ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4866/2007

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4866/2007 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2007)

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la

Judecătoria Timișoara, sub nr. 2667 din 18 februarie 2004, municipiul

Timișoara, prin reprezentanții săi legali, a chemat în judecată pe pârâta

SC C.H. SRL  Timișoara,

solicitând rezilierea

contractului de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003, intervenit

între părți și restabilirea situației de carte funciară anterioară

contractului.

În motivarea acțiunii, s-a reținut

că după cumpărarea spațiului, pârâta a încălcat clauzele din contract, cât și

art. 28 din Legea nr. 550/2002, desfășurând activitate de jocuri de noroc și

înființând un bar cu băuturi alcoolice.

Întrucât la data dobândirii

spațiului comercial pârâta desfășura activitate de comerț, aceasta era obligată

să desfășoare timp de 3 ani aceeași activitate, și nu să schimbe natura

acesteia.

În primul ciclu procesual, prin

decizia civilă nr. 3992/R din 5 decembrie 2005, Curtea de Apel Timișoara, în

temeiul dispozițiilor art. 137 C. proc. civ. raportat la art. 2 pct. 1 lit. b) C.

proc. civ., a admis recursul reclamanților, a casat decizia civilă nr. 2288/A

din 12 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara și sentința civilă

nr. 4670 din 20 mai 2004 pronunțată de Judecătoria Timișoara și a dispus

trimiterea cauzei spre competentă soluționare, în primă instanță, la Tribunalul

Timiș, reținându-se că, față de valoarea obiectului litigiului, care, așa cum

rezultă din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003

încheiat între părți, este de 5.200.200.000 lei, competența materială de

soluționare a cauzei, în primă instanță, revine Tribunalului Timiș.

Tribunalul Timiș prin sentința

civilă nr. 174/PI din 4 aprilie 2006, a respins acțiunea civilă formulată de

reclamanții municipiul Timișoara, Consiliul local Timișoara și primarul

municipiului Timișoara, pentru rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat

cu pârâta SC C.H. SRL Timișoara. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut

că potrivit art. 9 din contractul

sus menționat, spațiile comerciale sau de prestări servicii dobândite în baza

contractului, nu pot fi înstrăinate prin acte între vii și nu pot fi folosite

decât pentru activitatea de producție, de comerț, de prestări servicii, timp de

3 ani de la data dobândirii.

Pârâta SC C.H. SRL Timișoara a

închiriat spațiul către SC S.J. SRL, iar în contractul de închiriere s-a

stipulat că locatarul nu are voie să desfășoare alte activități decât cele

prevăzute în contractul de vânzare-cumpărare, respectiv activități de comerț,

producție și prestări servicii.

La 30 ianuarie 2004, pârâta SC C.H.

SRL Timișoara a fost sancționată contravențional, întrucât a schimbat

destinația spațiului cumpărat, însă, prin sentința civilă nr. 5602 din 17 iunie

2004 pronunțată de Judecătoria Timișoara, s-a anulat procesul verbal de

contravenție.

Prima instanță a reținut că pârâta SC

C.H. SRL Timișoara nu se face vinovată de cele susținute de reclamanți,

respectiv de schimbarea destinației spațiului cumpărat, că activitatea

principală a societății ce a închiriat spațiul, SC S.J. SRL, constă în „jocuri

de noroc și pariuri”, care face parte din categoria faptelor de comerț

precizate la art. 3 paragraful 6 C. com., în care se menționează că legea

consideră ca fapte de comerț întreprinderile de spectacole publice, cazinourile

și jocurile de noroc.

De asemenea, s-a mai reținut că în

cauză s-a solicitat rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între

părți, iar potrivit art. 1020 C. civ., aceasta se poate dispune în cazul

nerespectării unei obligații stipulate în contract.

Potrivit Codului CAEN și potrivit

art. 3 paragraful 6 C. com., jocurile de noroc se pot încadra în secțiunea

„alte activități de servicii colective, sociale și personale”, astfel că s-a

apreciat că, în speță, nu există nicio încălcare a art. 9 din contractul de

vânzare-cumpărare, iar cererea de reziliere a contractului de vânzare-cumpărare

este neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamanții, cale de atac ce a fost recalificată de instanță ca

fiind apel, prin care au solicitat admiterea lui și pe fond, admiterea acțiunii

civile și rezilierea contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu pârâta SC

C.H. SRL Timișoara.

Prin decizia nr. 343 din 4 din 9

octombrie 2006, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a admis apelul

declarat de reclamanți, a schimbat în tot sentința civilă apelată și

rejudecând, în fond, a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanți

și, în consecință, a dispus rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153

din 27 octombrie 2003 încheiat între pârâta SC C.H. SRL Timișoara, în calitate

de cumpărător și Statul Român, reprezentat de municipiul Timișoara, în calitate

de vânzător și s-a respins petitul privind restabilirea situației anterioare de

C.F.

Pentru a hotărî astfel, Curtea de

Apel Timișoara a constatat că în temeiul contractului de vânzare-cumpărare nr. 153

din 27 octombrie 2003 încheiat între Municipiul Timișoara, ca reprezentant al

Statului Român, în calitate de vânzător și pârâta SC C.H. SRL Timișoara, în

calitate de cumpărător, acesta din urmă a dobândit dreptul de proprietate asupra

spațiului comercial de prestări servicii situat în Timișoara, și a terenului

aferent în suprafață de 48 mp având obligația, potrivit art. 9, să folosească

spațiul cumpărat, timp de 3 ani de la data dobândirii, doar pentru activități

de producție, de comerț și de prestări de servicii.

La data de 1 decembrie 2003, pârâta SC

C.H. SRL Timișoara a închiriat spațiul comercial sus-menționat către SC S.J. SRL,

pe o durată de 10 ani, iar în cuprinsul acestui contract de închiriere, la cap.

VII obligațiile locatorului, este înscrisă clauza potrivit căreia locatorul să

nu desfășoare alte activități, decât cele prevăzute în contractul de

vânzare-cumpărare, respectiv activități de comerț, producție și de prestări

servicii.

Or, așa cum rezultă din actele

depuse la dosar, activitatea principală a SC S.J. SRL este de jocuri de noroc

și pariuri și, ca activități secundare declarate: restaurante, baruri,

activitate ce nu se încadrează în categoria faptelor de comerț, precizate la

art. 3 paragraful 6 C. com., care se referă la faptele de comerț desfășurate de

întreprinderile de spectacole publice, ce se desfășoară în săli de spectacole,

cu public și piese prezentate de actori, în direct sau filmate, și cărora nu le

pot fi asimilate jocurile de noroc și pariuri.

Pe de altă parte, s-a apreciat că în

mod greșit s-a reținut că pârâta

SC C.H. SRL

nu se face vinovată de schimbarea destinației spațiului

închiriat, ci SC S.J. SRL, deoarece la momentul încheierii contractului de

închiriere, pârâta SC C.H. SRL, ca proprietar al spațiului închiriat, avea

obligația legală și posibilitatea să verifice activitățile ce urmează să se

desfășoare în acest spațiu, și care, potrivit actelor constitutive a SC S.J. SRL,

constau în jocuri de noroc și pariuri, deci activități ce eludau prevederile

art.9 din contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta SC C.H. SRL criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304

pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea criticilor formulate,

pârâta SC C.H. SRL a arătat următoarele:

Împotriva hotărârii primei instanțe,

reclamanții au declarat recurs, iar instanța de judecată, prin încheierea de la

termenul din 9 octombrie 2006, a calificat greșit calea de atac ca fiind apel,

în complet de judecată, nelegal constituit din doi judecători.

Pârâta nu a invocat în apărare

faptul că activitatea de jocuri de noroc s-ar înscrie în prevederile art. 3

paragraful 6 C. com., astfel că, este străină de natura pricinii motivarea

instanței de apel în acest sens.

Oricum, admițând că legiuitorul

comercial nu ar fi inclus expres în rândul faptelor de comerț activitatea de

jocuri și pariuri desfășurată de recurentă, câtă vreme această activitate este

desfășurată de o societate comercială, ea este considerată faptă de comerț, prin

aplicarea prezumției de comercialitate.

Chiar dacă, s-ar admite,

ad

absurdum

, că activitatea de „jocuri de noroc și pariuri” nu s-ar încadra în

sfera activităților vizate de art.9 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 153

din 27 octombrie 2003, instanța de apel a ignorat faptul că această activitate

este desfășurată în acel spațiu de locatara SC S.J. SRL și nu de către

subscrisa pârâta recurentă

SC C.H. SRL

, care este o persoană juridică diferită, împrejurare în raport de care

nu se poate reține nici o culpă a pârâtei în aplicarea prevederilor art. 9 din

contractul de vânzare-cumpărare nr. 153 din 27 octombrie 2003.

De asemenea, se arată că pronunțarea

deciziei recurate s-a făcut cu încălcarea autorității de lucru judecat, în

raport de sentința civilă nr. 399/CA din 2 iulie 2006 a Tribunalului Timiș, irevocabilă.

Celelalte critici formulate de

recurenta-pârâtă prin această cerere vizează greșita apreciere de către

instanța de judecată a probatoriului administrat în cauză, critici ce nu pot fi

încadrate în drept în niciunul din motivele de recurs prevăzute de art. 304

pct. 1-9 C. proc. civ., de către instanță în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ., sancțiunea fiind aceea a neprimirii și analizării lor.

Prin cererea completatoare,

formulată la 23 noiembrie 2006, pârâta recurentă

SC C.H. SRL

a invocat, în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc.

civ., ca motive de recurs de ordine publică, motivele întemeiate în drept pe

dispozițiile art. 304 pct. 1 și 3 C. proc. civ., arătând următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 1 C. proc.

civ., instanța care a pronunțat decizia ce face obiectul prezentului recurs nu

a fost alcătuită potrivit legii.

Astfel, deși investită cu

soluționarea unui recurs, instanța, compusă din doi judecători, face apelul

cauzei, pe care o analizează și apreciază că se impune recalificarea căii de

atac, în sensul că în speță calea de atac este apelul și nu recursul.

Potrivit legii, când s-a pus în

discuție recalificarea căii de atac completul trebuia să fie legal constituit,

din trei judecători.

Potrivit art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., hotărârea s-a dat cu încălcarea competenței altei instanțe, în sensul că

pricina a fost judecată de instanțele civile, deși, potrivit dispozițiilor art.

27 din Legea nr. 550/2002, privind vânzarea spațiilor comerciale proprietate

privată a statului și a celor de prestări servicii aflate în administrare

consiliilor județene și a consiliilor locale, precum și a patrimoniului

regiilor autonome de interes local, competența

rațione materie

aparține

instanței de contencios administrativ.

Examinând cu

prioritate motivele de ordine publică invocate prin cererea completatoare de

recurenta pârâtă, întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 1 și 3 C.

proc. civ., instanța constată următoarele:

Obiectul acțiunii introductive de

instanța l-a constituit rezilierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 153

din 27 octombrie 2003, încheiat între Municipiul Timișoara, ca reprezentant al

Statului Român, în calitate de vânzător și

SC C.H. SRL

, în calitate de cumpărător, iar ca temei legal al acestei

acțiuni au fost invocate dispozițiile art. 28 din Legea nr. 550/2002 și art.

969 C. civ.

Hotărârea pronunțată este dată numai

cu calea de atac a recursului.

Recursul declarat de reclamanți

împotriva hotărârii primei instanțe a fost înregistrat pe rolul secției civile

a Curții de Apel Timișoara, iar la termenul din 9 octombrie 2006, instanța de

judecată, punând în discuție natura juridică a cauzei, ca fiind civilă, a

recalificat calea de atac ca fiind apel, și nu recurs, situație în care un

complet constituit din doi judecători, ca instanța de apel, a soluționat calea

de atac declarată de reclamanți prin decizia recurată.

Numai că, în speță, contractul

încheiat între părți, a cărui reziliere se solicită, este de natură

administrativă potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În această situație, critica

formulată de pârât privind nelegala constituire a completului de judecată, în

soluționarea căii de atac promovată de reclamanți, împotriva hotărârii

pronunțate în primă instanță, urmare a stabilirii greșite a naturii raportului

juridic ca fiind de drept civil, este întemeiată.

Această, deoarece potrivit dispozițiilor

art. 2 lit. c) și art. 18 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu

dispozițiile art. 27 din Legea nr. 550/2002, contractul a cărui reziliere se

solicită prin acțiunea reclamanților, este de natură administrativă, iar

pricina era de natură contencios administrativă și nu de natură civilă, așa cum

greșit a stabilit curtea de apel.

Nu se poate reține că soluționarea

pricinii, s-a făcut cu încălcarea competenței altei instanțe, deoarece,

potrivit art. 10 din Legea nr. 554/2004, competența de soluționare în primă

instanță aparține tribunalului, secția contencios administrativ, iar încălcarea

competenței în sensul art. 304 alin. (3) C. proc. civ. privește soluționarea

pricinii de o altă instanță și nu de o altă secție, în cadrul aceleiași

instanțe.

În speță, tribunalul soluționând

cauza și indicând, că împotriva hotărârii pronunțate părțile nemulțumite au

deschisă calea recursului, rezultă că a soluționat pricina ca fiind instanță de

contencios administrativ.

Reclamanții au declarat recurs, cale

de atac, prevăzută de lege, art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, iar

instanța de recurs, stabilind greșit natura pricinii, ca fiind civilă, a

soluționat calea de atac în complet nelegal constituit, din doi judecători și

nu din trei judecători, încălcând astfel dispozițiile art. 54 alin. (2) din

Legea nr. 304/2004.

Pentru aceste considerente,

instanța, în raport de dispozițiile art. 312 alin. (3) C. proc. civ.,

constatând întemeiat motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) C. proc.

civ., va admite recursul, va casa decizia civilă recurată și va trimite cauza

la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ, pentru

soluționarea recursului declarat de reclamanți împotriva sentinței primei

instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de pârâta SC C.H. SRL

împotriva deciziei nr. 343 A din 9 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,secția

civilă.

Casează decizia atacată și trimite cauza

la Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ pentru

soluționarea recursului declarat împotriva sentinței nr. 754/PI din 4 aprilie

2006 pronunțată de Tribunalul Timiș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 iunie 2007.