ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4430/2003

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4430/2003 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2003)

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Reclamanta S.C. C.S. SRL Timișoara prin acțiunea

din 11 iunie 1999 a acționat în judecată pe pârâtul Consiliul local al

municipiului Timișoara în contradictoriu cu care a solicitat ca prin hotărâre

judecătorească să se dispună obligarea acestuia să pună la dispoziția

reclamantei raportul de evaluare întocmit în baza H.G. nr. 505/1998 privitor la

spațiul situat în Timișoara, să se dispună obligarea pârâtului să vândă spațiul

la valoarea stabilită prin raportul de evaluare, să se dispună ieșirea din

indiviziune cu Statul Român pentru spațiul în litigiu și înscrierea dreptului

de proprietate al reclamantei în cotă de 1/1.

Acțiunea, ulterior precizată, a fost respinsă de

Judecătoria Timișoara prin sentința 18221 din 12 decembrie 2000 care a reținut

că termenul închirierii prevăzut în contractul încheiat între părți s-a

împlinit anterior introducerii acțiunii iar reclamanta nu a făcut dovada

tacitei relocațiuni. În aceste condiții, nu sunt îndeplinite condițiile

prevăzute de actul normativ invocat ca temei al acțiunii.

Prin decizia nr. 353/A din 14 martie 2002

Tribunalul Timiș, a admis apelul declarat de pârâta S.C. C.S. SRL Timișoara, a

schimbat în tot sentința instanței de fond și a dispus obligarea pârâtului să

vândă reclamantei imobilul în litigiu la prețul de 431.100.000 lei reprezentând

valoarea lui de circulație, stabilită prin raportul de expertiză tehnică

dispusă și efectuată în cauză.

S-a dispus înscrierea dreptului de proprietate

în favoarea reclamantei și s-a luat act de renunțarea la judecarea capetelor de

cerere având ca obiect obligarea pârâtului de a pune la dispoziție raportul de

evaluarea și ieșirea din indiviziune cu Statul.

La pronunțarea acestei hotărâri Tribunalul Timiș

a reținut că prin negociere directă efectuată în condițiile H.G. nr. 505/1998

nu s-a ajuns la o înțelegere efectivă întrucât pârâtul a încercat să impună

prețul dorit de acesta și nu prețul de circulație al imobilului, stabilit prin

expertiza menționată.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

pârâtul Consiliul local al Municipiului Timișoara care, prin decizia 1383 din

23 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios

administrativ, a fost, respins, instanța de recurs reținând drept culpă a

recurentului comportamentul abuziv din cursul negocierilor.

Sesizat cu memoriu, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a declarat, în conformitate

cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată și ale art.

330 pct. 2 C. proc. civ., recurs în anulare împotriva deciziei 353/A din 14

martie 2002 și împotriva deciziei 1383 din 23 mai 2002 a Curții de Apel

Timișoara susținând că aceste hotărâri au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Procurorul General a solicitat admiterea recursului

în anulare și casarea hotărârilor judecătorești împotriva cărora a promovat

recursul în anulare, în temeiul dispozițiilor art. 314 C. proc. civ.

Motivele pentru care Procurorul General a

promovat prezentul recurs în anulare vizează următoarele aspecte:

- spațiul comercial în litigiu este supus

prevederilor H.G. nr. 389/1996 privind transmiterea unor spații comerciale

aflate în administrarea consiliilor locale și a regiilor autonome către

deținătorii lor și H.G. nr. 585/1998 în vigoare la data pronunțării hotărârilor

atacate. Prin art. 2 al H.G. nr. 389/1996 modificată prin H.G. nr. 505/1998

vânzarea se face prin negociere directă, prin licitație publică sau deschisă

după caz. Aceste prevederi corelate cu Normele Metodologice a H.G. menționată,

privite într-o interpretare sistematică, conduc la constatarea că legiuitorul

nu a intenționat să deroge de la principiul libertății de a contracta, ci a

reglementat o procedură specială de determinare a prețului minim de pornire a

negocierii sau a licitației instituind obligația vânzătorului de a avea în

vedere un preț minim, respectiv de a nu vinde la un preț mai mic, în scopul

evitării înstrăinării unor atare spații la prețuri sub valoarea lor reală.

Instanțele judecătorești nu pot interveni în

negocierea dintre părți și nu pot impune prin hotărâre judecătorească un anumit

preț întrucât s-ar aduce atingere principiului libertății de a contracta.

- acest act normativ nu a stabilit

obligarea vânzătorului de a vinde spațiul în favoarea comerciantului care-l are

în folosință, ci numai obligația acestuia la negociere astfel încât instanțele

judecătorești nu au temei legal pentru a obliga Consiliul local Timișoara să

vândă spațiul reclamantei la un preț determinat prin expertiză în cursul

judecății.

- conduita abuzivă a vânzătorului ce

a fost reținută în considerentele deciziei instanței de recurs nu poate

justifica o hotărâre judecătorească prin care se încalcă norme legale

imperative și se aduce atingere libertății de a contracta. Abuzul de drept are

natură delictuală iar sancționarea unei astfel de conduite presupune

despăgubirea persoanei prejudiciate, ceea ce în cauză nu s-a invocat,

reclamanta nefăcând dovada unui prejudiciu suferit prin refuzul pârâtului de a

negocia, vânzătorul care negociază prețul lucrului pe care dorește să-l vândă

neputând fi considerat de rea credință.

Recursul în anulare este întemeiat

și urmează a se admite ca atare.

Din analiza actelor și lucrărilor

dosarului rezultă că reclamanta a deținut contractul de închiriere nr. 1195 din

17 mai 1995 (contract încheiat cu R.A. U. Timișoara) termenul închirierii fiind

de 3 ani, cu începere de la data de 1 martie 1995 până la 1 martie 1998, așa

cum este stipulat în cap. III art.3 din convenția dintre părți.

Din lectura conținutului extrasului

C.F. 32131 Timișoara rezultă că spațiul comercial în litigiu este proprietatea

Statului Român care în temeiul H.G. nr. 505/1998 îl poate vinde societății

titulare a unui contract de închiriere, de locație de gestiune.

Pentru a putea opta să cumpere

spațiul respectiv reclamanta ar fi trebuit să dețină un contract de închiriere,

iar contractul depus la dosarul instanței de fond 10312/1999 avea termenul

închirierii expirat la data introducerii acțiunii.

În aceste împrejurări recursul în

anulare promovat de Procurorul General al României se va admite, se va modifica

decizia nr. 1383 din 23 mai 2002 a Curții de Apel Timișoara, se va admite și

recursul pârâtului Consiliului local Timișoara împotriva deciziei nr. 353/A din

14 martie 2002 a Tribunalului Timiș și se va respinge apelul reclamantei S.C.

C.S. SRL Timișoara.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei

nr. 353/A din 14 martie 2002 a Tribunalului Timiș și a deciziei nr. 1383 din 23

mai 2002 a Curții de Apel Timișoara.

Modifică decizia nr. 1383 din 23 mai 2002 a

Curții de Apel Timișoara.

Admite recursul pârâtului CONSILIUL LOCAL

Timișoara modifică decizia nr. 353/A din 14 martie 2002 a Tribunalului Timiș și

respinge apelul reclamantei S.C. C.S. SRL Timișoara.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 18

noiembrie 2003.