ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 252/2009

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele:

Reclamanta C.C.I.A.

TIMIȘOARA, a chemat în judecată pe pârâta SC U. SA Timișoara și a solicitat

evacuarea din spațiul pe care-1 ocupă cu altă destinație decât locuință.

Tribunalul Timiș,

prin sentința civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 a respins excepția

lipsei calității procesuale active a reclamantei, iar pe fond a respins

acțiunea.

Instanța de fond a

reținut în esență că spațiul din a cărui evacuare se cere este proprietatea

pârâtei, aspect tranșat irevocabil prin decizia nr. 2584/2003 a Curții Supreme

de Justiție.

Curtea de Apel

Timișoara, prin decizia comercială nr. 207 din 9 noiembrie 2007, a respins

apelul reclamantei, considerând că titlul de proprietate al pârâtei, contractul

de vânzare-cumpărare nr. 62 din 23 iulie 2003, a fost confirmat prin hotărâri

irevocabile pronunțate în contradictoriu cu reclamanta.

Împotriva deciziei

astfel pronunțate, reclamanta a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art.

304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că

instanța de apel a motivat contradictoriu hotărârea atacată, întemeindu-și

considerentele pe sentința nr. 3089 din 7 aprilie 2004 a Judecătoriei Timișoara

ce a respins ca lipsită de obiect acțiunea în constatarea nulității

contractului de vânzare-cumpărare nr. 62/2003, fără a ține cont că decizia

Curții Supreme de Justiție menționată de instanțele de fond stabileau doar

obligativitatea Consiliului Local Timișoara să

încheie un contract de

vânzare-cumpărare, nicidecum la suprafața ce

trebuia vândută, iar H.G. 914/1996 a transmis dreptul de administrare al imobilului

de la Consiliul Județean Timiș la reclamantă.

Recurenta mai

susține că instanța de apel a schimbat natura ori interesul lămurit al actului

juridic dedus judecății, respectiv a înscrierii în C.F. ignorând actele

normative încălcate (art. 42 și art. 43

din Legea nr. 7/1996),

acordând relevanță contractului de vânzare-cumpărare care nu face referire la

imobilul în litigiu.

Critica

deciziei atacate se referă și la încălcarea sau aplicarea greșită a legii, art.

43 din Legea nr. 7/1996, Decretul-lege nr. 115/1938 și H.G. nr. 914/1996, în

condițiile aplicării normelor legale menționate hotărârile judecătorești prin

care Consiliul Local a fost obligat să vândă spațiul comercial nu sunt

opozabile reclamantei.

Suprafața de 73,08 mp

a fost construită de C.Q. Timișoara în anul 1924 iar practicarea unui gol de

ușă nu îl poate include spațiul cumpărat chiar dacă a fost atribuită prin

contractul de închiriere 1212/1995.

Pe de altă

parte prin H.G. nr. 914/1996, spațiul a fost transmis în administrarea

reclamantei. Astfel vânzarea nu poate fi opozabilă pentru că avea în vedere

imobilul de la nr. 5 nu și pe cel de la nr. 3 iar decizia 3019/2002 pronunțată

de Curtea de Apel Timișoara a stabilit că hotărârea judecătorească prin care

Consiliul local a fost obligat să vândă spațiul comercial nu este opozabil

reclamantei și nu conferă societății pârâta dreptul de folosință.

Recurenta mai susține

că respingerea tuturor cererilor de probatorii la instanța de apel echivalează

cu o încălcare a art. 6 din C.E.D.O..

Recursul este nefondat și va fi respins.

În temeiul Legii

pentru desființarea Camerelor de Comerț și Industrie din 25 noiembrie 1949,

imobilul înscris în C.F. la nr. topografic 203 a intrat în proprietatea

Statului Român prin Ministerul Comerțului și Alimentației.

După transmisiuni

succesive ale dreptului de administrare asupra imobilului, prin decizia nr.

860/1993, titular al dreptului apare Consiliul Județean Timiș, apoi Consiliul

Local Timișoara, drept exercitat prin RA U.R. Timișoara.

H.G. nr. 914

din 7 noiembrie 1996 transmite dreptul de folosință al imobilului compus,

potrivit Anexei 1, din subsol parter și 5 etaje cu terenul aferent de 930 mp

Camerei de Comerț și Industrie Timișoara, „pentru a fi utilizat ca sediu și

spațiu de

desfășurare a activității acesteia", cu mențiunea

că predarea, drepturile și obligațiile părților se stabilesc prin protocol.

Pe de altă

parte, prin decizia civilă nr. 2416/A din 17 septembrie 1999 pronunțată de

Tribunalul Timiș, irevocabilă prin decizia civilă nr. 430 din 14 noiembrie 2000

a Curții de Apel Timișoara, a fost admisă acțiunea reclamantei SC U. SA

Timișoara iar pârâtul Consiliul Local Timișoara obligat să încheie contract de

vânzare-cumpărare a spațiului comercial în suprafață de 880,58 mp situat în

Timișoara Piața Victoriei nr. 5, în condițiile H.G. nr. 508/1998; aceasta

întrucât valabilitatea contractului de închiriere încheiat între RA U.R.

Timișoara și SC U. SA fusese prelungit până la data de 31 decembrie 1999.

Prin hotărârea nr.

188/1999 a Consiliului Local Timișoara s-a stabilit că suprafața deținută de SC

U. SA este de 880,51 mp, hotărâre atacată de camera de Comerț Industrie și

Agricultură.

Tribunalul Timiș,

prin sentința civilă nr. 24/CA din 4 aprilie 2000, a respins cererea, cu

motivația că suprafața de 73,08 mp pentru care s-a cerut anularea H.G.L.

susmenționată nu a făcut obiectul protocolului de transmitere a dreptului de

folosință astfel cum H.G. nr. 914/1996 a stabilit (fila 81 dosar fond).

Așadar spațiul pentru care reclamanta, în acțiunea de față, cere

evacuarea nu a făcut obiectul procesului

verbal de predare primire anexă la hotărârea de guvern, astfel încât ea nu

poate dovedi existența unui drept asupra spațiului comercial înstrăinat prin

contractul de vânzare-cumpărare nr. 62/2003.

Situația este

confirmată prin decizia nr. 60/2000 a Curții de Apel Timișoara (filele 82-84

dosar fond).

In raport de

această situație de fapt, ce nu mai poate face obiectul verificării în recurs,

stabilită irevocabil prin hotărâri judecătorești nu mai pot fi invocate

înregistrările în Cartea Funciară (care în regimul Legii nr. 7/1996 au păstrat

numai caracterul

declarativ al dreptului

înscris) sau vicii ale obiectului contractului de

vânzare-cumpărare, cu

atât mai mult cu cât acțiunea în constatarea nulității acestui act juridic a

fost respinsă.

Hotărârile

instanțelor de fond nu sunt motivate contradictoriu.

Ele au avut în

vedere atât transformările funcționale ale spațiului descris în expertiza S.I.

cât și hotărârile judecătorești în urma cărora pârâta a devenit titulara

dreptului de proprietate asupra spațiului comercial de 880,58 mp ce include și

suprafața de 73,08 mp.

Este inacceptabilă

afirmația recurentei potrivit căreia hotărârile judecătorești prin care

consiliul local a fost obligat la încheierea contractului se rezumă numai la o

negociere directă. Opțiunea asupra încheierii sau nu a contractului aparține

numai societății comerciale cumpărătoare, opțiune finalizată la 23 iulie 2003.

În mod greșit

recurenta evocă sentința civilă nr. 3089/2004 a Judecătoriei Timișoara prin

care s-a respins acțiunea precizată a reclamantei ca lipsită de obiect. Vânzătorul

a înstrăinat imobilul, care prin modificările structurale, astfel cum au fost

descrise în expertiza efectuată în dosarul nr. 3428/1997 al Judecătoriei

Timișoara, includea suprafața de 73,08 mp, chiar dacă despre acestea nu s-au

făcut mențiuni în cartea funciară. Relevant este că spre deosebire de

caracterul înscrierilor în regimul Decretului-lege nr. 115/1938, regimul Legii

nr. 7/1996 nu stabilește caracterul constitutiv de drepturi, al înscrierilor,

astfel încât efectul lor se reduce la opozabilitatea în raporturile juridice.

Întocmirea

protocolului de predare primire dispus de H.G. nr. 914/1996 fără menționarea

spațiului de 73 mp [care nu se regăsesc în anexa 2 lit. B)] și necontestat de

reclamantă nu u oferă acesteia nici un drept derivat din dreptul de proprietate

al statului, și nici legitimitatea formulării unei acțiuni în evacuare.

Evocarea art. 6 din C.E.D.O.

este nepertinentă. Instanța de apel nu poate fi acuzată de lipsă de rol activ,

prin respingerea unor probe ce erau vădit neconcludente. Pe de altă parte

criticile asupra nepronunțării asupra unor mijloace de apărare sau

administrarea unor dovezi nu mai formează obiectul de cercetare al recursului.

Așa fiind, în

temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și

Justiție va respinge ca nefondat recursul declarat împotriva deciziei civile nr.

202 din 9 noiembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara.

În considerația culpei procesuale și a prevederilor art. 274

C. proc. civ., instanța

va obliga pe recurentă la cheltuieli de judecată în

sumă de 3000 lei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanta

C.C.I.A.

Timișoara împotriva deciziei civile

nr. 207 din 9 octombrie 2007 a

Curții de Apel Timișoara, secția comercială.

Obligă

recurenta la 3000 lei cheltuieli de judecată către SC

U. SA Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 3 februarie 2009.