ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4351/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4351/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin cererea introdusă

la data de 27 mai 2010 pe rolul Tribunalului Timiș, reclamanta Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a solicitat în contradictoriu cu pârâta

reclamantă SC U. SA să fie obligată aceasta să lase în deplină proprietate și

liniștită posesie spațiul (încăperea 6) în suprafață de aproximativ 73,08 mp,

situat în imobilul din Timișoara, Piața Victoriei, județ Timiș înscris în

cartea funciară nr. 400893 - CI- U8 (provenită din conversia pe hârtie a CF

ind. nr. 118939 Timișoara).

În motivarea cererii

a arătat că, prin Dispoziția Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12

februarie 2009, i s-au restituit în natură spațiile cu altă destinație nr. 1,

2, 3, 4 și 26 precum și apartamentele nr. 12, 14, 14D și 23, în conformitate cu

prevederile Legii nr. 10/2001. În procesul - verbal de restituire din data de

12 aprilie 2010 se menționează de către Primăria Municipiului Timișoara faptul

că încăperea 6 este folosită de către SC U. SA, însă nu face parte din

contractul de vânzare - cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de pârâtă cu

Primăria Municipiului Timișoara. Spațiul ce îl revendică, inclus în SAD 3, este

posedat de pârâtă fără nici un drept.

A mai arătat că

imobilul situat în Timișoara, Piața Victoriei, a fost construit de către Camera

de Comerț și Industrie Timiș în baza autorizației Primăriei Timișoara nr. 23767/1924

și s-a intabulat în Cartea Funciară nr. 226 Timișoara nr. top.203. În această

clădire C.C.I. Timișoara și-a avut sediul, birourile, curtea arbitrală până în

anul 1949 când, prin Decretul nr. 74 au fost desființate toate camerele de

comerț cu excepția Camerei de Comerț și Industrie București și a Camerelor de

Comerț Mixte. Patrimoniile lor au trecut „asupra Statului”. Apoi, în baza

Deciziei Primăriei Județului Timiș nr. 278 din 15 august 1990, se intabulează

atât radierea dreptului de folosință gratuită fără termen în favoarea fostului

Comitet Regional PCR cât și dreptul de administrare operativă directă în

favoarea ICRAL Timișoara, pentru ca între anii 1991 și 1993 să se afle în

administrarea directă a Prefecturii Județului Timiș, iar ulterior în baza

Deciziei 860/1993 se notează în CF dreptul de administrare operativă al

Consiliului Județean Timiș. Mai apoi, în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 914/1996,

dreptul de administrare operativă asupra imobilului s-a transmis în favoarea

Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș din administrarea Consiliului

Județean Timiș. Deci, întregul imobil situat în Timișoara, P-ța Victoriei, se

afla în proprietate publică încă din anul 1996. Conform art. 2 din actul

normativ mai sus menționat, în data de 29 noiembrie 1999 s-a încheiat

protocolul de predare-primire și procesul-verbal de predare-primire între

Consiliul Județean Timiș, Primăria Municipiului Timișoara, R.A. U. și Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a imobilului și terenului aferent din

Timișoara, Piața Victoriei. Pârâta însă folosea și folosește fără just titlu o

suprafață de 73,08 mp din imobil prin intermediul unei spărturi în zidul de

rezistență al acestuia, încercând să acrediteze ideea conform căreia acest spațiu

i-ar fi fost vândut (după ce ulterior îi fusese închiriat) de către Consiliul

Local al Municipiului Timișoara prin Primar prin intermediul contractului (fapt

ce nu poate subzista întrucât prin contractul respectiv au fost vândute

suprafețe aferente exclusiv imobilului situat în Timișoara, Piața Victoriei).

În litigiile

anterioare promovate împotriva pârâtei, s-a apreciat că prin intermediul unei

acțiuni în evacuare nu se poate proceda la o comparare a titlurilor de

proprietate, iar pe de altă parte că spațiul în litigiu nu ar fi făcut obiectul

predării cu ocazia dobândirii administrării imobilului de către reclamantă.

Acest din urmă fapt este infirmat de către Primăria Municipiului Timișoara cu

ocazia întocmirii procesului verbal de predare - primire a imobilului, urmare a

dobândirii de către apelantă în proprietate a imobilului prin dispoziția nr. 424

din 12 februarie 2009.

Susține că imobilul

(Piața Victoriei) nu se afla în circuitul civil la data încheierii contractului

de vânzare - cumpărare, întrucât se afla în proprietatea publică a statului (art.

1 din H.G. 914/1996), neputând face, deci, obiectul vreunui contract de vânzare

- cumpărare. Astfel, în mod dolosiv, pârâta a reușit, să ocupe un spațiu cu

altă destinație decât cea de locuință, situat în imobilul din Piața Victoriei.

Menționează raportul

de expertiză tehnică extrajudiciară efectuată în data de 22 octombrie 1998 de

către expert S.I. care concluzionează că suprafața de 73,08 mp, în folosința SC

U. SA Timișoara, face parte din imobilul din Piața Victoriei construit în anul

1925 de Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, ce a fost

atribuită prin contractul de închiriere nr. 1212 din 18 mai 1995, pârâtei SC U.

SA, pentru care a plătit chirie la R.A. U. Timișoara.

Invocă hotărâri pronunțate

în litigii anterioare pronunțate între părți, respectiv sentința nr. 3089 din 07

aprilie 2004 unde se stipulează că SC U. SA Timișoara nu are intabulat vreun

drept de proprietate asupra vreunui spațiu situat în imobilul din Timișoara,

Piața Victoriei, că obiectul contractului de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003

l-a constituit transmiterea dreptului de proprietate asupra spațiului

comercial/prestări servicii situat în incinta imobilului din Timișoara, Piața

Victoriei. În decizia nr. 3019 din 16 decembrie 2002 a Curții de Apel Timișoara

se arată sunt inopozabile reclamantei contractul de închiriere și hotărârea

judecătorească prin care Consiliul Local a fost obligat să vândă spațiul

comercial din Timișoara, Piața Victoriei, evidențiat în C.F. nr. 474 Timișoara.

A învederat că decizia nr. 2684/2003, pronunțată de Curtea Supremă de Justiție

în dosarul cu nr. 1855/2002, a avut ca obiect „recurs în anulare” referitoare

doar la prețul de vânzare al imobilului din Piața Victoriei. SC U. SA nu avea

cum să cumpere această suprafață și nici nu putea să se intabuleze ca

proprietar pe această suprafață.

Susține că, prin

Ordonanța Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul Teritorial Timișoara din

data de 15 decembrie 2008, pronunțată în Dosarul nr. 80/P/2008, se arată că, prin

contractul de vânzare - cumpărare, reprezentanții Primăriei Timișoara nu au

înstrăinat vreo suprafață de teren aferentă imobilului din Piața Victoriei,

Timișoara.

A apreciat că,

actualmente, Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș a devenit

proprietara de jure a imobilului întrucât prin decizia Primarului Municipiului

Timișoara nr. 424 din 12 februarie 2009 și procesul - verbal de predare -

primire aferent, emise în baza Legii nr. 10/2001, i-a fost restituit

reclamantei imobilul situat în Timișoara, Piața Victoriei, iar Cartea Funciară a

acestui imobil atestă, în mod indubitabil, că proprietatea asupra spațiului în

cauză îi aparține și, mai mult decât atât, nu a fost niciodată în proprietatea

pârâtei.Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat efectele puterii

de lucru judecat a dispozițiilor sentinței civile nr. 2590 din 12 decembrie 2006

pronunțată de Tribunalul Timiș, Secția Comerciala în dosarul nr. 3368/30/2006

asupra cauzei pendinte, în care a fost respinsă acțiunea în evacuarea

societății pârâte din spațiul in litigiu in suprafață de 73 m.p., intentată de către reclamantă, reținându-se ca acest spațiu intra in compunerea suprafeței

de 880,58 m.p., aspect tranșat irevocabil inclusiv prin decizia nr. 2648/2003 a

Curții Supreme de Justiție.

A mai arătat că, prin

efectul dispozițiilor H.G. nr. 916/1996, reclamantei i-a fost atribuit dreptul

de administrare asupra imobilului situat în Timișoara, P-ța Victoriei înscris

în CF nr. 226 Timișoara, nr. top. 203, cu excepția suprafeței de 73,08 mp

încorporată imobilului situat în Timișoara, P-ța Victoriei, deținut de

societatea pârâtă, anterior încheierii contractului de închiriere nr. 1212/1995.

Configurația actuală

a acestui spațiu, care se înfățișează ca un corp funciar unic, datează dinainte

de anul 1990, fiindu-i transmis pârâtei, cu această structură, redată prin

anexa nr. 2 la contractul de închiriere, pe care l-a încheiat cu fosta RA U.

Timișoara, încât nu se poate pretinde, corespunzător susținerilor reclamantei,

că pârâta i-a adus modificări.

Cum reclamanta a avut

drept de administrare asupra imobilului situat in Timișoara, P-ța Victoriei,

dar cu excluderea suprafeței în litigiu, încorporată spațiului comercial

deținut de societatea pârâtă, ea nu poate pretinde vreun drept asupra acesteia.

Reclamanta a inițiat

mai multe demersuri judiciare în decurs de peste 10 ani, finalizate prin

respingerea acestora, prin hotărâri judecătorești irevocabile, prin care pârâtei

i s-a legitimat dreptul pe care îl exercită cu privire la suprafața de 73,08 mp

încorporată spațiului comercial cumpărat, conform art. 42 din Legea nr. 7/1996

republicată, operațiune realizată anterior de titularul acestuia, Statul român.

Având în vedere că

prin aceste hotărâri judecătorești s-a tranșat, în mod definitiv și irevocabil,

situația juridică a suprafeței de 73,08 mp, prin stabilirea inexistenței unui

drept al reclamantei asupra acesteia și demersului pendinte i se opune excepția

puterii de lucru judecat.

Achiziționarea

spațiului s-a făcut în temeiul H.G. nr. 505/1998, contractul de

vânzare-cumpărare cu privire la acesta fiind încheiat în baza dispozițiilor

deciziei civile nr. 2416/A din 17 septembrie 1999, pronunțată de Tribunalul

Timiș și sentința civilă nr. 16890 din 23 noiembrie 2000, pronunțată de Judecătoria

Timișoara.

Urmare a contestării

acestui contract de vânzare-cumpărare in litigiul declanșat de reclamantă în

dosarul civil nr. 19416/2002 al Judecătoriei Timișoara, demersul acesteia a

fost respins prin sentința civilă 3089 din 07 aprilie 2004, rămasă definitivă

și irevocabilă, cu motivația respectării condițiilor de validitate la momentul

încheierii, impuse de lege.

Or, suprafața în

litigiu este situată la parterul imobilului și înscrierea spațiului cumpărat de

societatea pârâtă, care o încorporează s-a făcut numai în baza deciziei civile nr.

2416/A din 14 septembrie 1999 a Tribunalului Timiș prin care Consiliul Local

Timișoara a fost obligat să încheie cu pârâta contract de vânzare-cumpărare

pentru suprafața de 880,58 mp. Actul normativ de care s-a prevalat reclamanta la

înscrierea dreptului său de administrare operativă a avut ca anexă, în care

sunt prevăzute nominal la lit. b) spațiile cu altă destinație de la 7, între

care nu figurează și suprafața în litigiu.

Dispoziția nr. 424/2009

si procesul verbal de predare primire a suprafeței in litigiu fac obiectul

contestației formulata de societatea pârâtă, înregistrată pe rolul Tribunalului

Timiș, și nu este de natură să afecteze dreptul său de proprietate.

Prin cererea conexă, formulată

la data de 22 iunie 2010, înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș Secția I

civilă, sub numărul 5015/30/2010, reclamanta SC U. SA a formulat în

contradictoriu cu pârâții Municipiul Timișoara, Primarul Municipiului Timișoara

și Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, contestație împotriva

Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 emisa de Primarul Municipiul

Timișoara si procesului verbal de restituire înregistrat la 12 aprilie 2010

încheiat de Municipiul Timișoara – Direcția de patrimoniu, solicitând să se

constate nulitatea Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 emisa de Primarul

Municipiului Timișoara si a procesului verbal de restituire înregistrat la 12

aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara – Direcția de patrimoniu, in

partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% parți

comune si 50/930 mp (conform releveu parter, intocmit de catre A.B.-C.A.D.

SRL), cu cheltuieli de judecata.

În fapt, a arătat că,

urmare a notificării formulată de pârâta C.C.I.A. Timișoara, prin Dispoziția nr.

242 din 12 februarie 2009 emisă de pârâtul Primarul Municipiului Timișoara,

acesteia i-au fost restituite spații cu destinație comercială înscrise în CF nr.

226 Timișoara, nr. top. 203, care au format obiectul dreptului sau de

administrare operativă acordat prin disp. H.G. nr. 914/1996. Prin aceeași

dispoziție însă, în mod nelegal, s-a dispus și restituirea SAD nr. 3 situat la

parter cu 5,40% parti comune și 50/930 mp (conform releveu parter,

întocmit de către A.B.-C.A.D. SRL), cu motivarea că „este folosită de către SC

U. SA, încăpere care nu face parte din obiectul contractului de vânzare

cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat între Primăria mun. Timișoara și SC U.

SA”.

Prin precizarea

cererii conexe, reclamanta a solicitat a se dispune rectificarea CF

400893-C1-U8 Timișoara, nr. top. 203/III, în sensul restabilirii situației

anterioare de carte funciară, prin radierea dreptului de proprietate al Camerei

de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș și sistarea acestei cărți funciare,

menținându-și celelalte petite formulate prin acțiunea introductivă.

Pârâta a invocat

excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei, raportat la temeiul

de drept invocat de aceasta, respectiv disp. art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

și la conținutul actului contestat care face referire la un alt imobil decât

cel pe care reclamanta are un titlu de proprietate și pe baza căruia se

consideră îndreptățită să conteste dispoziția. A apreciat că motivațiile

reclamantei se circumscriu mai degrabă unei acțiuni în revendicare, raportat la

tendința acesteia de a recurge la compararea titlurilor de proprietate.

Prin încheierea de

ședință din data de 22 martie 2011, Tribunalul Timiș, văzând că dispoziția de

restituire a cărei nulitate se solicită a fost emisă în baza Legii nr. 10/2001

și față de împrejurarea că reclamanta este terță persoană față de această

dispoziție, a apreciat cauza ca fiind acțiune în revendicare ce poate fi valorificată

pe calea dreptului comun.

La termenul de

judecată din data de 19 aprilie 2010, Tribunalul Timiș a invocat din oficiu și

a pus în discuția părților, conform disp. art. 137 C. proc. civ., excepția

necompetentei materiale a Tribunalului Timiș, excepție pe care a admis-o cu

consecința declinării cauzei în favoarea Judecătoriei Timișoara.

Prin încheierea de

ședință din 14 iunie 2012, judecătoria a înaintat dosarul la această instanță,

în vederea discutării excepției de litispendență, calificată de tribunal ca

excepție de conexitate și admisă în ședința publică din 20 iunie 2012, dosarul nr.

688/325/2012 (care conține și dosarul inițial nr. 5015/30/2010), fiind conexat

la dosarul pendente.

Prin sentința civilă nr.

134 din 27 iunie 2012 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 4253/30/2010*,

a fost respinsă cererea principală formulată de reclamanta pârâtă Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timiș în contradictoriu cu pârâta SC U. SA

Timișoara și pârâții Municipiul Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara,

ca neîntemeiată;

S-a admis cererea

conexă formulată de reclamanta SC U. SA Timișoara în contradictoriu cu pârâții

Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara, Municipiul Timiș și

Primarul Municipiului Timișoara;

S-a constatat

nulitatea parțială a Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 emisă de

Primăria Municipiului Timișoara și a procesului verbal de restituire

înregistrat sub nr. DP2009-10874 din 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul

Timișoara – Direcția de Patrimoniu în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% părți comune și 50/930 m.p.;

S-a dispus

rectificarea CF nr. 400893-C1-U8 Timișoara, nr. top. 203/III în sensul radierii

dreptului de proprietate al Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș

și sistarea acestei cărți funciare.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a constatat că tema centrală a cauzei pendinte este dată

de dreptul de proprietate asupra spațiului (încăperea 6) în suprafață de

aproximativ 73,08 mp, situat în imobilul din Timișoara, Piața Victoriei,

instanța fiind chemată a analiza în patrimoniul cărei entității aparține,

reclamantei pârâte Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș sau pârâtei

reclamante SC U. SA.

Instanța a constatat

că acest drept de proprietate aparține pârâtei reclamante SC U. SA, în cauză

fiind incident principiul puterii de lucru judecat care împiedică nu numai

judecarea din nou a unui proces terminat, având același obiect, aceeași cauză

și purtat între aceleași părți ci și contrazicerea între două hotărâri

judecătorești, adică infirmarea constatărilor făcute într-o hotărâre judecătorească

irevocabilă, printr-o altă hotărâre judecătorească posterioară dată într-un alt

proces.

Ca efect negativ al

puterii de lucru judecat, sentința civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006, a

Tribunalului Timiș Secția Comerciala pronunțată în dosarul nr. 3368/30/2006,

rămasa definitiva prin decizia civilă nr. 207 din 09 octombrie 2007 a Curții de

Apel Timișoara Secția Comercială si irevocabilă prin decizia nr. 252 din 03

februarie 2009 a Înaltei Curții de Casație si Justiție, se opune demersului

reclamantei pârâte.

Reține instanța de

fond că, în cuprinsul acestui act jurisdicțional se afirmă fără echivoc că

„suprafața de 73,08 m.p. calculată în urma măsurătorii și aflată în litigiu a

fost atribuită prin contractul de închiriere din 18 mai 1995 pârâtei SC U. SA

pentru chirie la R.A. U. Timișoara. Termenul de închiriere a suprafeței totale

de 880,58 m.p. a expirat la 28 februarie 1998. Prin urmare, suprafața de 73,08 m.p. se include în ceea care a format obiectul contractului de vânzare cumpărare si asupra

căreia este proprietara pârâta”.

S-a apreciat că, indiferent

care este obiectul cauzei, prin care o instanță judecătorească stabilește cu

putere de lucru judecat o stare de drept și indiferent care este evoluția

actelor cu caracter civil sau administrativ asupra dreptului de proprietate,

ulterior primei judecății, este oprită o eventuală infirmare a primei

constatări jurisdicționale.

În acest context

juridic, acțiunea în revendicare inițiată de reclamanta pârâtă este

neîntemeiată, iar Dispoziția nr. 424 din 12 februarie 2009 emisă de Primăria

Municipiului Timișoara și procesul verbal de restituire înregistrat la 12

aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara – Direcția de Patrimoniu, sunt

nule absolut în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3, situat la parter cu 5,40% părți comune și 50/930 m.p. emise pe denumirea Camerei de

Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara.

La data emiterii

acestei dispoziții, exista o hotărâre judecătorească irevocabilă care afirma că

dreptul de proprietate asupra acestei părți din imobil aparține unui terț,

respectiv pârâtei SC U. SA, fiind încălcate prin emiterea dispoziției

contestate, normele legale enunțate și de pârâta reclamantă respectiv, art. 44 alin.

(1) din Constituția României, care prevede că dreptul de proprietate este

garantat, art. 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care prevede că orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale și art. 17 alin. (1) și (2) din

Declarația Universală a Drepturilor Omului din 1948, care prevede că orice

persoană are dreptul la proprietate, atât singur, cât și prin asociere cu alții

și nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa.

Împotriva acestei

sentințe au declarat apel reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură

Timiș și pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin

Primar.

Prin apelul declarat,

reclamanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș solicită admiterea

apelului și schimbarea în tot a hotărârii atacate în sensul admiterii pe fond a

acțiunii sale și respingerea cererii conexă formulată de către intimata 1,

inclusiv menținerea ca valabilă în totalitate a Dispoziției Primarului

Municipiului Timișoara nr. 424 din 12 februarie 2009 precum și anularea

mențiunii privind rectificarea CF nr. 400893 ca inadmisibilă.

Critică soluția instanței

de fond care și-a motivat sentința exclusiv pe pretinsele efecte de putere de

lucru judecat a motivațiilor din cuprinsul diferitelor hotărâri judecătorești

invocate de pârâtă (sentința civilă nr. 2590/PI din 12 decembrie 2006

pronunțată în dosarul nr. 3368/30/2006) și care aveau ca obiect evacuarea,

respectivele hotărâri neconstituind un mod de dobândire a dreptului de

proprietate.

Se mai arată că este

proprietara de jure a imobilului, fapt atestat de titlul de proprietate emis de

Primăria Municipiului Timișoara, menționat și în cartea funciară a imobilului.

Se mai susține că

acțiunea intimatei, deși a fost recalificată de către același Tribunal Timiș ca

acțiune în revendicare, instanța de fond a omis acest aspect; că instanța de

fond a tergiversat soluționarea cauzei, admițând în mod nelegal suspendarea și

ulterior prin motivarea sentinței într-un termen de 90 de zile, ceea ce

înfrânge garanțiile instituite de art. 6 din CEDO.

Prin apelul declarat

împotriva aceleiași sentințe, pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul

Timișoara prin Primar solicită admiterea apelului, schimbarea sentinței apelate

în sensul respingerii cererii conexe formulate de reclamanta SC U. SA Timișoara

și menținerea Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009 a Primarului

Municipiului Timișoara.

Pârâții apelanți

arată că încăperea 6 a SAD 3 este folosită de către SC U. SA însă nu face parte

din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această

societate comercială cu Primăria.

Prin decizia civilă nr.

9/A din 28 ianuarie 2013, Curtea de Apel Timișoara-Secția a II a civilă a

respins ca neîntemeiate apelurile, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ., a

obligat apelantele, ca părți căzute în pretenții, la 2500 lei cheltuieli de

judecată către intimata SC U.P.C. SA.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de apel a constatat că tribunalul a pronunțat

hotărârea apelată fără a analiza fondul cauzei, reținând că în speță operează

puterea lucrului judecat, având în vedere că prin sentința civilă nr. 2590/PI

din 12 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș în dosarul nr. 3368/30/2006,

rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 207 din 09 octombrie 2007 a Curții de

Apel Timișoara și irevocabilă prin decizia nr. 252 din 03 februarie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a statuat că imobilul în litigiu, în

suprafața de 73,08 mp, situat în Timișoara, Piața Victoriei, jud. Timiș

aparține pârâtei intimate SC U. SA, în prezent SC U.P.C. SA.

Ambele apelante, prin

motivele de apel, au criticat hotărârea Tribunalului Timiș cu argumente ce țin

de soluționarea fondului cauzei, solicitând să se constate că demersul juridic

al fiecăreia dintre ele este întemeiat și că spațiul în litigiu nu aparține

pârâtei SC U. SA – în prezent SC U.P.C. SA, ci reclamantei apelante Camera de

Comerț, Industrie și Agricultură Timiș.

Cu toate acestea,

motivele de apel invocate nu vizează incidența în cauză a autorității de lucru

judecat pe baza căreia s-a pronunțat hotărârea instanței de fond, căci instanța

de fond nu a trecut la analizarea temeiniciei și legalității susținerilor părților

cu privire la persoana îndreptățită să dețină în proprietate sau în posesie

spațiul în discuție, constatând că, în legătură cu același spațiu, părțile s-au

mai judecat anterior, astfel că nu se mai poate pronunța o hotărâre cu privire

la același imobil datorită prezumției puterii de lucru judecat.

Este adevărat că

tangențial, apelanta Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș invocă

faptul că pârâta SC U.P.C. SA nu are un titlu valabil, deoarece acesta nu poate

fi reprezentat de niște „simple hotărâri judecătorești”, ceea ce ar putea

îndreptăți Curtea să constate că prin acest argument apelanta intenționează că

critice reținerea în cauză a puterii de lucru judecat.

Curtea a constatat că

instanța de fond a reținut în mod temeinic și legal că în speță operează

autoritatea de lucru judecat, deoarece hotărârile judecătorești arătate mai sus

au făcut să opereze în speță prezumția puterii de lucru judecat în acest

litigiu.

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală, care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de

natură să oprească o a doua judecată, autoritatea de lucru judecat presupune

tripla identitate de elemente prevăzute de art. 1201 C. civ., respectiv obiect,

părți și cauză, nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect al hotărârii

se manifestă pozitiv, respectiv demonstrează modalitatea în care au fost

dezlegate anterior anumite aspect litigioase în raporturile dintre părți, fără

posibilitatea de a se statua diferit.

Operarea acestei

prezumții este mai mult decât evidentă în speța de față, unde părțile se judecă

pentru același imobil de circa 13 ani, deși demersul lor juridic îmbracă de

fiecare dată forma unui alt tip de acțiune și se invocă temeiuri de drept

diferite.

Împotriva

acestei decizi au declarat recurs Primarul Municipiului Timișoara, Municipiul

Timișoara prin Primar și Camera de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș.

În

motivarea recursului lor, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., Primarul Municipiului Timișoara și Municipiul Timișoara prin Primar

consideră nelegală reținerea de către instanțele de fond a puterii de lucru

judecat pentru următoarele argumente:

Instanța

de fond, în pronunțarea puterii de lucru judecat, se bazează pe o afirmație făcută

în considerentele hotărârii pronunțate în dosar nr. 3368/30/2006 prin care se

arată că în contractul de închiriere nr.

1212/1995

suprafața închiriată către SC U. SA este de 880,58 mp, însă această suprafață a

fost modificată de instituția recurentă. Instanța trebuia să observe acest

aspect

din

adresa din 30 mai 2000

prin care informa SC U. SA de faptul că suprafața de 72,40 mp., situată la

parterul imobilului, a trecut prin Hotărârea de Guvern nr. 914/1996 în

administrarea Camerei de Comerț, Industrie și Agricultură Timișoara.

La

data de 12 aprilie 2010 cu ocazia încheierii procesului-verbal de restituire

s-a menționat faptul că încăperea 6 a SAD 3 este folosită de către SC U. SA

însă nu face parte din contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003

încheiat de această societate comercială cu instituția recurentă.

Reclamanta

C.C.I.A. Timișoara, prin cererea de chemare în judecată, a invocat sentința nr.

3089 din 07 aprilie 2004 a Judecătoriei Timișoara pronunțată în dosarul nr. 19416/2002,

în care se arată că SC U. SA Timișoara nu are intabulat vreun drept de

proprietate asupra spațiului situat la parterul imobilului din Timișoara, că,

prin contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 s-a transmis pârâtei

spațiul comercial situat în incinta imobilului

din

Timișoara, P-ța Victoriei înscris în CF nr. 132929 nr. top.

202/LXXXIX în suprafață de 993,87 mp și a terenului aferent în suprafață de 270

mp.

Consideră

că Dispoziția Primarului cu nr. 424 din 12 februarie 2009 și procesul-verbal de

restituire din 12 aprilie 2010 încheiat de Municipiul Timișoara - Direcția

Patrimoniu în partea referitoare la încăperea 6 a SAD nr. 3 situat la parter cu 5,40% părți comune și 50/930 mp sunt temeinice și legale. Ca urmare

a notificării formulate de reclamanta C.C.I.A. Timișoara recurenții au procedat

la restituirea unor spații cu destinație comercială înscrise în CF nr. 226

Timișoara, nr. top. 203 care au format obiectul dreptului de administrare

operativa acordat prin H.C. nr. 914/1996.

Spațiul

folosit de către SC U. SA Timișoara nu a făcut parte din contractul de vânzare-cumpărare

din 23 iulie 2003 încheiat între Primăria Municipiului Timișoara și această

societate comercială.

Camera

de Comerț, Industrie și Agricultură Timiș solicită, prin recursul declarat, în

temeiul art. 312 C. proc. civ. raportat la art. 304 pct. 7, 8 și 9, casarea

sentinței ca fiind netemeinică și nelegală cu consecința rejudecării și

admiterii pe fond a acțiunii principale și respingerea cererii

conexe,

inclusiv menținerea ca valabilă în

totalitate a Dispoziției Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12

februarie 2009 precum și anularea mențiunii privind rectificarea CF nr. 400893

ca inadmisibilă.

Un

prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea cuprinde motive contradictorii

fapt care echivalează cu o nemotivare a hotărârii, (art. 304 pct. 7 C. proc.

civ.).

Contradictorialitatea

din cuprinsul motivării survine între autoritatea de lucru judecat și puterea

de lucru judecat. Autoritatea lucrului judecat și puterea lucrului judecat se exprimă

în planuri diferite: autoritatea lucrului judecat exprimă ideea de găsire și

consacrare a adevărului; puterea lucrului judecat exprimă ideea de impunere a

acestui adevăr în câmpul relațiilor juridice.

Recurenta

susține existența unei distincții între „autoritatea provizorie” sau „relativă”

echivalentă autorității lucrului judecat și „autoritatea absolută” echivalentă

puterii lucrului judecat. Pe de o parte se tinde la achiesarea efectelor unei

excepții dar se folosește în argumentare efectele unei premise.

Nu s-a reușit a se

statua care este titlul de proprietate pe care îl opune intimata ca valabil în

susținerea cererii, p

entru

că dacă este contractul, atunci nu se mai poate opune lucrul judecat, iar dacă

s-a îmbrățișat ideea hotărârilor judecătorești, nu se vede motivația pentru

care nu s-a luat in considerare faptul că acestea nu sunt translative de

drepturi.

Al

doilea motiv de recurs vizează faptul că instanța a interpretat greșit actul

dedus judecății (art. 304 pct. 8).

Instanța

a apreciat în mod eronat, având la bază documente neclare, că se poate ocupa un

spațiu fără a deține un titlu de proprietate incontestabil, prin acreditarea

ideii conform căreia, chiar dacă unele modificări structurale ale unui imobil

suferite de acesta în timp nu sunt menționate expres în cartea funciară sau

titlul de proprietate, se prezumă că acest fapt nu are importanță câtă vreme

cel ce posedă spațiul induce impresia generală că omisiunile din cuprinsul

documentelor îi conferă dreptul de a stăpâni respectivul spațiu. Mai concret, e

suficient ca s-a stipulat o anumită suprafață într-un contract de

vânzare-cumpărare și care, chiar daca excede dimensiunilor imobilului

respectiv, pentru a se complini astfel suprafața lipsă din contractul respectiv,

se poate ocupa o suprafață în imobilul alăturat întrucât nu s-a făcut mențiune

despre acea suprafața la momentul respectiv în actele deținute de vecini.

Prin

decizia Primarului Municipiului Timișoara nr. 424 din 12

februarie 2009 și procesul - verbal de predare - primire aferent emise în baza

Legii nr. 10/2001 le-a fost restituit imobilul situat în Timișoara, Piața

Victoriei, precum și Cartea Funciară aferentă acestui imobil care atestă că

proprietatea asupra spațiului în cauză le aparține și mai mult decât atât nu a

fost niciodată în proprietatea pârâtei.

Amintește

Cauza

Brumărescu împotriva României,

susținând ineficacitatea prezumtivului titlu de proprietate al pârâtei de care

aceasta s-a prevalat la momentul introducerii acțiunii conexe, în condițiile în

care contractul are ca obiect spații situate în imobilul din Piața Victoriei, iar

cel din Piața Victoriei, nu se afla în circuitul civil la data încheierii

contractului de vânzare - cumpărare, întrucât se afla în proprietatea publică a

statului (art. 1 din H.G. nr. 914/1996) neputând face, deci, obiectul vreunui

contract de vânzare - cumpărare. Invocă și prevederile art. 42 și 43 din Legea nr.

7/1996 privind cadastru și publicitatea imobiliară.

Menționează

decizia (rămasă definită și irevocabilă) nr. 3019 din 16 decembrie 2002 a

Curții de Apel Timișoara și decizia nr. 2684/2003 pronunțată de Curtea Supremă

de Justiție în dosarul cu nr. 1855/2002, ce a avut ca obiect „recurs în

anulare,, referitoare doar la prețul de vânzare al imobilului din Piața

Victoriei, precum și Ordonanța Direcției Naționale Anticorupție, Serviciul

Teritorial Timișoara din data de 15 decembrie 2008 utilizate ca argumente și în

fazele procesuale anterioare.

Critică

și faptul că acțiunea intimatei deși a fost recalificată de către același

Tribunal Timiș din contestație în acțiune în revendicare, instanța de fond și cea

de apel omit acest aspect și constată nulitatea parțială a Dispoziției nr. 424

din 12 februarie 2009, pronunțându-se asupra a ceea ce nu s-a cerut.

Al

treilea motiv de recurs vizează faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea

greșită a legii (art. 304, pct. 9).

Argumentarea

acestui motiv de recurs se întemeiază pe

eroarea

de statuare a motivațiilor pe care se sprijină

dispozitivul hotărârii. Recurenta

susține că autoritatea de lucru judecat este un mijloc de dovadă, iar excepția

puterii lucrului judecat este un mijloc procesual. S-a apreciat că autoritatea

de lucru judecat are două manifestări distincte, atât excepție, cât și

prezumție adică dovadă/probă deși, în mod evident, autoritatea lucrului judecat

este eminamente pozitivă.

Aplicarea greșită a

legii mai este reliefată și de modalitatea de soluționare a cauzei. Astfel,

dacă în urma examinării excepției ce ar presupune tripla identitate (părți,

obiect, cauză), se constată că aceasta este întemeiată, instanța va da o

hotărâre de respingere a acțiunii pe temeiul excepției puterii lucrului

judecat. Dacă excepția este considerată neîntemeiată, instanța o va respinge

printr-o încheiere interlocutorie continuând apoi judecata. Or, pe de o parte

se tinde la achiesarea efectelor unei excepții, dar se folosesc în argumentare

efectele unei prezumții.

Recurenta

apreciază că instanța de fond a tergiversat soluționarea acestei cauze într-un

termen rezonabil - admițând în mod nelegal suspendarea cauzei (cum a demonstrat

prin admiterea recursului împotriva încheierii de suspendare pentru o perioadă

de 12 luni) și ulterior prin motivarea sentinței într-un termen de 90 de zile

în loc de 30 fapt ce înfrânge garanțiile instituite de art. 6 din CEDO. Toate

acestea coroborate și cu faptul că procedura ulterioară a conexării dosarului a

condus din nou la nesoluționarea cauzei pentru încă 6 luni, apreciază că

dosarul de la momentul înregistrării - 27 mai 2010 - a rămas în nelucrare timp

de aproximativ 75% din intervalul afectat soluționării lui (sentința fiind

adoptată în data de 27 iunie 2012). Toate acestea, în condițiile în care

primele 3 termene de judecată s-au întins pe durata a 5 luni acordându-se

pentru chestiuni premergătoare legate de cererea de suspendare.

Analizând decizia

recurată, prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele:

Atât în recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin

primar, cât și în cel al reclamantei Camera de Comerț, Industrie și Agricultură

Timiș este apreciată ca fiind contradictorie motivația instanței de apel referitoare

la autoritatea de lucru judecat și puterea de lucru judecat, și totodată nelegală

reținerea de către instanțele de fond a puterii de lucru judecat, critici

încadrate în cazurile prevăzute de disp. art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Înalta Curte

apreciază că nu poate fi reținut ca fiind incident niciunul dintre motivele de

recurs menționate, întrucât instanța de apel a reținut corect puterea de lucru

judecat a hotărârilor anterioare care au statuat asupra existenței unui drept

de proprietate al pârâtei asupra spațiului ce constituie obiect al litigiului.

Astfel,

cum corect au apreciat instanțele de fond, autoritatea de lucru judecat nu se

manifestă doar sub forma excepției procesuale (non bis in idem), ci și sub

forma prezumției de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului

judecat care presupune că ceea ce a stabilit o instanță, să nu fie contrazis de

o alta, ulterior. Autoritatea de lucru judecat cunoaște două manifestări

procesuale, aceea de excepție procesuală (conform art. 1201 C. civ. și art. 166

C. proc. civ., acte normative aplicabile la momentul învestirii instanțelor) și

aceea de prezumție, mijloc de probă, de natură să demonstreze ceva în legătură

cu raporturile juridice dintre părți (conform art. 1200 pct. 4, art. 1202 alin.

(2) C. civ.).

Dacă în manifestarea

sa de excepție procesuală (care corespunde unui efect negativ, extinctiv, de

natură să oprească a doua judecată), autoritatea de lucru judecat presupune

tripla identitate de elemente prevăzută de art. 1201 C. civ. (obiect, părți,

cauză), nu tot astfel se întâmplă atunci când acest efect important al

hotărârii se manifestă pozitiv, demonstrând modalitatea în care au fost

dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în raporturile dintre părți, fără

posibilitatea de a se statua diferit.

Altfel spus, efectul

pozitiv al lucrului judecat se impune într-un al doilea proces care are

legătură cu chestiunea litigioasă dezlegată anterior, fără posibilitatea de a se

mai introduce o nouă acțiune, în cadrul căreia să se pretindă stabilirea

contrariului a ceea ce s-a statuat anterior pe cale judecătorească.

Această reglementare

a autorității de lucru judecat în forma prezumției vine să asigure, din nevoia

de ordine și stabilitate juridică, evitarea contrazicerilor între considerentele

hotărârii judecătorești, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a

chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un

proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție

nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor

principii.

Instanța de apel a

validat raționamentul primei instanțe referitor la puterea de lucru judecat, ca

prezumție absolută, și nu a reținut autoritatea de lucru judecat ca excepție

procesuală, astfel încât nu există contrarietate în considerentele sale.

În prezenta cauză au

fost opuse efectele unei hotărâri judecătorești ce a finalizat un litigiu având

un alt obiect (respectiv acțiunea în evacuarea pârâtei, promovată de

reclamantă). Chiar dacă, la acea vreme, reclamanta nu avea decât un drept de

administrare, pe care îl considera preferabil ocupării fără nici un drept a

spațiului de către pârâtă, în acel litigiu instanțele au constatat, în mod

neechivoc, faptul că pârâta este cea care deține un titlu de proprietate

valabil asupra acestui spațiu.

Astfel prin sentința nr.

2590/PI din 12 decembrie 2006 pronunțată de Tribunalul Timiș, secția comerciala

în dosarul nr. 3368/30/2006, irevocabilă prin decizia civila nr. 252 din 03

februarie 2009 pronunțata de Înalta Curte de Casație si Justiție s-a stabilit

că inițial, spațiul a fost deținut de către pârâtă, în baza unui contract de

închiriere din 18 mai 1995. Cu privire la acest spațiu, prin hotărâre

judecătoreasca definitiva si irevocabila (Decizia civilă nr. 2416 din 17

septembrie 1999 a Tribunalului Timiș) Consiliul local Timișoara a fost obligat

să încheie contract de vânzare-cumpărare in condițiile H.G. nr. 505/1998. Prin

urmare pârâta a dobândit un titlu de proprietate reprezentat de contractul din 23

iunie 2003, încheiat în executarea unei hotărâri judecătorești, dreptul de

proprietate al pârâtei fiind intabulat în Cartea Funciară. De altfel, acest

contract de vânzare cumpărare a fost supus controlului de legalitate, în cadrul

unui litigiu prin care reclamanta a solicitat constatarea nulității sale absolute,

acțiunea fiind respinsă, astfel că titlul pârâtei își produce efecte depline în

continuare, nefiind infirmat jurisdicțional.

S-a mai reținut, în

acel litigiu, că, potrivit unor hotărâri anterioare, spațiul respectiv ce a

fost inclus în contractul de vânzare cumpărare al pârâtei, nu a făcut obiectul dreptului

de administrare conferit reclamantei în anul 1996 conform H.G. nr. 914/1996 și

nici al procesului - verbal de predare, anexă la H.G., astfel încât reclamanta

nu poate dovedi existența unui drept asupra spațiului comercial înstrăinat prin

contract de vânzare cumpărare pârâtei.

În prezenta cauză, instanța

de apel nu a respins acțiunea pe temeiul excepției autorității de lucru judecat

(pentru care nu se regăsește tripla identitate de elemente), ci, dând eficiență

prezumției de lucru judecat pe baza căreia a reținut că a fost deja dezlegată

chestiunea dreptului de proprietate al pârâtei asupra spațiului în litigiu.

Astfel, instanța a

constatat că, prin introducerea unei noi cereri, având ca obiect contestarea dreptului

de proprietate al pârâtei, reclamanta tinde să lipsească de efectele lucrului

judecat o hotărâre anterioară, prin care s-a stabilit irevocabil că pârâta

deține un titlu de proprietate asupra spațiului, provenind de la chiar unitatea

deținătoare.

Cum, potrivit art. 1200

pct. 4 cu referire la art. 1202 alin. (2) C. civ., în vigoare la data

producerii faptului juridic care face obiectul probațiunii, în relația dintre

părți, această prezumție are caracter absolut, înseamnă că reclamanta nu poate

introduce o nouă acțiune în cadrul căreia să pretindă stabilirea contrariului

(respectiv, faptul că are un titlu de proprietate ce prevalează față de cel al

pârâtei). În consecință, sprijinindu-și judecata pe efectul pozitiv al

hotărârii irevocabile anterioare care a tranșat aspectul legat de existența

unui titlu de proprietate anterior al pârâtei, instanța de apel a făcut o

corectă aplicare a dispozițiilor legale în materia autorității de lucru

judecat, argumentele care sprijină soluția neavând caracter contradictoriu,

pentru a fi incidente motivele prevăzute de art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc.

civ.

Prin urmare, față de

această concluzie, nu mai pot fi analizate criticile de fond ale recurenților Primarul

Municipiului Timișoara, Municipiul Timișoara, prin primar, prin care se susține

că încăperea 6 a SAD 3, folosită de către SC U. SA, nu face parte din

contractul de vânzare-cumpărare din 23 iulie 2003 încheiat de această societate

comercială sau împrejurarea că SC U. SA Timișoara nu are intabulat vreun drept

de proprietate asupra spațiului situat la parterul imobilului din Timișoara,

P-ța Victoriei.

De

asemenea, tot pentru argumentul reținerii puterii de lucru judecat va fi

înlăturată și critica recurentei reclamante referitoare la faptul că instanțele

nu ar fi statuat care este titlul de proprietate pe care îl opune intimata, contractul

de vânzare-cumpărare sau hotărârile judecătorești, întrucât titlul reclamantei

a fost reținut prin hotărârile anterior menționate ca fiind tocmai contractul

de vânzare cumpărare.

Se mai susține de

către recurenta reclamantă, în temeiul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., că

instanța ar fi interpretat greșit

documente neclare, cu omisiuni care nu pot

prezuma societății pârâte dreptul de a stăpâni respectivul spațiu, chiar dacă s-a

stipulat o anumită suprafață într-un contract de vânzare-cumpărare însă în

cauză nu se pune problema unei prezumții relative ci a uneia absolute,

stipulată în considerentele unor hotărâri judecătorești. Ca efect al aplicării

acestei prezumții, în procedura specială de restituire în natură a imobilelor,

reglementată de Legea nr. 10/2001, Primarul Mun. Timișoara nu putea să îi

restituie reclamantei în natură acest spațiu, întrucât nu îl mai deținea,

constituind obiectul unei înstrăinări anterioare. Prin urmare, reclamanta nu se

mai poate prevala, la rândul său, de un transfer ulterior al dreptului asupra

aceluiași spațiu, dat fiind că acest drept nu mai era în patrimoniul

Municipiului, la data întocmirii dispoziției de retrocedare.

Primarul nu putea

modifica obiectul contractului de închiriere sau al celui de vânzare cumpărare

invocând H.G. nr. 914/1996, prin adresa din 30 mai 2000, menționată ca mijloc

de apărare, în condițiile în care, anterior se pronunțase decizia civilă nr. 2416/1999,

care îl obliga să vândă spațiul așa cum a fost închiriat.

Se mai susține și

faptul că, deși acțiunea SC U.P.C. SRL a fost calificată de către tribunal ca

acțiune în revendicare, instanța de fond și cea de apel constată nulitatea

parțială a Dispoziției nr. 424 din 12 februarie 2009, pronunțându-se asupra a

ceea ce nu s-a cerut.

Această critică nu

este întemeiată întrucât calificarea acțiunii a fost făcută de către o

instanță, Tribunalul Timiș, care s-a considerat necompetentă material să

soluționeze cauza și și-a declinat competența în favoarea judecătoriei.

Ulterior, dosarul a

revenit pe rolul tribunalului, competența acestuia nefiind însă stabilită de o

instanță de control judiciar în urma unui conflict negativ, cum ar fi fost în

situația în care judecătoria se considera, la rândul său necompetentă în

soluționarea cauzei, ci prin prorogarea judiciară a competenței, fiind admisă

excepția de conexitate între cele două cauze.

Această împrejurare nu

validează actele procesuale cu caracter interlocutoriu, cum este calificarea

juridică a acțiunii, efectuate anterior declinării, de către o instanță ce s-a

considerat necompetentă, și care rămân lipsite de efecte juridice, astfel că

instanța reînvestită prin prorogarea de competență, a trecut la soluționarea

acțiunii conexe, astfel cum a fost încadrată juridic de partea care a

promovat-o.

Critica referitoare

la faptul că instanța de fond a tergiversat soluționarea acestei cauze, cu

depășirea unui un termen rezonabil, excede cadrului procesual de judecată în

recurs, neregăsindu-se printre motivele limitative de recurs reglementate de

legiuitor prin dispozițiile art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste

considerente, reținând legalitatea hotărârii instanței de apel, în baza art. 312

alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile ca nefondate.

În baza art. 274 C.

proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurenții-pârâți și pe

recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte cheltuieli de judecată în

recurs în cuantum de 3921 lei, reprezentând onorariu apărător și cheltuieli de

deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Primarul Municipiului Timișoara,

Municipiul Timișoara, prin primar, și de reclamanta Camera de Comerț, Industrie

și Agricultură Timiș, împotriva deciziei nr. 9/A din 28 ianuarie 2013 a Curții de

Apel

Timișoara-Secția a II a civilă.

Obligă

pe recurenții-pârâți și pe recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte

cheltuieli de judecată în recurs în cuantum de 3921 lei.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 9 octombrie 2013.