ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2003

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 324/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Decizia nr. 324

Dosar nr. 4546/2001

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 20 decembrie 1999 reclamanta N.M. a

chemat în judecată pe pârâții P.N.E., P.E., Consiliul Local al Municipiului

Timișoara și S.C. OJCVL – TIM SA pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să

se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare notat la

poziția nr. 6 în Cartea Funciară nr.1020 Timișoara, sub nr. 23413/1998 și să se

dispună radierea dreptului de proprietate al pârâților P.N.E. și P.E.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că

este proprietara apartamentului nr. 6 situat în Timișoara, și că prin sentința

civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998 a Judecătoriei Timișoara, hotărâre

definitivă și irevocabilă, s-a constatat că naționalizarea imobilului operată

în baza Decretului nr. 92/1950 a fost ilegală și că Statul Român nu a fost

niciodată adevăratul proprietar al bunului naționalizat. Deși reclamanta a

notat procesul ce a format obiectul dosarului nr. 17478/1997 al Judecătoriei

Timișoara în cartea funciară, totuși S.C. OJCVL – TIM a vândut apartamentul

pârâților P.N.E. și P.E., reclamanta considerând că actul de vânzare-cumpărare

fiind astfel afectat de nulitate absolută.

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Local al

Municipiului Timișoara a arătat că acțiunea reclamantei este întemeiată

întrucât cumpărătorii P. au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire

la apartamentul nr. 6 din Timișoara, știind că pot suporta consecințele legale

în situația în care proprietara tabulară va redobândi bunul în temeiul Legii

nr. 112/1995 și a H.G. nr. 11/1997.

La rândul lor, prin întâmpinare, pârâții P.N.E.

și P.E. s-au apărat în sensul că au încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu

respectarea dispozițiilor art. 948 și art. 1295 C. civ., că au fost de

bună-credință, necunoscând demersurile întreprinse de reclamantă privitoare la

revendicarea imobilului.

Investită cu soluționarea cauzei, Judecătoria

Timișoara prin sentința civilă nr. 4471 din 6 aprilie 2000, a admis acțiunea

formulată de reclamanta N.E. și a dispus anularea contractului de

vânzare-cumpărare nr. 793/R din 4 iulie 1997 încheiat între S.C. OJCVL –TIM SA

Timișoara, în calitate de vânzător și P.N.E., în calitate de cumpărător, având

ca obiect apartamentul nr. 6 evidențiat în CF 1020 Timișoara, nr.top.1102/VI.

S-a dispus radierea din cartea funciară a

dreptului de proprietate al pârâților P.N.E. și P.E. și revenirea la situația

anterioară de carte funciară.

Apelul îndreptat împotriva acestei sentințe de

pârâții P.N.E. și P.E. a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 2727/A din

25 octombrie 2000 a Tribunalului Timiș, secția civilă.

Pentru a hotărî astfel instanțele au reținut și

motivat că vânzarea imobilului nu era posibilă fără acordul Statului Român prin

Consiliul Local al Municipiului Timișoara. În acest sens, Primăria Municipiului

Timișoara - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a comunicat organelor

subordonate, printre care și R.A. U. – Timișoara o listă cu imobilele pentru

care s-au adoptat hotărâri definitive la cererea foștilor proprietari, printre

care, la poziția nr. 23 din listă, se afla și apartamentul nr. 3. Împotriva

legii și cu încălcarea hotărârii Comisiei Județene pentru aplicarea Legii nr. 112/1995,

R.A. U. Timișoara, care deținea dosarele administrative, a întocmit referate

care au permis vânzarea imobilului și nu a adus la cunoștință S.C. OJCVL – TIM

SA Timișoara că apartamentul litigios nu face obiectul Legii nr. 112/1995.

Întrucât prin Hotărârea Consiliului Local

Timișoara nr. 4/1996 au fost menționate imobilele ce au format obiectul

cererilor de restituire din partea foștilor proprietari, imobile pentru care

s-a stabilit interdicția de vânzare și cum această hotărâre a fost comunicată

R.A. U. și S.C. OJCVL-TIM SA și a fost publicată în presa locală, primele două

instanțe au apreciat că actul de vânzare-cumpărare este nul pentru cauză

ilicită, situație în care au admis acțiunea reclamantei.

Recursul promovat împotriva acestor hotărâri de

pârâții P.N.E. și P.E. a fost admis de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

care, prin decizia nr. 894 din 5 aprilie 2001, a casat sentința judecătoriei și

decizia Tribunalului Timiș și rejudecând cauza în fond, a respins acțiunea

formulată de reclamanta N.M.

Pentru a decide astfel instanța de recurs a

reținut că nu sunt incidente prevederile art. 966 și art. 968 C. civ. și că în

cauză nu există nici o prohibiție legală pentru înstrăinarea apartamentului,

ci, dimpotrivă, în baza Legii nr. 112/1995, pârâții erau îndreptățiți să

cumpere imobilul, în calitate de titulari ai contractului de închiriere. S-a

mai motivat că prin cumpărare nu s-au încălcat normele privind bunele moravuri

sau ordinea publică, pârâții - cumpărători fiind de bună credință.

La data de 5 octombrie 2001, în temeiul art. 330

pct. 2 C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 138/2000,

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva deciziei nr. 894 din 5 aprilie 2001 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă, susținându-se că hotărârea recurată a

fost pronunțată cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond.

În motivarea recursului în anulare se susține că

prin dispozițiile art. 1 din Legea nr. 112/1995 pentru reglementarea situației

juridice a unor imobile cu destinația de locuințe, transmise în proprietate

statului și ale art. 1 alin. (5) din H.G. nr. 20/1996 – republicată -, s-a

statuat că imobilele care nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995 și pentru

care nu există titlu valabil constituit în favoarea Statului pot face obiectul

cererilor de restituire sau de acordare a despăgubirilor, formulate de

persoanele îndreptățite pe cale judecătorească, potrivit dreptului comun.

Având în vedere aceste dispoziții, înseamnă că

dreptul chiriașilor de a cumpăra, în temeiul art. 9 din Legea nr. 112/1995,

apartamentele ce nu se restituie în natură foștilor proprietari, privește numai

acele imobile trecute cu titlu în proprietatea statului.

Din actele dosarului rezultă că a fost respinsă

cererea reclamantei N.M. de restituire în natură a imobilului în cauză de către

Comisia Județeană pentru aplicarea Legii nr. 112/1995, întrucât s-a constatat

că aceasta nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995. În această situație, aceeași

Comisie a comunicat R.A. U. Timișoara lista imobilelor revendicate pentru care

s-au emis hotărâri, între care se afla și imobilul în litigiu.

Din cele menționate inițiatorul recursului în

anulare a observat că imobilul în cauză nu intră sub incidența Legii nr. 112/1995,

astfel că nu putea face obiectul vânzării și ca atare, în mod nelegal Curtea de

Apel Timișoara a reținut că pârâții au avut dreptul ca în baza acestei legi să

cumpere imobilul situat în Timișoara.

Pe de altă parte s-a apreciat că procesul de

revendicare intentat de reclamantă cu referire la același imobil a fost notat

în cartea funciară înaintea intabulării dreptului de proprietate al pârâților,

situație în care actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu fraudă la lege.

Aceasta – se susține în motivarea recursului în anulare -, este o cauză de

nulitate absolută, care privește ambele părți ale contractului și are drept efect

desființarea acestuia „indiferent dacă cumpărătorii sunt de bună sau rea

credință”.

Cum în mod corect s-a reținut de către instanța

de apel că actul este nul pentru fraudă la lege, întrucât nu s-a respectat

scopul acestuia, s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea

deciziei dată de Curtea de Apel Timișoara, respingerea recursului promovat de

pârâți și menținerea sentinței Judecătoriei Timișoara și a deciziei

Tribunalului Timiș.

Prin întâmpinarea depusă la dosar

pârâții-intimați P.N.E. și P.E. au cerut respingerea recursului în anulare

susținând că probele administrate în cauză nu justifică concluzia conform

căreia contractul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu intenția de fraudă a

legii. Mai mult, cumpărătorii susțin că au fost de bună-credință deoarece nici

sentința civilă nr. 811 din 16 ianuarie 1998 a Judecătoriei Timișoara și nici

hotărârea dată în baza Legii nr. 112/1995 nu le-au fost comunicate, iar

reclamanta nu i-a notificat ori să le fi adus la cunoștință pârâților, în orice

mod, intenția de a revendica imobilul. Susțin pârâții că acțiunea în

revendicare a fost notată în cartea funciară după un interval de trei luni de

la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, că societatea vânzătoare OJCVL

Tim S.A. a adus la cunoștință R.A. U. Timișoara cererea foștilor chiriași prin

care solicitau vânzarea apartamentului și că această regie a dat avize

favorabile pentru înstrăinarea bunului.

Recursul în anulare este fondat în limitele și

pentru considerentele care succed:

Potrivit Cărții Funciare 1020 Timișoara,

reclamanta N.M. a dobândit dreptul de proprietate asupra apartamentului nr. 6

situat în Timișoara, în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 1726 din 31

mai 1948, imobilul fiind naționalizat prin Decretul nr. 92/1950.

Începând cu data de 1 octombrie 1958 pârâții P.N.E.

și P.E. au ocupat apartamentul litigios în temeiul unor contracte de închiriere

ce au fost periodic reînnoite.

Inițial, reclamanta N.M. s-a adresat în baza Legii

nr. 112/1995 solicitând restituirea în natură a apartamentului nr. 6 din

Timișoara, dar Comisia județeană Timiș pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 112/1995,

prin Hotărârea dată la 30 aprilie 1997 dată în dosarul nr. 885, a respins

cererea reclamantei cu motivarea că solicitarea nu intră sub incidența legii

citate întrucât trecerea în proprietatea statului a apartamentului nr. 6 s-a

făcut cu nerespectarea prevederilor art. II din Decretul nr. 92/1950.

Cu adresa nr. 7179 din 25 iunie 1997 Primăria

Timișoara – Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 a adus la cunoștința

R.A. U. –Timișoara lista imobilelor revendicate și pentru care s-au emis

hotărâri definitive către foștii proprietari. Potrivit adresei, în lista

comunicată figurează și apartamentul nr. 6, dar în proces nu s-a făcut dovada

că R.A. –U. Timișoara a adus la cunoștința vânzătoarei S.C. OJCVL-TIM

respectiva listă cu imobilele revendicate.

La data de 9 octombrie 1997 reclamanta N.M. a

chemat în judecată Statul Român reprezentat de Consiliul Local al Municipiului

Timișoara pentru revendicarea apartamentului în litigiu. Investită cu

soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara prin sentința civilă nr. 811 din 16

ianuarie 1998, a admis acțiunea reclamantei și a constatat că imobilul din

Timișoara, apartament nr. 6, evidențiat în CF 1020 Timișoara nr.top.1102/VI a

fost trecut fără titlu în proprietatea Statului Român, s-a dispus rectificarea

CF în sensul radierii dreptului de proprietate al statului și reintabulării

dreptului de proprietate al reclamantei. Sentința judecătoriei este definitivă

și irevocabilă, recursul pârâtului fiind respins prin decizia nr. 2851/R din 10

noiembrie 1998 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă.

Este de reținut că procesul în revendicare

pornit la data de 9 octombrie 1997 a fost notat de reclamanta N.M. în CF 1020

Timișoara la data de 13 octombrie 1997, ca litigiu promovat numai împotriva

Statului Român, în acea cauză nefiind părți nici vânzătoarea S.C. OJCVL-TIM și

nici cumpărătorii P.N.E. și P.E..

La rândul său, fostul chiriaș P.N.E. s-a adresat

S.C. OJCVL-TIM –Timișoara cu cererea înregistrată sub nr. 50842 din 8 august

1996 în vederea cumpărării, conform Legii nr. 112/1995, a apartamentului nr. 6

din Timișoara. Cu adresa nr. 53851 din iulie 1997 S.C. OJCVL –TIM Timișoara a

transmis cererea de cumpărare formulată de P.N.E. către R.A. U. Timișoara

pentru obținerea „avizelor necesare încheierii contractului de vânzare-cumpărare”.

Pe marginea adresei, serviciile de specialitate ale R.A. U. Timișoara, inclusiv

oficiul juridic, au avizat cumpărarea apartamentului în litigiu de către fostul

chiriaș – pârâtul P.N.E.

În temeiul acestor avize, S.C. OJCVL –TIM SA

Timișoara a încheiat cu nr. 793/R din 4 iulie 1997 contractul de

vânzare-cumpărare cu fostul chiriaș P.N.E. ce a avut ca obiect apartamentul nr.

6 din Timișoara, și potrivit clauzelor contractului, actul juridic s-a încheiat

în baza Legii nr. 112/1995, fiind înscris în cartea funciară 1020 Timișoara la

19 octombrie 1998 în temeiul încheierii nr. 23413.

Sintetizând cele de mai sus, în ordine

cronologică, se constată că actul juridic a cărei nulitate absolută pentru

fraudă la lege se cere în prezentul litigiu, a fost încheiat la data de 4 iulie

1997; reclamanta N.M. a notat în CF procesul în revendicare pornit numai

împotriva Statului Român la data de 13 octombrie 1997; contractul de

vânzare-cumpărare nr. 973/R din 4 iulie 1997 încheiat între vânzătoarea S.C.

OJCVL –TIM Timișoara și cumpărătorii-pârâți P.N.E. și P.E. a fost înscris în CF

1020 Timișoara la data de 19 octombrie 1998.

Potrivit art. 966 C. civ., obligația fondată pe

o cauză falsă sau nelicită, nu poate avea nici un efect, iar conform art. 968

din același cod, cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este

contrarie bunelor moravuri și ordinii publice.

Cauza, fiind una din condițiile generale de

validitate a actului juridic, reprezintă expresia poziției subiective a

părților față de actul juridic încheiat. Ignorarea sau, dimpotrivă, cunoașterea

de către cumpărător a faptului că bunul înstrăinat nu aparține vânzătorului,

poziție subiectivă în funcție de care cumpărătorul urmează a fi calificat ca

fiind de bună sau de rea-credință, își are incontestabil reflex la nivelul

cauzei.

Un act de înstrăinare încheiat în condițiile în

care ambele părți au fost de rea-credință este considerat nul absolut, în

aplicarea principiului „fraus omnia corrumpit”, al cărui temei legal îl

constituie art. 966 C. civ. Per a contrario, în măsura în care ambele părți,

sau cel puțin cumpărătorul, au fost de bună-credință, intenția de fraudare a

legii nu există și, drept urmare, nici cauza ilicită. Așadar, sub acest aspect,

actul ar putea fi deplin valabil.

Totuși, nici practica și nici doctrina nu au

înțeles să recunoască, în toate cazurile, eficiența distructivă principiului

potrivit căruia nimeni nu poate să transmită mai multe drepturi decât are. În

conflictul de interese legitime dintre adevăratul proprietar și subdobânditorul

de bună-credință al bunului său imobil, a fost preferat cel din urmă.

Recunoașterea prevalenței interesului subdobânditorului de bună-credință a fost

impusă – în baza unor rațiuni cu o aplicare mai largă și care au creat un

adevărat principiu -, de preocuparea pentru asigurarea securității circuitului

civil și a stabilității raporturilor juridice. Din punct de vedere juridic

soluția și-a aflat așadar suport în rațiuni de ordin pragmatic, concretizate în

principiul validității aparenței de drept, a cărui esență este exprimată în

adagiul „error communis facit jus”.

Incidența acestui principiu este însă

subsecventă întrunirii cumulative a două condiții privind eroarea cu privire la

calitatea de proprietar a vânzătorului – eroare care trebuie să fie comună sau

unanimă și, de asemenea, invincibilă – și a unei condiții privind buna-credință

a subdobânditorului, care trebuie să fie perfectă, adică lipsită de orice culpă

sau chiar îndoială – imputabilă acestuia.

Din această perspectivă se constată că

susținerea din recursul în anulare potrivit căreia actul de vânzare-cumpărare a

fost încheiat cu fraudă la lege numai pentru că „procesul intentat de

reclamantă cu privire la revendicarea imobilului a fost notat în cartea

funciară înaintea intabulării dreptului de proprietate al pârâților”, nu își

are suport în textele de lege și principiile de drept enunțate. Aceasta,

deoarece, pentru a analiza poziția subiectivă a părților și pentru a stabili

dacă cumpărătorii au fost de bună sau rea-credință, importanță, în speță, nu

are data intabulării în CF a contractului de vânzare-cumpărare, ci data

încheierii actului juridic, dată la care nu era notată în CF nici o acțiune ori

alt demers al reclamantei (4 iulie 1997) moment în care trebuie verificată, în

concret și pe bază de dovezi fără echivoc, poziția subiectivă a părților față

de actul juridic încheiat.

Întrucât din CF 1020 Timișoara rezultă că

proprietară tabulară a bunului imobil a fost reclamanta și că statul și-a

apropiat nemișcătorul prin naționalizare, este de admis recursul în anulare și

de casat hotărârile pronunțate în cauză pentru ca, în rejudecare, să se

verifice pe bază de dovezi dacă cumpărătorii-pârâți au fost în eroare cu

privire la calitatea de proprietar al statului și dacă ei au întreprins toate

demersurile posibile – lipsite de orice culpă ori îndoială imputabilă - , atât

pentru a evita o atare eroare, cât și pentru a afla, prin mijloacele puse la

îndemână de lege, dacă fosta proprietară tabulară a inițiat procedurile legate

de restituirea bunului.

Tot astfel, au rămas neverificate susținerile

reclamantei N.M. din cererea completatoare și în care a cerut instanței să

clarifice „manevrele de care a uzat fam. P. pentru a obține vânzarea”. În

această cerere reclamanta a susținut că „ceea ce este din nou de explicat, este

o mâzgăleală la rubrica Observații a C.F. în extenso, între poz. 2 și 3 și este

ștearsă (o încercare de a intercala un nr. existent sau inexistent) reparată la

poz. 5 înregistrată la 19 octombrie 1998 sub nr. 23413 cu mențiunea în

paranteză (înregistrat dos. 18820/1997). Am ruga instanța să solicite pe cale

oficială, Serv. de Carte Funciară de pe lângă jud. Timișoara, să prezinte dos. 18820/1997

cu toate actele originale și mențiunile făcute pe aceste acte dos.illo

tempore”.

Tot prin aceeași cerere, reclamanta a solicitat

ca „succesorii fostului R.A. „U.” să prezinte, spre vedere, actele originale și

copiile acestor acte care au format dos. de vânzare-cumpărare al acestui

apartament”.

Or, aceste solicitări nu au fost puse în

discuția părților și nu au format obiect de cercetare prin administrarea

probelor cerute de reclamantă, omisiuni ce vor fi înlăturate în rejudecare.

Față de cele ce preced, se va admite recursul în

anulare și vor fi casate hotărârile date în cauză, cu consecința reluării

judecății la Judecătoria Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat

de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 894 din 5 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția

civilă.

Casează decizia recurată, decizia nr. 2727/A din

25 octombrie 2000 a Tribunalului Timiș, secția civilă, precum și sentința

civilă nr. 4471 din 6 aprilie 2000 a Judecătoriei Timișoara și trimite cauza

pentru rejudecare la aceeași judecătorie.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 30

ianuarie 2003.