ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2684/2003

La data de 13 iunie 2003

s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile

nr.403 A din 22 februarie 2001 a Tribunalului Timiș, Secția civilă  precum și

împotriva deciziei civile nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Dezbaterile au fost

consemnate în încheierea cu data de 13 iunie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la

19 iunie 2003.

C U R T E A

Asupra recursului în

anulare de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată,

S.C.”U.” S.A. a chemat în judecată Primăria Municipiului Timișoara solicitând

ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se stabilească prețul minim de vânzare

a spațiului comercial situat în Timișoara, Piața Victoriei nr.5, la suma de

2.543.496.432 lei, să fie obligat pârâtul să procedeze la negocierea directă a

prețului de la valoarea minimă precizată, în termen de 10 zile de la rămânerea

definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea plății unor daune

cominatorii de 20 milioane lei pe zi de întârziere; hotărârea să țină loc de

contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la spațiul respectiv și să se

dispună întabularea în c.f. a dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă

nr.16890 din 23 noiembrie 2000, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea

și a obligat pârâtul să procedeze la negocierea directă a prețului de vânzare a

spațiului comercial pornind de la valoarea minimă de 2.823.281.064 lei, în

termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea

daunelor cominatorii de 20.000.000 lei pe zi de întârziere. Cu privire la

celelalte capete de cerere, respinse, instanța a reținut că nu se poate suplini

voința părților contractante impunându-se un anumit preț de vânzare, acesta

trebuind a fi rezultatul negocierilor potrivit dispozițiilor H.G. nr.505/1998.

Tribunalul Timiș, prin

decizia nr.403 din 22 februarie 2001, a admis apelul reclamantei și a schimbat,

în parte, sentința, în sensul admiterii acțiunii, obligând pârâtul să încheie

cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru prețul de vânzare de

2.823.281.064 lei, în termen de  10 zile de la rămânerea definitivă a deciziei,

în caz contrar hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar

reclamanta să-și întabuleze dreptul de proprietate asupra spațiului, cu titlu de

cumpărare.

Sentința a fost menținută

prin decizia nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara.

Pentru aceasta, s-a reținut

reaua credință a pârâtului în negocierea prețului de vânzare a spațiului

comercial în litigiu, astfel că se impunea obligarea lor la încheierea

contractului, pentru prețul stabilit prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

Împotriva hotărârilor

pronunțate în recurs și în apel, Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, în temeiul prevederilor art.330 pct.2 C.proc.civ.,

a promovat recurs în anulare considerând că au fost date cu încălcarea

esențială a legii, fiind și vădit netemeinice.

În dezvoltarea motivelor de

recurs, se susține că, potrivit dispozițiilor art.2 și art.6 din H.G. nr.505/1998

prețul de vânzare se stabilește prin negociere directă, pornindu-se ca preț

minimal, de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, procesul verbal al

comisiei cu privire la desfășurarea negocierilor trebuind a fi aprobat de

Consiliul local.

Ca atare, instanțele nu

puteau hotărî care este prețul de vânzare al spațiului comercial ci, cel mult

stabilirea prețului minim de vânzare, pe baza unui raport de expertiză

judiciară. De altfel, prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit numai un

preț informativ, nu unul real.

Prin întâmpinare,

intimata-reclamantă S.C. “U.”S.A.Timișoara a invocat tardivitatea recursului în

anulare, apreciind că în raport de data pronunțării hotărârii de către Curtea

de Apel Timișoara – 30.04.2001 – anterioară datei de 2 mai 2001, incidentă era

dispoziția de procedură, în redactarea avută înainte de modificarea adusă prin

O.G. nr.59/2001, după care termenul de declarare a recursului în anulare era de

6 luni de la data pronunțării hotărârii irevocabile, termen depășit în speță.

Pe fond s-a solicitat

respingerea ca nefondat a recursului în anulare.

Excepția invocată nu este

întemeiată.

Prin O.U.G.nr.290/29

decembrie 2000 privind modificarea art.IX din O.U.G.nr.138/2000 pentru

modificarea și completarea C.proc.civ., s-a dispus în adevăr că aceasta din

urmă intră în vigoare la 7 luni de la data publicării ei în Monitorul oficial,

aceasta însă, cu excepția dispozițiilor art.I pct.131-134, care vor intra în

vigoare la 3 luni de la publicare. Or, dispozițiile menționate aveau ca obiect

prevederile privind articolul 330 și urm. C.proc.civ., deci cele ce reglementau

materia recursului în anulare.

După acest termen deci, au

devenit incidente prevederile art.330 C.proc.civ. în ce privește motivul de

recurs în anulare prevăzut la pct.2, iar în ce privește termenul de declarare a

recursului, prevederea cuprinsă în art.330

1

alin.1 după care

recursul în anulare se putea declara în termen de 6 luni de la data când

hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Acest termen a fost

modificat, prin O.U.G.nr.59/2001, art.330

1

C.proc.civ. primind un

nou cuprins, în sensul că, în cazurile prevăzute de art.330 pct.1 și 2,

recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când

hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Ordonanța menționată a fost

publicată în Monitorul oficial nr.217/27.04.2001 și, în lipsa unei alte

prevederi, ca normă procedurală fiind de imediată aplicare, a intrat în vigoare

la aceeași dată.

Cum hotărârea atacată pe

această cale, a fost pronunțată la 30.04.2001, chiar în considerarea

prevederilor art.725 C.proc.civ., invocate de intimată, rezultă că incident în

speță este termenul de  1 an pentru declararea recursului în anulare, recursul

de față fiind deci promovat în termen.

Trecând la fondul cauzei,

se constată recursul în anulare ca fiind întemeiat.

Prin H.G.nr.505/1998 s-au

stabilit procedurile și condițiile în care se pot vinde spațiile comerciale

către actualii deținători, altele decât cele reglementate prin Legea

nr.85/1992. În acest sens, s-a prevăzut că „vânzarea spațiilor comerciale se

face prin negociere directă sau prin licitație publică deschisă, după caz”

(art.2).

În Normele Metodologice

privind vânzarea către actualii deținători a unor spații comerciale construite

din fondurile statului și aflate în administrarea consiliilor locale, ce

stabilesc (potrivit art.1) procedurile și condițiile vânzării către actualii

deținători, titulari ai unor contracte de închiriere, de locație de gestiune

sau de asociere, se prevede potrivit art.2 că vânzarea unor asemenea spații se

face prin negociere directă. Potrivit art.4 – prețul minim de vânzare va fi

stabilit pe baza unui raport de evaluare elaborat de persoane fizice sau

juridice autorizate, potrivit legii, iar prețul de vânzare se va stabili prin

negociere directă între comerciant și comisia de negociere a vânzătorului,

pornindu-se ca preț minimal de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare.

Rezultă de aici, că pentru

încheierea contractului de vânzare-cumpărare în aceste condiții, este necesar

acordul părților cu privire la prețul de vânzare, dându-se eficiență

principiului autonomiei de voință în cadrul unei depline libertăți

contractuale, sub acest aspect, neputându-se contesta dreptul deținătorului

spațiului de a aprecia asupra oportunității vânzării spațiului (art.3 alin.2

din H.G. 505/1998).

Așa fiind, în speță,

instanțele nu puteau hotărî care este prețul de vânzare al spațiului comercial

aflat în administrarea consiliului local ci, cel mult stabilirea prețului minim

de vânzare, pe baza unui raport de expertiză judiciară.

Aceasta cu atât mai mult cu

cât prin expertiza tehnică efectuată în cauză (filele 17-30, 41-42 dosar fond)

prețul reținut de instanța de apel și recurs nu este unul real, reprezentând cu

adevărat valoarea spațiului, ci unul minim de vânzare, în legătură cu care

expertiza arată expres că este informativ, părțile putând modifica coeficientul

de corecție pe baza negocierii directe dintre comisie și chiriaș.

În plus de aceasta, este de

reținut că, anterior, prin decizia nr.2416/1999 a Tribunalului Timiș, în

legătură și pentru același spațiu comercial, Consiliul local Timișoara a fost

obligat să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare fără stabilirea

prețului, iar în cadrul procesual de față, acțiunea introductivă de instanță,

având capetele de cerere menționate, a fost precizată, solicitându-se numai

stabilirea prețului minim de vânzare (la suma menționată) conform expertizei și

obligarea pârâtei să procedeze la negocierea directă pornindu-se de la această

valoare (fila 38).

Este tocmai ceea ce a

dispus prima instanță, prin soluția dată, în conformitate cu prevederile H.G.

505/1998 amintite și cu respectarea dispozițiilor art.129 alin.6 C.proc.civ..

Așa fiind, față de cele

arătate în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ. raportat la art.330

3

același cod, recursul în anulare urmează a fi admis, în sensul menținerii

hotărârii primei instanțe, sentința civilă nr.1689/2000 a Judecătoriei

Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge excepția privind

tardivitatea recursului în anulare.

Admite recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție și în consecință modifică decizia civilă nr.1153 din 30 aprilie 2001 a

Curții de Apel Timișoara în sensul că admite recursul declarat de pârâtul

Consiliul Local Timișoara împotriva deciziei civile nr.403/A din 22 februarie

2001a Tribunalului Timiș pe care o schimbă, în sensul că respinge apelul

formulat de reclamanta S.C. „U.” S.A.Timișoara împotriva sentinței civile

nr.16890 din 23 noiembrie 2000 a Judecătoriei Timișoara, pe care o menține.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2003.