ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 252/2009

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta C.C.I.A. TIMIȘOARA, a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA Timișoara și a solicitat evacuarea din spațiul pe care-1 ocupă cu altă destinație decât locuință. Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond a respins acțiunea. Instanța de fond a reținut în esență că spațiul din a cărui evacuare se cere este proprietatea pârâtei, aspect tranșat irevocabil prin decizia nr. 2584/2003 a Curții Supreme de Justiție. Curtea de Apel Timișoara, prin decizia comercială nr. 207 din 9 noiembrie 2007, a respins apelul reclamantei, considerând că titlul de proprietate al pârâtei, contractul de vânzare-cumpărare nr. 62 din 23 iulie 2003, a fost confirmat prin hotărâri irevocabile pronunțate în contradictoriu cu reclamanta.

Împotriva deciziei astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a motivat contradictoriu hotărârea atacată, întemeindu-și considerentele pe sentința nr. 3089 din 7 aprilie 2004 a Judecătoriei Timișoara ce a respins ca lipsită de obiect acțiunea în constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 62/2003, fără a ține cont că decizia Curții Supreme de Justiție menționată de instanțele de fond stabileau doar obligativitatea Consiliului Local Timișoara să încheie un contract de vânzare-cumpărare, nicidecum la suprafața ce trebuia vândută, iar H.G. 914/1996 a transmis dreptul de administrare al imobilului de la Consiliul Județean Timiș la reclamantă.

Recurenta mai susține că instanța de apel a schimbat natura ori interesul lămurit al actului juridic dedus judecății, respectiv a înscrierii în C.F. ignorând actele normative încălcate (art. 42 și art. 43 din Legea nr. 7/1996), acordând relevanță contractului de vânzare-cumpărare care nu face referire la imobilul în litigiu. Critica deciziei atacate se referă și la încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art. 43 din Legea nr. 7/1996, Decretul-lege nr. 115/1938 și H.G. nr. 914/1996, în condițiile aplicării normelor legale menționate hotărârile judecătorești prin care Consiliul Local a fost obligat să vândă spațiul comercial nu sunt opozabile reclamantei. Suprafața de 73,08 mp a fost construită de C.Q.

Timișoara în anul 1924 iar practicarea unui gol de ușă nu îl poate include spațiul cumpărat chiar dacă a fost atribuită prin contractul de închiriere 1212/1995. Pe de altă parte prin H.G. nr. 914/1996, spațiul a fost transmis în administrarea reclamantei. Astfel vânzarea nu poate fi opozabilă pentru că avea în vedere imobilul de la nr. 5 nu și pe cel de la nr. 3 iar decizia 3019/2002 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara a stabilit că hotărârea judecătorească prin care Consiliul local a fost obligat să vândă spațiul comercial nu este opozabil reclamantei și nu conferă societății pârâta dreptul de folosință. Recurenta mai susține că respingerea tuturor cererilor de probatorii la instanța de apel echivalează cu o încălcare a art. 6 din C.E.D.O..

Recursul este nefondat și va fi respins. În temeiul Legii pentru desființarea Camerelor de Comerț și Industrie din 25 noiembrie 1949, imobilul înscris în C.F. la nr. topografic 203 a intrat în proprietatea Statului Român prin Ministerul Comerțului și Alimentației. După transmisiuni succesive ale dreptului de administrare asupra imobilului, prin decizia nr. 860/1993, titular al dreptului apare Consiliul Județean Timiș, apoi Consiliul Local Timișoara, drept exercitat prin RA U.R. Timișoara. H.G. nr. 914 din 7 noiembrie 1996 transmite dreptul de folosință al imobilului compus, potrivit Anexei 1, din subsol parter și 5 etaje cu terenul aferent de 930 mp Camerei de Comerț și Industrie Timișoara, „pentru a fi utilizat ca sediu și spațiu de desfășurare a activității acesteia", cu mențiunea că predarea, drepturile și obligațiile părților se stabilesc prin protocol.

Pe de altă parte, prin decizia civilă nr. 2416/A din 17 septembrie 1999 pronunțată de Tribunalul Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 430 din 14 noiembrie 2000 a Curții de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea reclamantei SC U. SA Timișoara iar pârâtul Consiliul Local Timișoara obligat să încheie contract de vânzare-cumpărare a spațiului comercial în suprafață de 880,58 mp situat în Timișoara Piața Victoriei nr. 5, în condițiile H.G. nr. 508/1998; aceasta întrucât valabilitatea contractului de închiriere încheiat între RA U.R. Timișoara și SC U. SA fusese prelungit până la data de 31 decembrie 1999. Prin hotărârea nr. 188/1999 a Consiliului Local Timișoara s-a stabilit că suprafața deținută de SC U. SA este de 880,51 mp, hotărâre atacată de camera de Comerț Industrie și Agricultură.

Tribunalul Timiș, prin sentința civilă nr. 24/CA din 4 aprilie 2000, a respins cererea, cu motivația că suprafața de 73,08 mp pentru care s-a cerut anularea H.G.L. susmenționată nu a făcut obiectul protocolului de transmitere a dreptului de folosință astfel cum H.G. nr. 914/1996 a stabilit (fila 81 dosar fond). Așadar spațiul pentru care reclamanta, în acțiunea de față, cere evacuarea nu a făcut obiectul procesului verbal de predare primire anexă la hotărârea de guvern, astfel încât ea nu poate dovedi existența unui drept asupra spațiului comercial înstrăinat prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 62/2003. Situația este confirmată prin decizia nr. 60/2000 a Curții de Apel Timișoara (filele 82-84 dosar fond).

In raport de această situație de fapt, ce nu mai poate face obiectul verificării în recurs, stabilită irevocabil prin hotărâri judecătorești nu mai pot fi invocate înregistrările în Cartea Funciară (care în regimul Legii nr. 7/1996 au păstrat numai caracterul declarativ al dreptului înscris) sau vicii ale obiectului contractului de vânzare-cumpărare, cu atât mai mult cu cât acțiunea în constatarea nulității acestui act juridic a fost respinsă. Hotărârile instanțelor de fond nu sunt motivate contradictoriu. Ele au avut în vedere atât transformările funcționale ale spațiului descris în expertiza S.I. cât și hotărârile judecătorești în urma cărora pârâta a devenit titulara dreptului de proprietate asupra spațiului comercial de 880,58 mp ce include și suprafața de 73,08 mp.

Este inacceptabilă afirmația recurentei potrivit căreia hotărârile judecătorești prin care consiliul local a fost obligat la încheierea contractului se rezumă numai la o negociere directă. Opțiunea asupra încheierii sau nu a contractului aparține numai societății comerciale cumpărătoare, opțiune finalizată la 23 iulie 2003. În mod greșit recurenta evocă sentința civilă nr. 3089/2004 a Judecătoriei Timișoara prin care s-a respins acțiunea precizată a reclamantei ca lipsită de obiect. Vânzătorul a înstrăinat imobilul, care prin modificările structurale, astfel cum au fost descrise în expertiza efectuată în dosarul nr. 3428/1997 al Judecătoriei Timișoara, includea suprafața de 73,08 mp, chiar dacă despre acestea nu s-au făcut mențiuni în cartea funciară.

Relevant este că spre deosebire de caracterul înscrierilor în regimul Decretului-lege nr. 115/1938, regimul Legii nr. 7/1996 nu stabilește caracterul constitutiv de drepturi, al înscrierilor, astfel încât efectul lor se reduce la opozabilitatea în raporturile juridice. Întocmirea protocolului de predare primire dispus de H.G. nr. 914/1996 fără menționarea spațiului de 73 mp [care nu se regăsesc în anexa 2 lit. B)] și necontestat de reclamantă nu u oferă acesteia nici un drept derivat din dreptul de proprietate al statului, și nici legitimitatea formulării unei acțiuni în evacuare. Evocarea art. 6 din C.E.D.O. este nepertinentă. Instanța de apel nu poate fi acuzată de lipsă de rol activ, prin respingerea unor probe ce erau vădit neconcludente.

Pe de altă parte criticile asupra nepronunțării asupra unor mijloace de apărare sau administrarea unor dovezi nu mai formează obiectul de cercetare al recursului. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 202 din 9 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara. În considerația culpei procesuale și a prevederilor art. 274 C. proc. civ., instanța va obliga pe recurentă la cheltuieli de judecată în sumă de 3000 lei. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta C.C.I.A. Timișoara împotriva deciziei civile nr. 207 din 9 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială. Obligă recurenta la 3000 lei cheltuieli de judecată către SC U. SA Timișoara. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 februarie 2009.