențiat

în raport de mențiunile din cartea funciară.

Guvernul României, Consiliul

Local al Municipiului Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Primăria Municipiului

Timișoara au formulat întâmpinari prin care au solicitat respingerea recursului

ca nefondat, apreciind ca legală și temeinică sentința instanței de fond.

Recurenta-reclamantă a

formulat răspuns la întâmpinarea Consiliului Local al Municipiului Timișoara cât

și concluzii scrise prin care a combătut susținerile intimaților-pârâți.

Înalta Curte de Casație

și Justiție, analizând recursul în raport de criticile formulate, de înscrisurile

depuse la dosarul cauzei, de dispozițiile legale incidente, cât și de prevederile

art. 304

1

C. proc. civ., apreciază că acesta este nefondat, fiind corectă

soluția de respingere a acțiunii reclamantei, însă, pentru următoarele considerente.

În cauză se constată faptul

că Guvernul României a invocat excepția tardivității plângerii prealabile și a acțiunii,

iar recurenta-reclamantă a solicitat repunerea în termenul prevăzut de art. 11 din

Legea nr. 554/2004 pentru a formula acțiunea.

Recurenta-reclamantă a

promovat prezenta acțiune la instanța de contencios administrativ, căreia, în ceea

ce privește termenul de introducere la instanță, îi sunt incidente dispozițiile

speciale ale Legii nr. 554/2004, a contenciosului administrativ, respectiv art.

11 și art. 7 alin. (3), referitoare la termenul de a formula plângere prealabilă.

Potrivit art. 7 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, modificat prin art. I pct. 7 din Legea nr. 262/2007,

„este îndreptățită să introducă plângere prealabilă și persoana vătămată într-un

drept al său sau într-un interes legitim, printr-un act administrativ cu caracter

individual, adresat altui subiect de drept, din momentul în care a luat la cunoștință,

pe orice cale, de existența acestuia, în limitele termenului de 6 luni, prevăzut

de alin. (7)”.

Conform art. 11 alin.

(1) din aceeași lege, cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ

individual se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului

la plângerea prealabilă - lit. a), data expirării termenului de soluționare a plângerii

prealabile - lit. c).

Potrivit art. 11 alin.

(2) din lege, pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual,

cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu

de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință (…)”, prevăzându-se

în art. 11 alin. (5) că termenul prevăzut la alin. (1) este de decădere.

Necontestat este faptul

că recurenta-reclamantă a formulat plângere prealabilă la 19 decembrie 2008, astfel

cum rezultă din înscrisurile depuse la dosar, reținute și de prima instanță, iar

acțiunea la 16 ianuarie 2009.

Este adevărat că recurenta-reclamantă

este terț față de actele administrative individuale a căror anulare parțială a solicitat-o.

Însă, la momentul declanșării

plângerii prealabile, respectiv 19 decembrie 2008, aceasta luase la cunoștință de

existența acestora mult anterior, prin adresa remisă acesteia de Primăria Municipiului

Timișoara nr. E - F din 28 ianuarie 2008.

Prin urmare, recurenta-reclamantă

nu a respectat dispozițiile art. 7 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește

termenul de a formula plângere prealabilă.

În ceea ce privește cererea

de repunere în termenul prevăzut de art. 11 din Legea nr. 554/2004, pentru a formula

acțiune la instanța de contencios administrativ, în temeiul Decretului nr. 167/1958,

instanța de recurs apreciază că aceasta este neîntemeiată, acțiunea reclamantei

introdusă la 16 ianuarie 2009 fiind tardivă.

Pe de o parte, termenul

de decădere pentru introducerea acțiunii în contencios administrativ prevăzut de

art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reprezintă excepția de la regula instituită

la alin. (1) al aceluiași art., potrivit căreia acțiunea se introduce în termenul

de 6 luni (termen de prescripție) calculat conform ipotezelor prevăzute la lit.

a) - e).

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă

nu a dovedit, în nici un fel existența vreunor fapte sau împrejurări care să conducă

la întreruperea termenului de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 11 alin.

(1) menționat și nici motivele temeinice pentru a justifica faptul că se încadrează

în situația prevăzută de art. 11 alin. (2) al legii menționate.

În raport de situația

de fapt expusă rezultă că atât realizarea plângerii prealabile cât și formularea

acțiunii s-au făcut de reclamantă cu depășirea evidentă a termenelor imperative

ale Legii nr. 554/2004 menționate anterior, astfel că instanța de recurs apreciază

că prima instanța a dat o rezolvare greșită excepției tardivității invocate de Guvernul

României, această excepție fiind întemeiată, impunându-se a fi admisă și în consecință

respinsă acțiunea.

Prin urmare, cercetând

pricina sub toate aspectele conform art. 304

1

C. proc. civ. și statuând,

cu prioritate, conform art. 137 alin. (1) din C. proc. civ., că este întemeiată

excepția tardivității invocată de Guvernul României, instanța de recurs apreciază

că, în raport de rezolvarea dată acestei excepții, nu se mai impune cercetarea celorlalte

critici formulate de recurenta-reclamantă în ceea ce privește sentința recurată,

soluția de respingere a acțiunii impunându-se a fi menținută, pentru considerentele

anterior menționate.

Având în vedere cele expuse,

Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) Teza II, art. 314 C. proc. civ., va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de reclamatul SC C. 700 Timișoara SRL împotriva sentinței nr. 42 din data de 27

ianuarie 2010 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2010.