ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2003

Decizia nr. 324 Dosar nr. 4546/2001 Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 decembrie 1999 reclamanta N.M. a chemat în judecată pe pârâții P.N.E., P.E., Consiliul Local al Municipiului Timișoara și S.C. OJCVL – TIM SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare notat la poziția nr. 6 în Cartea Funciară nr.1020 Timișoara, sub nr. 23413/1998 și să se dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților P.N.E. și P.E. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că este proprietara apartamentului nr. 6 situat în Timișoara, și că prin sentința civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998 a Judecătoriei Timișoara, hotărâre definitivă și irevocabilă, s-a constatat că naționalizarea imobilului operată în baza Decretului nr. 92/1950 a fost ilegală și că Statul Român nu a fost niciodată adevăratul proprietar al bunului naționalizat.

Deși reclamanta a notat procesul ce a format obiectul dosarului nr. 17478/1997 al Judecătoriei Timișoara în cartea funciară, totuși S.C. OJCVL – TIM a vândut apartamentul pârâților P.N.E. și P.E., reclamanta considerând că actul de vânzare-cumpărare fiind astfel afectat de nulitate absolută. Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Local al Municipiului Timișoara a arătat că acțiunea reclamantei este întemeiată întrucât cumpărătorii P. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la apartamentul nr. 6 din Timișoara, știind că pot suporta consecințele legale în situația în care proprietara tabulară va redobândi bunul în temeiul Legii nr. 112/1995 și a H.G. nr. 11/1997. La rândul lor, prin întâmpinare, pârâții P.N.E.

și P.E. s-au apărat în sensul că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu respectarea dispozițiilor art. 948 și art. 1295 C. civ., că au fost de bună-credință, necunoscând demersurile întreprinse de reclamantă privitoare la revendicarea imobilului. Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 4471 din 6 aprilie 2000, a admis acțiunea formulată de reclamanta N.E. și a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare nr. 793/R din 4 iulie 1997 încheiat între S.C. OJCVL –TIM SA Timișoara, în calitate de vânzător și P.N.E., în calitate de cumpărător, având ca obiect apartamentul nr. 6 evidențiat în CF 1020 Timișoara, nr.top.1102/VI. S-a dispus radierea din cartea funciară a dreptului de proprietate al pârâților P.N.E.

și P.E. și revenirea la situația anterioară de carte funciară. Apelul îndreptat împotriva acestei sentințe de pârâții P.N.E. și P.E. a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2727/A din 25 octombrie 2000 a Tribunalului Timiș, secția civilă. Pentru a hotărî astfel instanțele au reținut și motivat că vânzarea imobilului nu era posibilă fără acordul Statului Român prin Consiliul Local al Municipiului Timișoara. În acest sens, Primăria Municipiului Timișoara - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a comunicat organelor subordonate, printre care și R.A. U. – Timișoara o listă cu imobilele pentru care s-au adoptat hotărâri definitive la cererea foștilor proprietari, printre care, la poziția nr. 23 din listă, se afla și apartamentul nr. 3. Împotriva legii și cu încălcarea hotărârii Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, R.A.

U. Timișoara, care deținea dosarele administrative, a întocmit referate care au permis vânzarea imobilului și nu a adus la cunoștință S.C. OJCVL – TIM SA Timișoara că apartamentul litigios nu face obiectul Legii nr. 112/1995. Întrucât prin Hotărârea Consiliului Local Timișoara nr. 4/1996 au fost menționate imobilele ce au format obiectul cererilor de restituire din partea foștilor proprietari, imobile pentru care s-a stabilit interdicția de vânzare și cum această hotărâre a fost comunicată R.A. U. și S.C. OJCVL-TIM SA și a fost publicată în presa locală, primele două instanțe au apreciat că actul de vânzare-cumpărare este nul pentru cauză ilicită, situație în care au admis acțiunea reclamantei.

Recursul promovat împotriva acestor hotărâri de pârâții P.N.E. și P.E. a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, care, prin decizia nr. 894 din 5 aprilie 2001, a casat sentința judecătoriei și decizia Tribunalului Timiș și rejudecând cauza în fond, a respins acțiunea formulată de reclamanta N.M. Pentru a decide astfel instanța de recurs a reținut că nu sunt incidente prevederile art. 966 și art. 968 C. civ. și că în cauză nu există nici o prohibiție legală pentru înstrăinarea apartamentului, ci, dimpotrivă, în baza Legii nr. 112/1995, pârâții erau îndreptățiți să cumpere imobilul, în calitate de titulari ai contractului de închiriere. S-a mai motivat că prin cumpărare nu s-au încălcat normele privind bunele moravuri sau ordinea publică, pârâții - cumpărători fiind de bună credință.

La data de 5 octombrie 2001, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 894 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, susținându-se că hotărârea recurată a fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În motivarea recursului în anulare se susține că prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, transmise în proprietate statului și ale art. 1 alin. (5) din H.G.

nr. 20/1996 – republicată -, s-a statuat că imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru care nu există titlu valabil constituit în favoarea Statului pot face obiectul cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun. Având în vedere aceste dispoziții, înseamnă că dreptul chiriașilor de a cumpăra, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995, apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari, privește numai acele imobile trecute cu titlu în proprietatea statului. Din actele dosarului rezultă că a fost respinsă cererea reclamantei N.M. de restituire în natură a imobilului în cauză de către Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, întrucât s-a constatat că aceasta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995.

În această situație, aceeași Comisie a comunicat R.A. U. Timișoara lista imobilelor revendicate pentru care s-au emis hotărâri, între care se afla și imobilul în litigiu. Din cele menționate inițiatorul recursului în anulare a observat că imobilul în cauză nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995, astfel că nu putea face obiectul vânzării și ca atare, în mod nelegal Curtea de Apel Timișoara a reținut că pârâții au avut dreptul ca în baza acestei legi să cumpere imobilul situat în Timișoara. Pe de altă parte s-a apreciat că procesul de revendicare intentat de reclamantă cu referire la același imobil a fost notat în cartea funciară înaintea intabulării dreptului de proprietate al pârâților, situație în care actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu fraudă la lege.

Aceasta – se susține în motivarea recursului în anulare -, este o cauză de nulitate absolută, care privește ambele părți ale contractului și are drept efect desființarea acestuia „indiferent dacă cumpărătorii sunt de bună sau rea credință”. Cum în mod corect s-a reținut de către instanța de apel că actul este nul pentru fraudă la lege, întrucât nu s-a respectat scopul acestuia, s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei dată de Curtea de Apel Timișoara, respingerea recursului promovat de pârâți și menținerea sentinței Judecătoriei Timișoara și a deciziei Tribunalului Timiș. Prin întâmpinarea depusă la dosar pârâții-intimați P.N.E. și P.E. au cerut respingerea recursului în anulare susținând că probele administrate în cauză nu justifică concluzia conform căreia contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu intenția de fraudă a legii.

Mai mult, cumpărătorii susțin că au fost de bună-credință deoarece nici sentința civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998 a Judecătoriei Timișoara și nici hotărârea dată în baza Legii nr. 112/1995 nu le-au fost comunicate, iar reclamanta nu i-a notificat ori să le fi adus la cunoștință pârâților, în orice mod, intenția de a revendica imobilul. Susțin pârâții că acțiunea în revendicare a fost notată în cartea funciară după un interval de trei luni de la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, că societatea vânzătoare OJCVL Tim S.A. a adus la cunoștință R.A. U. Timișoara cererea foștilor chiriași prin care solicitau vânzarea apartamentului și că această regie a dat avize favorabile pentru înstrăinarea bunului.

Recursul în anulare este fondat în limitele și pentru considerentele care succed: Potrivit Cărții Funciare 1020 Timișoara, reclamanta N.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6 situat în Timișoara, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1726 din 31 mai 1948, imobilul fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950. Începând cu data de 1 octombrie 1958 pârâții P.N.E. și P.E. au ocupat apartamentul litigios în temeiul unor contracte de închiriere ce au fost periodic reînnoite. Inițial, reclamanta N.M.

s-a adresat în baza Legii nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din Timișoara, dar Comisia județeană Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995, prin Hotărârea dată la 30 aprilie 1997 dată în dosarul nr. 885, a respins cererea reclamantei cu motivarea că solicitarea nu intră sub incidența legii citate întrucât trecerea în proprietatea statului a apartamentului nr. 6 s-a făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950. Cu adresa nr. 7179 din 25 iunie 1997 Primăria Timișoara – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a adus la cunoștința R.A. U. –Timișoara lista imobilelor revendicate și pentru care s-au emis hotărâri definitive către foștii proprietari.

Potrivit adresei, în lista comunicată figurează și apartamentul nr. 6, dar în proces nu s-a făcut dovada că R.A. –U. Timișoara a adus la cunoștința vânzătoarei S.C. OJCVL-TIM respectiva listă cu imobilele revendicate. La data de 9 octombrie 1997 reclamanta N.M. a chemat în judecată Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului Timișoara pentru revendicarea apartamentului în litigiu. Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998, a admis acțiunea reclamantei și a constatat că imobilul din Timișoara, apartament nr. 6, evidențiat în CF 1020 Timișoara nr.top.1102/VI a fost trecut fără titlu în proprietatea Statului Român, s-a dispus rectificarea CF în sensul radierii dreptului de proprietate al statului și reintabulării dreptului de proprietate al reclamantei.

Sentința judecătoriei este definitivă și irevocabilă, recursul pârâtului fiind respins prin decizia nr. 2851/R din 10 noiembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Este de reținut că procesul în revendicare pornit la data de 9 octombrie 1997 a fost notat de reclamanta N.M. în CF 1020 Timișoara la data de 13 octombrie 1997, ca litigiu promovat numai împotriva Statului Român, în acea cauză nefiind părți nici vânzătoarea S.C. OJCVL-TIM și nici cumpărătorii P.N.E. și P.E.. La rândul său, fostul chiriaș P.N.E. s-a adresat S.C. OJCVL-TIM –Timișoara cu cererea înregistrată sub nr. 50842 din 8 august 1996 în vederea cumpărării, conform Legii nr. 112/1995, a apartamentului nr. 6 din Timișoara.

Cu adresa nr. 53851 din iulie 1997 S.C. OJCVL –TIM Timișoara a transmis cererea de cumpărare formulată de P.N.E. către R.A. U. Timișoara pentru obținerea „avizelor necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare”. Pe marginea adresei, serviciile de specialitate ale R.A. U. Timișoara, inclusiv oficiul juridic, au avizat cumpărarea apartamentului în litigiu de către fostul chiriaș – pârâtul P.N.E. În temeiul acestor avize, S.C. OJCVL –TIM SA Timișoara a încheiat cu nr. 793/R din 4 iulie 1997 contractul de vânzare-cumpărare cu fostul chiriaș P.N.E.

ce a avut ca obiect apartamentul nr. 6 din Timișoara, și potrivit clauzelor contractului, actul juridic s-a încheiat în baza Legii nr. 112/1995, fiind înscris în cartea funciară 1020 Timișoara la 19 octombrie 1998 în temeiul încheierii nr. 23413. Sintetizând cele de mai sus, în ordine cronologică, se constată că actul juridic a cărei nulitate absolută pentru fraudă la lege se cere în prezentul litigiu, a fost încheiat la data de 4 iulie 1997; reclamanta N.M. a notat în CF procesul în revendicare pornit numai împotriva Statului Român la data de 13 octombrie 1997; contractul de vânzare-cumpărare nr. 973/R din 4 iulie 1997 încheiat între vânzătoarea S.C. OJCVL –TIM Timișoara și cumpărătorii-pârâți P.N.E.

și P.E. a fost înscris în CF 1020 Timișoara la data de 19 octombrie 1998. Potrivit art. 966 C. civ., obligația fondată pe o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar conform art. 968 din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri și ordinii publice. Cauza, fiind una din condițiile generale de validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului, poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca fiind de bună sau de rea-credință, își are incontestabil reflex la nivelul cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut, în aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”, al cărui temei legal îl constituie art. 966 C. civ. Per a contrario, în măsura în care ambele părți, sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect, actul ar putea fi deplin valabil. Totuși, nici practica și nici doctrina nu au înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiența distructivă principiului potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă.

Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost impusă – în baza unor rațiuni cu o aplicare mai largă și care au creat un adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în adagiul „error communis facit jus”. Incidența acestui principiu este însă subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau unanimă și, de asemenea, invincibilă – și a unei condiții privind buna-credință a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă sau chiar îndoială – imputabilă acestuia.

Din această perspectivă se constată că susținerea din recursul în anulare potrivit căreia actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu fraudă la lege numai pentru că „procesul intentat de reclamantă cu privire la revendicarea imobilului a fost notat în cartea funciară înaintea intabulării dreptului de proprietate al pârâților”, nu își are suport în textele de lege și principiile de drept enunțate. Aceasta, deoarece, pentru a analiza poziția subiectivă a părților și pentru a stabili dacă cumpărătorii au fost de bună sau rea-credință, importanță, în speță, nu are data intabulării în CF a contractului de vânzare-cumpărare, ci data încheierii actului juridic, dată la care nu era notată în CF nici o acțiune ori alt demers al reclamantei (4 iulie 1997) moment în care trebuie verificată, în concret și pe bază de dovezi fără echivoc, poziția subiectivă a părților față de actul juridic încheiat.

Întrucât din CF 1020 Timișoara rezultă că proprietară tabulară a bunului imobil a fost reclamanta și că statul și-a apropiat nemișcătorul prin naționalizare, este de admis recursul în anulare și de casat hotărârile pronunțate în cauză pentru ca, în rejudecare, să se verifice pe bază de dovezi dacă cumpărătorii-pârâți au fost în eroare cu privire la calitatea de proprietar al statului și dacă ei au întreprins toate demersurile posibile – lipsite de orice culpă ori îndoială imputabilă - , atât pentru a evita o atare eroare, cât și pentru a afla, prin mijloacele puse la îndemână de lege, dacă fosta proprietară tabulară a inițiat procedurile legate de restituirea bunului. Tot astfel, au rămas neverificate susținerile reclamantei N.M.

din cererea completatoare și în care a cerut instanței să clarifice „manevrele de care a uzat fam. P. pentru a obține vânzarea”. În această cerere reclamanta a susținut că „ceea ce este din nou de explicat, este o mâzgăleală la rubrica Observații a C.F. în extenso, între poz. 2 și 3 și este ștearsă (o încercare de a intercala un nr. existent sau inexistent) reparată la poz. 5 înregistrată la 19 octombrie 1998 sub nr. 23413 cu mențiunea în paranteză (înregistrat dos. 18820/1997). Am ruga instanța să solicite pe cale oficială, Serv. de Carte Funciară de pe lângă jud. Timișoara, să prezinte dos. 18820/1997 cu toate actele originale și mențiunile făcute pe aceste acte dos.illo tempore”. Tot prin aceeași cerere, reclamanta a solicitat ca „succesorii fostului R.A.

„U.” să prezinte, spre vedere, actele originale și copiile acestor acte care au format dos. de vânzare-cumpărare al acestui apartament”. Or, aceste solicitări nu au fost puse în discuția părților și nu au format obiect de cercetare prin administrarea probelor cerute de reclamantă, omisiuni ce vor fi înlăturate în rejudecare. Față de cele ce preced, se va admite recursul în anulare și vor fi casate hotărârile date în cauză, cu consecința reluării judecății la Judecătoria Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 894 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează decizia recurată, decizia nr. 2727/A din 25 octombrie 2000 a Tribunalului Timiș, secția civilă, precum și sentința civilă nr. 4471 din 6 aprilie 2000 a Judecătoriei Timișoara și trimite cauza pentru rejudecare la aceeași judecătorie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 ianuarie 2003.