ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4351/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea introdusă la data de 27 mai 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a solicitat în contradictoriu cu pârâta reclamantă SC U. SA să fie obligată aceasta să lase în deplină proprietate și liniștită posesie spațiul (încăperea 6) în suprafață de aproximativ 73,08 mp, situat în imobilul din Timișoara, Piața Victoriei, județ Timiș înscris în cartea funciară nr. 400893 - CI- U8 (provenită din conversia pe hârtie a CF ind. nr. 118939 Timișoara). În motivarea cererii a arătat că, prin Dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12 februarie 2009, i s-au restituit în natură spațiile cu altă destinație nr. 1, 2, 3, 4 și 26 precum și apartamentele nr. 12, 14, 14D și 23, în conformitate cu prevederile Legii nr. 10/2001.

În procesul - verbal de restituire din data de 12 aprilie 2010 se menționează de către Primăria Municipiului Timișoara faptul că încăperea 6 este folosită de către SC U. SA, însă nu face parte din contractul de vânzare - cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de pârâtă cu Primăria Municipiului Timișoara. Spațiul ce îl revendică, inclus în SAD 3, este posedat de pârâtă fără nici un drept. A mai arătat că imobilul situat în Timișoara, Piața Victoriei, a fost construit de către Camera de Comerț și Industrie Timiș în baza autorizației Primăriei Timișoara nr. 23767/1924 și s-a intabulat în Cartea Funciară nr. 226 Timișoara nr. top.203. În această clădire C.C.I. Timișoara și-a avut sediul, birourile, curtea arbitrală până în anul 1949 când, prin Decretul nr. 74 au fost desființate toate camerele de comerț cu excepția Camerei de Comerț și Industrie București și a Camerelor de Comerț Mixte.

Patrimoniile lor au trecut „asupra Statului”. Apoi, în baza Deciziei Primăriei Județului Timiș nr. 278 din 15 august 1990, se intabulează atât radierea dreptului de folosință gratuită fără termen în favoarea fostului Comitet Regional PCR cât și dreptul de administrare operativă directă în favoarea ICRAL Timișoara, pentru ca între anii 1991 și 1993 să se afle în administrarea directă a Prefecturii Județului Timiș, iar ulterior în baza Deciziei 860/1993 se notează în CF dreptul de administrare operativă al Consiliului Județean Timiș. Mai apoi, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 914/1996, dreptul de administrare operativă asupra imobilului s-a transmis în favoarea Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș din administrarea Consiliului Județean Timiș.

Deci, întregul imobil situat în Timișoara, P-ța Victoriei, se afla în proprietate publică încă din anul 1996. Conform art. 2 din actul normativ mai sus menționat, în data de 29 noiembrie 1999 s-a încheiat protocolul de predare-primire și procesul-verbal de predare-primire între Consiliul Județean Timiș, Primăria Municipiului Timișoara, R.A. U. și Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a imobilului și terenului aferent din Timișoara, Piața Victoriei. Pârâta însă folosea și folosește fără just titlu o suprafață de 73,08 mp din imobil prin intermediul unei spărturi în zidul de rezistență al acestuia, încercând să acrediteze ideea conform căreia acest spațiu i-ar fi fost vândut (după ce ulterior îi fusese închiriat) de către Consiliul Local al Municipiului Timișoara prin Primar prin intermediul contractului (fapt ce nu poate subzista întrucât prin contractul respectiv au fost vândute suprafețe aferente exclusiv imobilului situat în Timișoara, Piața Victoriei).

În litigiile anterioare promovate împotriva pârâtei, s-a apreciat că prin intermediul unei acțiuni în evacuare nu se poate proceda la o comparare a titlurilor de proprietate, iar pe de altă parte că spațiul în litigiu nu ar fi făcut obiectul predării cu ocazia dobândirii administrării imobilului de către reclamantă. Acest din urmă fapt este infirmat de către Primăria Municipiului Timișoara cu ocazia întocmirii procesului verbal de predare - primire a imobilului, urmare a dobândirii de către apelantă în proprietate a imobilului prin dispoziția nr. 424 din 12 februarie 2009. Susține că imobilul (Piața Victoriei) nu se afla în circuitul civil la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, întrucât se afla în proprietatea publică a statului (art. 1 din H.G.

914/1996), neputând face, deci, obiectul vreunui contract de vânzare - cumpărare. Astfel, în mod dolosiv, pârâta a reușit, să ocupe un spațiu cu altă destinație decât cea de locuință, situat în imobilul din Piața Victoriei. Menționează raportul de expertiză tehnică extrajudiciară efectuată în data de 22 octombrie 1998 de către expert S.I. care concluzionează că suprafața de 73,08 mp, în folosința SC U. SA Timișoara, face parte din imobilul din Piața Victoriei construit în anul 1925 de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, ce a fost atribuită prin contractul de închiriere nr. 1212 din 18 mai 1995, pârâtei SC U. SA, pentru care a plătit chirie la R.A. U. Timișoara.

Invocă hotărâri pronunțate în litigii anterioare pronunțate între părți, respectiv sentința nr. 3089 din 07 aprilie 2004 unde se stipulează că SC U. SA Timișoara nu are intabulat vreun drept de proprietate asupra vreunui spațiu situat în imobilul din Timișoara, Piața Victoriei, că obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 l-a constituit transmiterea dreptului de proprietate asupra spațiului comercial/prestări servicii situat în incinta imobilului din Timișoara, Piața Victoriei. În decizia nr. 3019 din 16 decembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara se arată sunt inopozabile reclamantei contractul de închiriere și hotărârea judecătorească prin care Consiliul Local a fost obligat să vândă spațiul comercial din Timișoara, Piața Victoriei, evidențiat în C.F.

nr. 474 Timișoara. A învederat că decizia nr. 2684/2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul cu nr. 1855/2002, a avut ca obiect „recurs în anulare” referitoare doar la prețul de vânzare al imobilului din Piața Victoriei. SC U. SA nu avea cum să cumpere această suprafață și nici nu putea să se intabuleze ca proprietar pe această suprafață. Susține că, prin Ordonanța Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara din data de 15 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 80/P/2008, se arată că, prin contractul de vânzare - cumpărare, reprezentanții Primăriei Timișoara nu au înstrăinat vreo suprafață de teren aferentă imobilului din Piața Victoriei, Timișoara.

A apreciat că, actualmente, Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a devenit proprietara de jure a imobilului întrucât prin decizia Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12 februarie 2009 și procesul - verbal de predare - primire aferent, emise în baza Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit reclamantei imobilul situat în Timișoara, Piața Victoriei, iar Cartea Funciară a acestui imobil atestă, în mod indubitabil, că proprietatea asupra spațiului în cauză îi aparține și, mai mult decât atât, nu a fost niciodată în proprietatea pârâtei.Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat efectele puterii de lucru judecat a dispozițiilor sentinței civile nr. 2590 din 12 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș, Secția Comerciala în dosarul nr. 3368/30/2006 asupra cauzei pendinte, în care a fost respinsă acțiunea în evacuarea societății pârâte din spațiul in litigiu in suprafață de 73 m.p., intentată de către reclamantă, reținându-se ca acest spațiu intra in compunerea suprafeței de 880,58 m.p., aspect tranșat irevocabil inclusiv prin decizia nr. 2648/2003 a Curții Supreme de Justiție.

A mai arătat că, prin efectul dispozițiilor H.G. nr. 916/1996, reclamantei i-a fost atribuit dreptul de administrare asupra imobilului situat în Timișoara, P-ța Victoriei înscris în CF nr. 226 Timișoara, nr. top. 203, cu excepția suprafeței de 73,08 mp încorporată imobilului situat în Timișoara, P-ța Victoriei, deținut de societatea pârâtă, anterior încheierii contractului de închiriere nr. 1212/1995. Configurația actuală a acestui spațiu, care se înfățișează ca un corp funciar unic, datează dinainte de anul 1990, fiindu-i transmis pârâtei, cu această structură, redată prin anexa nr. 2 la contractul de închiriere, pe care l-a încheiat cu fosta RA U. Timișoara, încât nu se poate pretinde, corespunzător susținerilor reclamantei, că pârâta i-a adus modificări.

Cum reclamanta a avut drept de administrare asupra imobilului situat in Timișoara, P-ța Victoriei, dar cu excluderea suprafeței în litigiu, încorporată spațiului comercial deținut de societatea pârâtă, ea nu poate pretinde vreun drept asupra acesteia. Reclamanta a inițiat mai multe demersuri judiciare în decurs de peste 10 ani, finalizate prin respingerea acestora, prin hotărâri judecătorești irevocabile, prin care pârâtei i s-a legitimat dreptul pe care îl exercită cu privire la suprafața de 73,08 mp încorporată spațiului comercial cumpărat, conform art. 42 din Legea nr. 7/1996 republicată, operațiune realizată anterior de titularul acestuia, Statul român. Având în vedere că prin aceste hotărâri judecătorești s-a tranșat, în mod definitiv și irevocabil, situația juridică a suprafeței de 73,08 mp, prin stabilirea inexistenței unui drept al reclamantei asupra acesteia și demersului pendinte i se opune excepția puterii de lucru judecat.

Achiziționarea spațiului s-a făcut în temeiul H.G. nr. 505/1998, contractul de vânzare-cumpărare cu privire la acesta fiind încheiat în baza dispozițiilor deciziei civile nr. 2416/A din 17 septembrie 1999, pronunțată de Tribunalul Timiș și sentința civilă nr. 16890 din 23 noiembrie 2000, pronunțată de Judecătoria Timișoara. Urmare a contestării acestui contract de vânzare-cumpărare in litigiul declanșat de reclamantă în dosarul civil nr. 19416/2002 al Judecătoriei Timișoara, demersul acesteia a fost respins prin sentința civilă 3089 din 07 aprilie 2004, rămasă definitivă și irevocabilă, cu motivația respectării condițiilor de validitate la momentul încheierii, impuse de lege.

Or, suprafața în litigiu este situată la parterul imobilului și înscrierea spațiului cumpărat de societatea pârâtă, care o încorporează s-a făcut numai în baza deciziei civile nr. 2416/A din 14 septembrie 1999 a Tribunalului Timiș prin care Consiliul Local Timișoara a fost obligat să încheie cu pârâta contract de vânzare-cumpărare pentru suprafața de 880,58 mp. Actul normativ de care s-a prevalat reclamanta la înscrierea dreptului său de administrare operativă a avut ca anexă, în care sunt prevăzute nominal la lit. b) spațiile cu altă destinație de la 7, între care nu figurează și suprafața în litigiu. Dispoziția nr. 424/2009 si procesul verbal de predare primire a suprafeței in litigiu fac obiectul contestației formulata de societatea pârâtă, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, și nu este de natură să afecteze dreptul său de proprietate.

Prin cererea conexă, formulată la data de 22 iunie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș Secția I civilă, sub numărul 5015/30/2010, reclamanta SC U. SA a formulat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara și Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, contestație împotriva Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 emisa de Primarul Municipiul Timișoara si procesului verbal de restituire înregistrat la 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara – Direcția de patrimoniu, solicitând să se constate nulitatea Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 emisa de Primarul Municipiului Timișoara si a procesului verbal de restituire înregistrat la 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara – Direcția de patrimoniu, in partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% parți comune si 50/930 mp (conform releveu parter, intocmit de catre A.B.-C.A.D.

SRL), cu cheltuieli de judecata. În fapt, a arătat că, urmare a notificării formulată de pârâta C.C.I.A. Timișoara, prin Dispoziția nr. 242 din 12 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara, acesteia i-au fost restituite spații cu destinație comercială înscrise în CF nr. 226 Timișoara, nr. top. 203, care au format obiectul dreptului sau de administrare operativă acordat prin disp. H.G. nr. 914/1996. Prin aceeași dispoziție însă, în mod nelegal, s-a dispus și restituirea SAD nr. 3 situat la parter cu 5,40% parti comune și 50/930 mp (conform releveu parter, întocmit de către A.B.-C.A.D. SRL), cu motivarea că „este folosită de către SC U. SA, încăpere care nu face parte din obiectul contractului de vânzare cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat între Primăria mun.

Timișoara și SC U. SA”. Prin precizarea cererii conexe, reclamanta a solicitat a se dispune rectificarea CF 400893-C1-U8 Timișoara, nr. top. 203/III, în sensul restabilirii situației anterioare de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș și sistarea acestei cărți funciare, menținându-și celelalte petite formulate prin acțiunea introductivă. Pârâta a invocat excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, raportat la temeiul de drept invocat de aceasta, respectiv disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 și la conținutul actului contestat care face referire la un alt imobil decât cel pe care reclamanta are un titlu de proprietate și pe baza căruia se consideră îndreptățită să conteste dispoziția.

A apreciat că motivațiile reclamantei se circumscriu mai degrabă unei acțiuni în revendicare, raportat la tendința acesteia de a recurge la compararea titlurilor de proprietate. Prin încheierea de ședință din data de 22 martie 2011, Tribunalul Timiș, văzând că dispoziția de restituire a cărei nulitate se solicită a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001 și față de împrejurarea că reclamanta este terță persoană față de această dispoziție, a apreciat cauza ca fiind acțiune în revendicare ce poate fi valorificată pe calea dreptului comun. La termenul de judecată din data de 19 aprilie 2010, Tribunalul Timiș a invocat din oficiu și a pus în discuția părților, conform disp. art. 137 C. proc. civ., excepția necompetentei materiale a Tribunalului Timiș, excepție pe care a admis-o cu consecința declinării cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Prin încheierea de ședință din 14 iunie 2012, judecătoria a înaintat dosarul la această instanță, în vederea discutării excepției de litispendență, calificată de tribunal ca excepție de conexitate și admisă în ședința publică din 20 iunie 2012, dosarul nr. 688/325/2012 (care conține și dosarul inițial nr. 5015/30/2010), fiind conexat la dosarul pendente.

Prin sentința civilă nr. 134 din 27 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4253/30/2010*, a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta pârâtă Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în contradictoriu cu pârâta SC U. SA Timișoara și pârâții Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara, ca neîntemeiată; S-a admis cererea conexă formulată de reclamanta SC U. SA Timișoara în contradictoriu cu pârâții Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, Municipiul Timiș și Primarul Municipiului Timișoara; S-a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Timișoara și a procesului verbal de restituire înregistrat sub nr. DP2009-10874 din 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara – Direcția de Patrimoniu în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% părți comune și 50/930 m.p.; S-a dispus rectificarea CF nr. 400893-C1-U8 Timișoara, nr. top.

203/III în sensul radierii dreptului de proprietate al Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș și sistarea acestei cărți funciare. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că tema centrală a cauzei pendinte este dată de dreptul de proprietate asupra spațiului (încăperea 6) în suprafață de aproximativ 73,08 mp, situat în imobilul din Timișoara, Piața Victoriei, instanța fiind chemată a analiza în patrimoniul cărei entității aparține, reclamantei pârâte Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș sau pârâtei reclamante SC U. SA.

Instanța a constatat că acest drept de proprietate aparține pârâtei reclamante SC U. SA, în cauză fiind incident principiul puterii de lucru judecat care împiedică nu numai judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză și purtat între aceleași părți ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată într-un alt proces. Ca efect negativ al puterii de lucru judecat, sentința civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006, a Tribunalului Timiș Secția Comerciala pronunțată în dosarul nr. 3368/30/2006, rămasa definitiva prin decizia civilă nr. 207 din 09 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara Secția Comercială si irevocabilă prin decizia nr. 252 din 03 februarie 2009 a Înaltei Curții de Casație si Justiție, se opune demersului reclamantei pârâte.

Reține instanța de fond că, în cuprinsul acestui act jurisdicțional se afirmă fără echivoc că „suprafața de 73,08 m.p. calculată în urma măsurătorii și aflată în litigiu a fost atribuită prin contractul de închiriere din 18 mai 1995 pârâtei SC U. SA pentru chirie la R.A. U. Timișoara. Termenul de închiriere a suprafeței totale de 880,58 m.p. a expirat la 28 februarie 1998. Prin urmare, suprafața de 73,08 m.p. se include în ceea care a format obiectul contractului de vânzare cumpărare si asupra căreia este proprietara pârâta”. S-a apreciat că, indiferent care este obiectul cauzei, prin care o instanță judecătorească stabilește cu putere de lucru judecat o stare de drept și indiferent care este evoluția actelor cu caracter civil sau administrativ asupra dreptului de proprietate, ulterior primei judecății, este oprită o eventuală infirmare a primei constatări jurisdicționale.

În acest context juridic, acțiunea în revendicare inițiată de reclamanta pârâtă este neîntemeiată, iar Dispoziția nr. 424 din 12 februarie 2009 emisă de Primăria Municipiului Timișoara și procesul verbal de restituire înregistrat la 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara – Direcția de Patrimoniu, sunt nule absolut în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% părți comune și 50/930 m.p. emise pe denumirea Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara.

La data emiterii acestei dispoziții, exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care afirma că dreptul de proprietate asupra acestei părți din imobil aparține unui terț, respectiv pârâtei SC U. SA, fiind încălcate prin emiterea dispoziției contestate, normele legale enunțate și de pârâta reclamantă respectiv, art. 44 alin. (1) din Constituția României, care prevede că dreptul de proprietate este garantat, art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale și art. 17 alin. (1) și (2) din Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, care prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât și prin asociere cu alții și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș și pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar. Prin apelul declarat, reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș solicită admiterea apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii pe fond a acțiunii sale și respingerea cererii conexă formulată de către intimata 1, inclusiv menținerea ca valabilă în totalitate a Dispoziției Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12 februarie 2009 precum și anularea mențiunii privind rectificarea CF nr. 400893 ca inadmisibilă.

Critică soluția instanței de fond care și-a motivat sentința exclusiv pe pretinsele efecte de putere de lucru judecat a motivațiilor din cuprinsul diferitelor hotărâri judecătorești invocate de pârâtă (sentința civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 pronunțată în dosarul nr. 3368/30/2006) și care aveau ca obiect evacuarea, respectivele hotărâri neconstituind un mod de dobândire a dreptului de proprietate. Se mai arată că este proprietara de jure a imobilului, fapt atestat de titlul de proprietate emis de Primăria Municipiului Timișoara, menționat și în cartea funciară a imobilului. Se mai susține că acțiunea intimatei, deși a fost recalificată de către același Tribunal Timiș ca acțiune în revendicare, instanța de fond a omis acest aspect; că instanța de fond a tergiversat soluționarea cauzei, admițând în mod nelegal suspendarea și ulterior prin motivarea sentinței într-un termen de 90 de zile, ceea ce înfrânge garanțiile instituite de art. 6 din CEDO.

Prin apelul declarat împotriva aceleiași sentințe, pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate în sensul respingerii cererii conexe formulate de reclamanta SC U. SA Timișoara și menținerea Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 a Primarului Municipiului Timișoara. Pârâții apelanți arată că încăperea 6 a SAD 3 este folosită de către SC U. SA însă nu face parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această societate comercială cu Primăria. Prin decizia civilă nr. 9/A din 28 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timișoara-Secția a II a civilă a respins ca neîntemeiate apelurile, iar în temeiul art. 274 C. proc.

civ., a obligat apelantele, ca părți căzute în pretenții, la 2500 lei cheltuieli de judecată către intimata SC U.P.C. SA. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de apel a constatat că tribunalul a pronunțat hotărârea apelată fără a analiza fondul cauzei, reținând că în speță operează puterea lucrului judecat, având în vedere că prin sentința civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3368/30/2006, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 207 din 09 octombrie 2007 a Curții de Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia nr. 252 din 03 februarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că imobilul în litigiu, în suprafața de 73,08 mp, situat în Timișoara, Piața Victoriei, jud. Timiș aparține pârâtei intimate SC U. SA, în prezent SC U.P.C.

SA. Ambele apelante, prin motivele de apel, au criticat hotărârea Tribunalului Timiș cu argumente ce țin de soluționarea fondului cauzei, solicitând să se constate că demersul juridic al fiecăreia dintre ele este întemeiat și că spațiul în litigiu nu aparține pârâtei SC U. SA – în prezent SC U.P.C. SA, ci reclamantei apelante Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș. Cu toate acestea, motivele de apel invocate nu vizează incidența în cauză a autorității de lucru judecat pe baza căreia s-a pronunțat hotărârea instanței de fond, căci instanța de fond nu a trecut la analizarea temeiniciei și legalității susținerilor părților cu privire la persoana îndreptățită să dețină în proprietate sau în posesie spațiul în discuție, constatând că, în legătură cu același spațiu, părțile s-au mai judecat anterior, astfel că nu se mai poate pronunța o hotărâre cu privire la același imobil datorită prezumției puterii de lucru judecat.

Este adevărat că tangențial, apelanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș invocă faptul că pârâta SC U.P.C. SA nu are un titlu valabil, deoarece acesta nu poate fi reprezentat de niște „simple hotărâri judecătorești”, ceea ce ar putea îndreptăți Curtea să constate că prin acest argument apelanta intenționează că critice reținerea în cauză a puterii de lucru judecat. Curtea a constatat că instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal că în speță operează autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârile judecătorești arătate mai sus au făcut să opereze în speță prezumția puterii de lucru judecat în acest litigiu.

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească o a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv obiect, părți și cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii se manifestă pozitiv, respectiv demonstrează modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspect litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Operarea acestei prezumții este mai mult decât evidentă în speța de față, unde părțile se judecă pentru același imobil de circa 13 ani, deși demersul lor juridic îmbracă de fiecare dată forma unui alt tip de acțiune și se invocă temeiuri de drept diferite.

Împotriva acestei decizi au declarat recurs Primarul Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara prin Primar și Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș. În motivarea recursului lor, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar consideră nelegală reținerea de către instanțele de fond a puterii de lucru judecat pentru următoarele argumente: Instanța de fond, în pronunțarea puterii de lucru judecat, se bazează pe o afirmație făcută în considerentele hotărârii pronunțate în dosar nr. 3368/30/2006 prin care se arată că în contractul de închiriere nr. 1212/1995 suprafața închiriată către SC U. SA este de 880,58 mp, însă această suprafață a fost modificată de instituția recurentă.

Instanța trebuia să observe acest aspect din adresa din 30 mai 2000 prin care informa SC U. SA de faptul că suprafața de 72,40 mp., situată la parterul imobilului, a trecut prin Hotărârea de Guvern nr. 914/1996 în administrarea Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara. La data de 12 aprilie 2010 cu ocazia încheierii procesului-verbal de restituire s-a menționat faptul că încăperea 6 a SAD 3 este folosită de către SC U. SA însă nu face parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această societate comercială cu instituția recurentă. Reclamanta C.C.I.A.

Timișoara, prin cererea de chemare în judecată, a invocat sentința nr. 3089 din 07 aprilie 2004 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în dosarul nr. 19416/2002, în care se arată că SC U. SA Timișoara nu are intabulat vreun drept de proprietate asupra spațiului situat la parterul imobilului din Timișoara, că, prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 s-a transmis pârâtei spațiul comercial situat în incinta imobilului din Timișoara, P-ța Victoriei înscris în CF nr. 132929 nr. top. 202/LXXXIX în suprafață de 993,87 mp și a terenului aferent în suprafață de 270 mp. Consideră că Dispoziția Primarului cu nr. 424 din 12 februarie 2009 și procesul-verbal de restituire din 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara - Direcția Patrimoniu în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3 situat la parter cu 5,40% părți comune și 50/930 mp sunt temeinice și legale.

Ca urmare a notificării formulate de reclamanta C.C.I.A. Timișoara recurenții au procedat la restituirea unor spații cu destinație comercială înscrise în CF nr. 226 Timișoara, nr. top. 203 care au format obiectul dreptului de administrare operativa acordat prin H.C. nr. 914/1996. Spațiul folosit de către SC U. SA Timișoara nu a făcut parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat între Primăria Municipiului Timișoara și această societate comercială. Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș solicită, prin recursul declarat, în temeiul art. 312 C. proc. civ.

raportat la art. 304 pct. 7, 8 și 9, casarea sentinței ca fiind netemeinică și nelegală cu consecința rejudecării și admiterii pe fond a acțiunii principale și respingerea cererii conexe, inclusiv menținerea ca valabilă în totalitate a Dispoziției Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12 februarie 2009 precum și anularea mențiunii privind rectificarea CF nr. 400893 ca inadmisibilă. Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii fapt care echivalează cu o nemotivare a hotărârii, (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.). Contradictorialitatea din cuprinsul motivării survine între autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat. Autoritatea lucrului judecat și puterea lucrului judecat se exprimă în planuri diferite: autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire și consacrare a adevărului; puterea lucrului judecat exprimă ideea de impunere a acestui adevăr în câmpul relațiilor juridice.

Recurenta susține existența unei distincții între „autoritatea provizorie” sau „relativă” echivalentă autorității lucrului judecat și „autoritatea absolută” echivalentă puterii lucrului judecat. Pe de o parte se tinde la achiesarea efectelor unei excepții dar se folosește în argumentare efectele unei premise. Nu s-a reușit a se statua care este titlul de proprietate pe care îl opune intimata ca valabil în susținerea cererii, p entru că dacă este contractul, atunci nu se mai poate opune lucrul judecat, iar dacă s-a îmbrățișat ideea hotărârilor judecătorești, nu se vede motivația pentru care nu s-a luat in considerare faptul că acestea nu sunt translative de drepturi.

Al doilea motiv de recurs vizează faptul că instanța a interpretat greșit actul dedus judecății (art. 304 pct. 8). Instanța a apreciat în mod eronat, având la bază documente neclare, că se poate ocupa un spațiu fără a deține un titlu de proprietate incontestabil, prin acreditarea ideii conform căreia, chiar dacă unele modificări structurale ale unui imobil suferite de acesta în timp nu sunt menționate expres în cartea funciară sau titlul de proprietate, se prezumă că acest fapt nu are importanță câtă vreme cel ce posedă spațiul induce impresia generală că omisiunile din cuprinsul documentelor îi conferă dreptul de a stăpâni respectivul spațiu.

Mai concret, e suficient ca s-a stipulat o anumită suprafață într-un contract de vânzare-cumpărare și care, chiar daca excede dimensiunilor imobilului respectiv, pentru a se complini astfel suprafața lipsă din contractul respectiv, se poate ocupa o suprafață în imobilul alăturat întrucât nu s-a făcut mențiune despre acea suprafața la momentul respectiv în actele deținute de vecini. Prin decizia Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12 februarie 2009 și procesul - verbal de predare - primire aferent emise în baza Legii nr. 10/2001 le-a fost restituit imobilul situat în Timișoara, Piața Victoriei, precum și Cartea Funciară aferentă acestui imobil care atestă că proprietatea asupra spațiului în cauză le aparține și mai mult decât atât nu a fost niciodată în proprietatea pârâtei.

Amintește Cauza Brumărescu împotriva României, susținând ineficacitatea prezumtivului titlu de proprietate al pârâtei de care aceasta s-a prevalat la momentul introducerii acțiunii conexe, în condițiile în care contractul are ca obiect spații situate în imobilul din Piața Victoriei, iar cel din Piața Victoriei, nu se afla în circuitul civil la data încheierii contractului de vânzare - cumpărare, întrucât se afla în proprietatea publică a statului (art. 1 din H.G. nr. 914/1996) neputând face, deci, obiectul vreunui contract de vânzare - cumpărare. Invocă și prevederile art. 42 și 43 din Legea nr. 7/1996 privind cadastru și publicitatea imobiliară.

Menționează decizia (rămasă definită și irevocabilă) nr. 3019 din 16 decembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara și decizia nr. 2684/2003 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție în dosarul cu nr. 1855/2002, ce a avut ca obiect „recurs în anulare,, referitoare doar la prețul de vânzare al imobilului din Piața Victoriei, precum și Ordonanța Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara din data de 15 decembrie 2008 utilizate ca argumente și în fazele procesuale anterioare. Critică și faptul că acțiunea intimatei deși a fost recalificată de către același Tribunal Timiș din contestație în acțiune în revendicare, instanța de fond și cea de apel omit acest aspect și constată nulitatea parțială a Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Al treilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii (art. 304, pct. 9). Argumentarea acestui motiv de recurs se întemeiază pe eroarea de statuare a motivațiilor pe care se sprijină dispozitivul hotărârii. Recurenta susține că autoritatea de lucru judecat este un mijloc de dovadă, iar excepția puterii lucrului judecat este un mijloc procesual. S-a apreciat că autoritatea de lucru judecat are două manifestări distincte, atât excepție, cât și prezumție adică dovadă/probă deși, în mod evident, autoritatea lucrului judecat este eminamente pozitivă. Aplicarea greșită a legii mai este reliefată și de modalitatea de soluționare a cauzei. Astfel, dacă în urma examinării excepției ce ar presupune tripla identitate (părți, obiect, cauză), se constată că aceasta este întemeiată, instanța va da o hotărâre de respingere a acțiunii pe temeiul excepției puterii lucrului judecat.

Dacă excepția este considerată neîntemeiată, instanța o va respinge printr-o încheiere interlocutorie continuând apoi judecata. Or, pe de o parte se tinde la achiesarea efectelor unei excepții, dar se folosesc în argumentare efectele unei prezumții. Recurenta apreciază că instanța de fond a tergiversat soluționarea acestei cauze într-un termen rezonabil - admițând în mod nelegal suspendarea cauzei (cum a demonstrat prin admiterea recursului împotriva încheierii de suspendare pentru o perioadă de 12 luni) și ulterior prin motivarea sentinței într-un termen de 90 de zile în loc de 30 fapt ce înfrânge garanțiile instituite de art. 6 din CEDO.

Toate acestea coroborate și cu faptul că procedura ulterioară a conexării dosarului a condus din nou la nesoluționarea cauzei pentru încă 6 luni, apreciază că dosarul de la momentul înregistrării - 27 mai 2010 - a rămas în nelucrare timp de aproximativ 75% din intervalul afectat soluționării lui (sentința fiind adoptată în data de 27 iunie 2012). Toate acestea, în condițiile în care primele 3 termene de judecată s-au întins pe durata a 5 luni acordându-se pentru chestiuni premergătoare legate de cererea de suspendare.

Analizând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: Atât în recursul declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, cât și în cel al reclamantei Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș este apreciată ca fiind contradictorie motivația instanței de apel referitoare la autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat, și totodată nelegală reținerea de către instanțele de fond a puterii de lucru judecat, critici încadrate în cazurile prevăzute de disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. Înalta Curte apreciază că nu poate fi reținut ca fiind incident niciunul dintre motivele de recurs menționate, întrucât instanța de apel a reținut corect puterea de lucru judecat a hotărârilor anterioare care au statuat asupra existenței unui drept de proprietate al pârâtei asupra spațiului ce constituie obiect al litigiului.

Astfel, cum corect au apreciat instanțele de fond, autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanță, să nu fie contrazis de o alta, ulterior. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166 C. proc. civ., acte normative aplicabile la momentul învestirii instanțelor) și aceea de prezumție, mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin. (2) C. civ.).

Dacă în manifestarea sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți, cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără posibilitatea de a se statua diferit. Altfel spus, efectul pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a se mai introduce o nouă acțiune, în cadrul căreia să se pretindă stabilirea contrariului a ceea ce s-a statuat anterior pe cale judecătorească.

Această reglementare a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele hotărârii judecătorești, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Instanța de apel a validat raționamentul primei instanțe referitor la puterea de lucru judecat, ca prezumție absolută, și nu a reținut autoritatea de lucru judecat ca excepție procesuală, astfel încât nu există contrarietate în considerentele sale.

În prezenta cauză au fost opuse efectele unei hotărâri judecătorești ce a finalizat un litigiu având un alt obiect (respectiv acțiunea în evacuarea pârâtei, promovată de reclamantă). Chiar dacă, la acea vreme, reclamanta nu avea decât un drept de administrare, pe care îl considera preferabil ocupării fără nici un drept a spațiului de către pârâtă, în acel litigiu instanțele au constatat, în mod neechivoc, faptul că pârâta este cea care deține un titlu de proprietate valabil asupra acestui spațiu.

Astfel prin sentința nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comerciala în dosarul nr. 3368/30/2006, irevocabilă prin decizia civila nr. 252 din 03 februarie 2009 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție s-a stabilit că inițial, spațiul a fost deținut de către pârâtă, în baza unui contract de închiriere din 18 mai 1995. Cu privire la acest spațiu, prin hotărâre judecătoreasca definitiva si irevocabila (Decizia civilă nr. 2416 din 17 septembrie 1999 a Tribunalului Timiș) Consiliul local Timișoara a fost obligat să încheie contract de vânzare-cumpărare in condițiile H.G. nr. 505/1998. Prin urmare pârâta a dobândit un titlu de proprietate reprezentat de contractul din 23 iunie 2003, încheiat în executarea unei hotărâri judecătorești, dreptul de proprietate al pârâtei fiind intabulat în Cartea Funciară.

De altfel, acest contract de vânzare cumpărare a fost supus controlului de legalitate, în cadrul unui litigiu prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității sale absolute, acțiunea fiind respinsă, astfel că titlul pârâtei își produce efecte depline în continuare, nefiind infirmat jurisdicțional. S-a mai reținut, în acel litigiu, că, potrivit unor hotărâri anterioare, spațiul respectiv ce a fost inclus în contractul de vânzare cumpărare al pârâtei, nu a făcut obiectul dreptului de administrare conferit reclamantei în anul 1996 conform H.G. nr. 914/1996 și nici al procesului - verbal de predare, anexă la H.G., astfel încât reclamanta nu poate dovedi existența unui drept asupra spațiului comercial înstrăinat prin contract de vânzare cumpărare pârâtei.

În prezenta cauză, instanța de apel nu a respins acțiunea pe temeiul excepției autorității de lucru judecat (pentru care nu se regăsește tripla identitate de elemente), ci, dând eficiență prezumției de lucru judecat pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată chestiunea dreptului de proprietate al pârâtei asupra spațiului în litigiu. Astfel, instanța a constatat că, prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect contestarea dreptului de proprietate al pârâtei, reclamanta tinde să lipsească de efectele lucrului judecat o hotărâre anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil că pârâta deține un titlu de proprietate asupra spațiului, provenind de la chiar unitatea deținătoare.

Cum, potrivit art. 1200 pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în vigoare la data producerii faptului juridic care face obiectul probațiunii, în relația dintre părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că reclamanta nu poate introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului (respectiv, faptul că are un titlu de proprietate ce prevalează față de cel al pârâtei). În consecință, sprijinindu-și judecata pe efectul pozitiv al hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat aspectul legat de existența unui titlu de proprietate anterior al pârâtei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia autorității de lucru judecat, argumentele care sprijină soluția neavând caracter contradictoriu, pentru a fi incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ. Prin urmare, față de această concluzie, nu mai pot fi analizate criticile de fond ale recurenților Primarul Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, prin care se susține că încăperea 6 a SAD 3, folosită de către SC U. SA, nu face parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această societate comercială sau împrejurarea că SC U. SA Timișoara nu are intabulat vreun drept de proprietate asupra spațiului situat la parterul imobilului din Timișoara, P-ța Victoriei. De asemenea, tot pentru argumentul reținerii puterii de lucru judecat va fi înlăturată și critica recurentei reclamante referitoare la faptul că instanțele nu ar fi statuat care este titlul de proprietate pe care îl opune intimata, contractul de vânzare-cumpărare sau hotărârile judecătorești, întrucât titlul reclamantei a fost reținut prin hotărârile anterior menționate ca fiind tocmai contractul de vânzare cumpărare.

Se mai susține de către recurenta reclamantă, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că instanța ar fi interpretat greșit documente neclare, cu omisiuni care nu pot prezuma societății pârâte dreptul de a stăpâni respectivul spațiu, chiar dacă s-a stipulat o anumită suprafață într-un contract de vânzare-cumpărare însă în cauză nu se pune problema unei prezumții relative ci a uneia absolute, stipulată în considerentele unor hotărâri judecătorești. Ca efect al aplicării acestei prezumții, în procedura specială de restituire în natură a imobilelor, reglementată de Legea nr. 10/2001, Primarul Mun. Timișoara nu putea să îi restituie reclamantei în natură acest spațiu, întrucât nu îl mai deținea, constituind obiectul unei înstrăinări anterioare.

Prin urmare, reclamanta nu se mai poate prevala, la rândul său, de un transfer ulterior al dreptului asupra aceluiași spațiu, dat fiind că acest drept nu mai era în patrimoniul Municipiului, la data întocmirii dispoziției de retrocedare. Primarul nu putea modifica obiectul contractului de închiriere sau al celui de vânzare cumpărare invocând H.G. nr. 914/1996, prin adresa din 30 mai 2000, menționată ca mijloc de apărare, în condițiile în care, anterior se pronunțase decizia civilă nr. 2416/1999, care îl obliga să vândă spațiul așa cum a fost închiriat. Se mai susține și faptul că, deși acțiunea SC U.P.C. SRL a fost calificată de către tribunal ca acțiune în revendicare, instanța de fond și cea de apel constată nulitatea parțială a Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Această critică nu este întemeiată întrucât calificarea acțiunii a fost făcută de către o instanță, Tribunalul Timiș, care s-a considerat necompetentă material să soluționeze cauza și și-a declinat competența în favoarea judecătoriei. Ulterior, dosarul a revenit pe rolul tribunalului, competența acestuia nefiind însă stabilită de o instanță de control judiciar în urma unui conflict negativ, cum ar fi fost în situația în care judecătoria se considera, la rândul său necompetentă în soluționarea cauzei, ci prin prorogarea judiciară a competenței, fiind admisă excepția de conexitate între cele două cauze.

Această împrejurare nu validează actele procesuale cu caracter interlocutoriu, cum este calificarea juridică a acțiunii, efectuate anterior declinării, de către o instanță ce s-a considerat necompetentă, și care rămân lipsite de efecte juridice, astfel că instanța reînvestită prin prorogarea de competență, a trecut la soluționarea acțiunii conexe, astfel cum a fost încadrată juridic de partea care a promovat-o. Critica referitoare la faptul că instanța de fond a tergiversat soluționarea acestei cauze, cu depășirea unui un termen rezonabil, excede cadrului procesual de judecată în recurs, neregăsindu-se printre motivele limitative de recurs reglementate de legiuitor prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc.

civ. Pentru toate aceste considerente, reținând legalitatea hotărârii instanței de apel, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate. În baza art. 274 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenții-pârâți și pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 3921 lei, reprezentând onorariu apărător și cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, și de reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș, împotriva deciziei nr. 9/A din 28 ianuarie 2013 a Curții de Apel Timișoara-Secția a II a civilă. Obligă pe recurenții-pârâți și pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 3921 lei. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 octombrie 2013.