ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2684/2003

La data de 13 iunie 2003 s-a luat în examinare recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei civile nr.403 A din 22 februarie 2001 a Tribunalului Timiș, Secția civilă precum și împotriva deciziei civile nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea cu data de 13 iunie 2003 iar pronunțarea s-a amânat la 19 iunie 2003. C U R T E A Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, S.C.”U.” S.A.

a chemat în judecată Primăria Municipiului Timișoara solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se stabilească prețul minim de vânzare a spațiului comercial situat în Timișoara, Piața Victoriei nr.5, la suma de 2.543.496.432 lei, să fie obligat pârâtul să procedeze la negocierea directă a prețului de la valoarea minimă precizată, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii judecătorești, sub sancțiunea plății unor daune cominatorii de 20 milioane lei pe zi de întârziere; hotărârea să țină loc de contract autentic de vânzare-cumpărare cu privire la spațiul respectiv și să se dispună întabularea în c.f. a dreptului de proprietate.

Prin sentința civilă nr.16890 din 23 noiembrie 2000, Judecătoria Timișoara a admis în parte acțiunea și a obligat pârâtul să procedeze la negocierea directă a prețului de vânzare a spațiului comercial pornind de la valoarea minimă de 2.823.281.064 lei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a hotărârii, sub sancțiunea daunelor cominatorii de 20.000.000 lei pe zi de întârziere. Cu privire la celelalte capete de cerere, respinse, instanța a reținut că nu se poate suplini voința părților contractante impunându-se un anumit preț de vânzare, acesta trebuind a fi rezultatul negocierilor potrivit dispozițiilor H.G. nr.505/1998.

Tribunalul Timiș, prin decizia nr.403 din 22 februarie 2001, a admis apelul reclamantei și a schimbat, în parte, sentința, în sensul admiterii acțiunii, obligând pârâtul să încheie cu reclamanta contractul de vânzare-cumpărare pentru prețul de vânzare de 2.823.281.064 lei, în termen de 10 zile de la rămânerea definitivă a deciziei, în caz contrar hotărârea să țină loc de act autentic de vânzare-cumpărare, iar reclamanta să-și întabuleze dreptul de proprietate asupra spațiului, cu titlu de cumpărare. Sentința a fost menținută prin decizia nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara. Pentru aceasta, s-a reținut reaua credință a pârâtului în negocierea prețului de vânzare a spațiului comercial în litigiu, astfel că se impunea obligarea lor la încheierea contractului, pentru prețul stabilit prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

Împotriva hotărârilor pronunțate în recurs și în apel, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, în temeiul prevederilor art.330 pct.2 C.proc.civ., a promovat recurs în anulare considerând că au fost date cu încălcarea esențială a legii, fiind și vădit netemeinice. În dezvoltarea motivelor de recurs, se susține că, potrivit dispozițiilor art.2 și art.6 din H.G. nr.505/1998 prețul de vânzare se stabilește prin negociere directă, pornindu-se ca preț minimal, de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, procesul verbal al comisiei cu privire la desfășurarea negocierilor trebuind a fi aprobat de Consiliul local. Ca atare, instanțele nu puteau hotărî care este prețul de vânzare al spațiului comercial ci, cel mult stabilirea prețului minim de vânzare, pe baza unui raport de expertiză judiciară.

De altfel, prin expertiza efectuată în cauză s-a stabilit numai un preț informativ, nu unul real. Prin întâmpinare, intimata-reclamantă S.C. “U.”S.A.Timișoara a invocat tardivitatea recursului în anulare, apreciind că în raport de data pronunțării hotărârii de către Curtea de Apel Timișoara – 30.04.2001 – anterioară datei de 2 mai 2001, incidentă era dispoziția de procedură, în redactarea avută înainte de modificarea adusă prin O.G. nr.59/2001, după care termenul de declarare a recursului în anulare era de 6 luni de la data pronunțării hotărârii irevocabile, termen depășit în speță. Pe fond s-a solicitat respingerea ca nefondat a recursului în anulare. Excepția invocată nu este întemeiată.

Prin O.U.G.nr.290/29 decembrie 2000 privind modificarea art.IX din O.U.G.nr.138/2000 pentru modificarea și completarea C.proc.civ., s-a dispus în adevăr că aceasta din urmă intră în vigoare la 7 luni de la data publicării ei în Monitorul oficial, aceasta însă, cu excepția dispozițiilor art.I pct.131-134, care vor intra în vigoare la 3 luni de la publicare. Or, dispozițiile menționate aveau ca obiect prevederile privind articolul 330 și urm. C.proc.civ., deci cele ce reglementau materia recursului în anulare. După acest termen deci, au devenit incidente prevederile art.330 C.proc.civ. în ce privește motivul de recurs în anulare prevăzut la pct.2, iar în ce privește termenul de declarare a recursului, prevederea cuprinsă în art.330 1 alin.1 după care recursul în anulare se putea declara în termen de 6 luni de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

Acest termen a fost modificat, prin O.U.G.nr.59/2001, art.330 1 C.proc.civ. primind un nou cuprins, în sensul că, în cazurile prevăzute de art.330 pct.1 și 2, recursul în anulare se poate declara în termen de un an de la data când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă. Ordonanța menționată a fost publicată în Monitorul oficial nr.217/27.04.2001 și, în lipsa unei alte prevederi, ca normă procedurală fiind de imediată aplicare, a intrat în vigoare la aceeași dată. Cum hotărârea atacată pe această cale, a fost pronunțată la 30.04.2001, chiar în considerarea prevederilor art.725 C.proc.civ., invocate de intimată, rezultă că incident în speță este termenul de 1 an pentru declararea recursului în anulare, recursul de față fiind deci promovat în termen.

Trecând la fondul cauzei, se constată recursul în anulare ca fiind întemeiat. Prin H.G.nr.505/1998 s-au stabilit procedurile și condițiile în care se pot vinde spațiile comerciale către actualii deținători, altele decât cele reglementate prin Legea nr.85/1992. În acest sens, s-a prevăzut că „vânzarea spațiilor comerciale se face prin negociere directă sau prin licitație publică deschisă, după caz” (art.2). În Normele Metodologice privind vânzarea către actualii deținători a unor spații comerciale construite din fondurile statului și aflate în administrarea consiliilor locale, ce stabilesc (potrivit art.1) procedurile și condițiile vânzării către actualii deținători, titulari ai unor contracte de închiriere, de locație de gestiune sau de asociere, se prevede potrivit art.2 că vânzarea unor asemenea spații se face prin negociere directă.

Potrivit art.4 – prețul minim de vânzare va fi stabilit pe baza unui raport de evaluare elaborat de persoane fizice sau juridice autorizate, potrivit legii, iar prețul de vânzare se va stabili prin negociere directă între comerciant și comisia de negociere a vânzătorului, pornindu-se ca preț minimal de la valoarea stabilită prin raportul de evaluare. Rezultă de aici, că pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare în aceste condiții, este necesar acordul părților cu privire la prețul de vânzare, dându-se eficiență principiului autonomiei de voință în cadrul unei depline libertăți contractuale, sub acest aspect, neputându-se contesta dreptul deținătorului spațiului de a aprecia asupra oportunității vânzării spațiului (art.3 alin.2 din H.G.

505/1998). Așa fiind, în speță, instanțele nu puteau hotărî care este prețul de vânzare al spațiului comercial aflat în administrarea consiliului local ci, cel mult stabilirea prețului minim de vânzare, pe baza unui raport de expertiză judiciară. Aceasta cu atât mai mult cu cât prin expertiza tehnică efectuată în cauză (filele 17-30, 41-42 dosar fond) prețul reținut de instanța de apel și recurs nu este unul real, reprezentând cu adevărat valoarea spațiului, ci unul minim de vânzare, în legătură cu care expertiza arată expres că este informativ, părțile putând modifica coeficientul de corecție pe baza negocierii directe dintre comisie și chiriaș.

În plus de aceasta, este de reținut că, anterior, prin decizia nr.2416/1999 a Tribunalului Timiș, în legătură și pentru același spațiu comercial, Consiliul local Timișoara a fost obligat să încheie cu reclamanta contract de vânzare-cumpărare fără stabilirea prețului, iar în cadrul procesual de față, acțiunea introductivă de instanță, având capetele de cerere menționate, a fost precizată, solicitându-se numai stabilirea prețului minim de vânzare (la suma menționată) conform expertizei și obligarea pârâtei să procedeze la negocierea directă pornindu-se de la această valoare (fila 38). Este tocmai ceea ce a dispus prima instanță, prin soluția dată, în conformitate cu prevederile H.G. 505/1998 amintite și cu respectarea dispozițiilor art.129 alin.6 C.proc.civ..

Așa fiind, față de cele arătate în temeiul prevederilor art.312 C.proc.civ. raportat la art.330 3 același cod, recursul în anulare urmează a fi admis, în sensul menținerii hotărârii primei instanțe, sentința civilă nr.1689/2000 a Judecătoriei Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge excepția privind tardivitatea recursului în anulare. Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și în consecință modifică decizia civilă nr.1153 din 30 aprilie 2001 a Curții de Apel Timișoara în sensul că admite recursul declarat de pârâtul Consiliul Local Timișoara împotriva deciziei civile nr.403/A din 22 februarie 2001a Tribunalului Timiș pe care o schimbă, în sensul că respinge apelul formulat de reclamanta S.C. „U.” S.A.Timișoara împotriva sentinței civile nr.16890 din 23 noiembrie 2000 a Judecătoriei Timișoara, pe care o menține. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 iunie 2003.