ÎCCJ, Decizia nr. 165/2011

ÎCCJ, Decizia nr. 165/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 15 septembrie 2010, în dosarul nr.

1077/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală, având ca obiect contestația în anulare formulată de

S.G.D. împotriva Deciziei nr. 3220 din 18 martie 2009, pronunțată de aceeași

instanță în dosarul nr. 22190/299/2006, contestatorul a formulat două cereri de

recuzare, respectiv a doamnei judecător L.C. și a doamnei judecător A.N.,

întemeiate pe dispozițiile art. 27 pct. 1 și 7 C. proc. civ., în sensul că,

doamnele judecător recuzate și-au exprimat părerea cu privire la pricina care

se judecă, întrucât au făcut parte din completul de judecată care a pronunțat

decizia contestată, iar interesul acestora este de a menține respectiva

soluție.

De asemenea, petentul

a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în art. 27

pct. 1 - 9 C. proc. civ., solicitând, în acest sens, sesizarea Curții

Constituționale.

În motivarea cererii

de recuzare, petentul a arătat că doamnele judecător recuzate se află în situația

de a-și controla propria decizie, având în dosar aceleași documente ce au fost

analizate și cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 3220 din 18 martie 2009, iar

interesul firesc al acestora este acela de a-și menține soluția pronunțată

anterior, aspect de natură să încalce dreptul său la un proces echitabil,

astfel cum este garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum

și dreptul de a fi judecat de o instanță imparțială, prevăzut de art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea

excepției de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în punctele 1 - 9

din art. 27 C. proc. civ., petentul a arătat că acestea încalcă dispozițiile

art. 1 alin. (3) și (5), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art.

124 din Constituția României, principiile statuate prin art. 7, art. 8 și art.

10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 14 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și art. 1 din Protocolul nr. 12

la această convenție.

Prin enumerarea limitativă

a situațiilor în care se poate cere recuzarea judecătorului, se lasă fără

sancțiune o multitudine de alte situații în care acesta acționează părtinitor,

efectul fiind acela al desfășurării unor procese inechitabile, cu încălcarea

drepturilor prevăzute de Constituția României, Convenția Europeană a

Drepturilor Omului și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Petentul a mai arătat

că excepția de neconstituționalitate ridicată îndeplinește toate condițiile de

admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr.

47/1992, republicată, respectiv, este ridicată într-o cauză ce se află pe rolul

instanței de judecată, privește neconstituționalitatea unei legi sau a unei

ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, are

legătură cu soluționarea cauzei, petentul are calitatea de parte în dosar, iar

dispozițiile contestate nu au mai făcut obiectul unui control al

constituționalității.

Prin Încheierea din

camera de consiliu de la 15 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr.

1077/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate intelectuală a respins cererea de sesizare a Curții

Constituționale, ca inadmisibilă și a respins cererile de recuzare a doamnelor

judecător L.C. și A.N.

Referitor la cererea

de sesizare a Curții Constituționale, instanța a reținut că soluția se impune,

în raport cu prevederile art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3) din Legea nr.

47/1992, republicată și ale Deciziei nr. 261/2000 a Curții Constituționale,

precum și cu împrejurarea că criticile autorului excepției, care vizează

corelarea actelor normative și coroborarea unor dispoziții legale, nu se pot

constitui într-o veritabilă excepție de neconstituționalitate, iar accesul la

justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale și la toate căile

de atac.

Relativ la cererile

de recuzare, s-a reținut că, doamnele judecător recuzate de petent au făcut

parte din completul de judecată care a pronunțat decizia ce formează obiectul

contestației în anulare în cauză, însă prin Decizia nr. II din 15 ianuarie 2007

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite,

decizie obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc. civ. și prin art. 24

alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat că, judecătorul care a judecat fondul

cauzei nu este incompatibil să soluționeze aceeași pricină în contestație în

anulare.

Instanța a considerat

că motivul de recuzare prevăzut de art. 27 alin. (7) C. proc. civ., formulat de

petent, nu este incident în cauză și pentru faptul că, în această cale de atac,

judecătorul este chemat să se pronunțe asupra unor acte și fapte noi, pe care

nu le-a cunoscut cu prilejul primei judecăți.

La data de 17

septembrie 2010, împotriva sus menționatei încheieri, a declarat recurs

petentul S.G.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurentul a

susținut, în esență, că, în mod greșit, instanța i-a respins cererea de

sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a

prevederilor art. 27 pct. 1 - 9 C. proc. civ., deoarece excepția respectivă

întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1),

(2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, iar Curtea Constituțională este

singura în măsură să cenzureze criticile sale privind constituționalitatea

textelor legale precizate.

S-au reiterat

criticile pe fondul excepției de neconstituționalitate, recurentul arătând că

enumerarea limitativă a cazurilor de recuzare, prin dispozițiile art. 27 pct. 1

- 9 C. proc. civ., încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16, art.

21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 124 din Constituția României și

afectează soluționarea imparțială și echitabilă a pricinilor deduse judecății.

A mai menționat

recurentul că examinarea constituționalității textelor legale criticate, ce

reglementează cazurile de recuzare, are legătură cu soluționarea cauzei,

excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții fiind invocată în cadrul

cererilor de recuzare pe care le-a formulat în cauză.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 826 din 22

noiembrie 2010, a respins, ca nefondat, recursul declarat de S.G.D. împotriva

dispoziției din încheierea atacată privind respingerea cererii de sesizare a

Curții Constituționale și a respins, ca inadmisibil, recursul aceluiași

recurent împotriva dispoziției din încheiere, privind respingerea cererii de

recuzare.

În ceea ce

privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții

Constituționale, s-a

reținut că aceasta este legală și temeinică, întrucât cererea nu îndeplinește

cerința imperativă ce vizează activitatea legii, în realitate autorul tinzând

la completarea normelor criticate pentru neconstituționalitate, în sensul

propus de petent.

Relativ la dezlegarea

dată cererii de recuzare, instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu

dispozițiile art. 255 alin. (2), prin raportare la art. 34 C. proc. civ.

La data de 24

noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs S.G.D.,

criticând soluția de respingere a cererii sale de sesizare a Curții

Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29

alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, formulată prin completarea

motivelor de recurs, la data de 19 noiembrie 2010.

La data de 23

februarie 2011, printr-un memoriu depus ulterior, recurentul a atașat la dosar

motivele de recurs.

Având în vedere

dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră ordinea de

soluționare a excepțiilor, instanța va cerceta cu prioritate admisibilitatea

căii de atac cu care este învestită, soluționarea acestei chestiuni făcând de

prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin art. 129 din

Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părțile

interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate,

oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului

procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile

legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații

identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de

atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea

procesuală.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători s-a

pronunțat asupra unui recurs, declarat de același recurent, S.G.D., împotriva

unei hotărâri irevocabile.

Din dispozițiile C.

proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Hotărârea atacată de

recurent a dobândit caracter irevocabil odată cu soluționarea recursului,

conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și, prin urmare, nu mai poate

fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la

existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art.

XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul

S.G.D., ca inadmisibil.

În raport cu

dezlegarea dată recursului, cu cererea formulată de intimată, cu dispozițiile

art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și cu chitanța justificativă, Înalta

Curte va obliga recurentul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli

de judecată în favoarea intimatei.

Apreciind asupra

cererii formulate de intimata SC „L.H.” SRL privind amendarea recurentului în

temeiul art. 108

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta

și-a exercitat drepturile procedurale cu rea-credință.

Astfel, potrivit art.

723 alin. (1) C. proc. civ., „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu

bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute”.

Conform art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) din codul menționat, instanța de judecată poate

sancționa cu amendă judiciară introducerea cu rea-credință a unor cereri vădit

netemeinice.

Din actele și

lucrările dosarului, rezultă că recurentul S.G.D. a sesizat completul de 9

judecători cu un recurs exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate tot de

completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție tot în

recurs, declarat, de asemenea, tot împotriva unei hotărâri pronunțate de o

secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Continuarea

promovării aceleiași căi de atac inadmisibile împotriva unei hotărâri

irevocabile, pronunțată de cea mai înaltă instanță din ierarhia instanțelor

judecătorești a prelungit, în mod nejustificat, parcursul litigiului,

recurentul invocând din nou aceleași excepții de neconstituționalitate și

aceleași considerente legate de fondul cauzei.

Prin urmare, pentru

considerentele arătate și în temeiul art. 723 alin. (1) și al art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., i se va aplica recurentului o amendă

judiciară în cuantum de 700 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de S.G.D. împotriva Deciziei nr. 826 din 22

noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9

judecători.

Obligă recurentul la

plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, în favoarea intimatei SC

„L.H.” SRL București.

În temeiul art. 108

1

alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. aplică recurentului S.G.D. o amendă

judiciară în sumă de 700 RON.

Executorie sub

aspectul aplicării sancțiunii amenzii.

Cu drept de

reexaminare în termen de 15 zile de la comunicare.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.