ÎCCJ, Decizia nr. 165/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 15 septembrie 2010, în dosarul nr. 1077/1/2010 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, având ca obiect contestația în anulare formulată de S.G.D. împotriva Deciziei nr. 3220 din 18 martie 2009, pronunțată de aceeași instanță în dosarul nr. 22190/299/2006, contestatorul a formulat două cereri de recuzare, respectiv a doamnei judecător L.C. și a doamnei judecător A.N., întemeiate pe dispozițiile art. 27 pct. 1 și 7 C. proc. civ., în sensul că, doamnele judecător recuzate și-au exprimat părerea cu privire la pricina care se judecă, întrucât au făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia contestată, iar interesul acestora este de a menține respectiva soluție.

De asemenea, petentul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor cuprinse în art. 27 pct. 1 - 9 C. proc. civ., solicitând, în acest sens, sesizarea Curții Constituționale. În motivarea cererii de recuzare, petentul a arătat că doamnele judecător recuzate se află în situația de a-și controla propria decizie, având în dosar aceleași documente ce au fost analizate și cu prilejul pronunțării Deciziei nr. 3220 din 18 martie 2009, iar interesul firesc al acestora este acela de a-și menține soluția pronunțată anterior, aspect de natură să încalce dreptul său la un proces echitabil, astfel cum este garantat de art. 21 alin. (3) din Constituția României, precum și dreptul de a fi judecat de o instanță imparțială, prevăzut de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În motivarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor cuprinse în punctele 1 - 9 din art. 27 C. proc. civ., petentul a arătat că acestea încalcă dispozițiile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 124 din Constituția României, principiile statuate prin art. 7, art. 8 și art. 10 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 6 și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, cât și art. 1 din Protocolul nr. 12 la această convenție. Prin enumerarea limitativă a situațiilor în care se poate cere recuzarea judecătorului, se lasă fără sancțiune o multitudine de alte situații în care acesta acționează părtinitor, efectul fiind acela al desfășurării unor procese inechitabile, cu încălcarea drepturilor prevăzute de Constituția României, Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Petentul a mai arătat că excepția de neconstituționalitate ridicată îndeplinește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, respectiv, este ridicată într-o cauză ce se află pe rolul instanței de judecată, privește neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau ordonanță în vigoare, are legătură cu soluționarea cauzei, petentul are calitatea de parte în dosar, iar dispozițiile contestate nu au mai făcut obiectul unui control al constituționalității. Prin Încheierea din camera de consiliu de la 15 septembrie 2010, pronunțată în dosarul nr. 1077/1/2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale, ca inadmisibilă și a respins cererile de recuzare a doamnelor judecător L.C.

și A.N. Referitor la cererea de sesizare a Curții Constituționale, instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu prevederile art. 29 alin. (1), art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată și ale Deciziei nr. 261/2000 a Curții Constituționale, precum și cu împrejurarea că criticile autorului excepției, care vizează corelarea actelor normative și coroborarea unor dispoziții legale, nu se pot constitui într-o veritabilă excepție de neconstituționalitate, iar accesul la justiție nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale și la toate căile de atac. Relativ la cererile de recuzare, s-a reținut că, doamnele judecător recuzate de petent au făcut parte din completul de judecată care a pronunțat decizia ce formează obiectul contestației în anulare în cauză, însă prin Decizia nr. II din 15 ianuarie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, decizie obligatorie, potrivit art. 329 alin. (3) C. proc.

civ. și prin art. 24 alin. (1) C. proc. civ., s-a statuat că, judecătorul care a judecat fondul cauzei nu este incompatibil să soluționeze aceeași pricină în contestație în anulare. Instanța a considerat că motivul de recuzare prevăzut de art. 27 alin. (7) C. proc. civ., formulat de petent, nu este incident în cauză și pentru faptul că, în această cale de atac, judecătorul este chemat să se pronunțe asupra unor acte și fapte noi, pe care nu le-a cunoscut cu prilejul primei judecăți. La data de 17 septembrie 2010, împotriva sus menționatei încheieri, a declarat recurs petentul S.G.D., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recurentul a susținut, în esență, că, în mod greșit, instanța i-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 27 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., deoarece excepția respectivă întrunește toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 alin. (1), (2) și (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, iar Curtea Constituțională este singura în măsură să cenzureze criticile sale privind constituționalitatea textelor legale precizate. S-au reiterat criticile pe fondul excepției de neconstituționalitate, recurentul arătând că enumerarea limitativă a cazurilor de recuzare, prin dispozițiile art. 27 pct. 1 - 9 C. proc. civ., încalcă prevederile art. 1 alin. (3) și (5), art. 16, art. 21 alin. (3), art. 24 alin. (1) și art. 124 din Constituția României și afectează soluționarea imparțială și echitabilă a pricinilor deduse judecății.

A mai menționat recurentul că examinarea constituționalității textelor legale criticate, ce reglementează cazurile de recuzare, are legătură cu soluționarea cauzei, excepția de neconstituționalitate a acestor dispoziții fiind invocată în cadrul cererilor de recuzare pe care le-a formulat în cauză. Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători, prin Decizia nr. 826 din 22 noiembrie 2010, a respins, ca nefondat, recursul declarat de S.G.D. împotriva dispoziției din încheierea atacată privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale și a respins, ca inadmisibil, recursul aceluiași recurent împotriva dispoziției din încheiere, privind respingerea cererii de recuzare.

În ceea ce privește dispoziția de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale, s-a reținut că aceasta este legală și temeinică, întrucât cererea nu îndeplinește cerința imperativă ce vizează activitatea legii, în realitate autorul tinzând la completarea normelor criticate pentru neconstituționalitate, în sensul propus de petent. Relativ la dezlegarea dată cererii de recuzare, instanța a reținut că soluția se impune, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2), prin raportare la art. 34 C. proc. civ.

La data de 24 noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs S.G.D., criticând soluția de respingere a cererii sale de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, formulată prin completarea motivelor de recurs, la data de 19 noiembrie 2010. La data de 23 februarie 2011, printr-un memoriu depus ulterior, recurentul a atașat la dosar motivele de recurs. Având în vedere dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., ce consacră ordinea de soluționare a excepțiilor, instanța va cerceta cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluționarea acestei chestiuni făcând de prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin art. 129 din Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesului civil. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Mai mult, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau a unei căi de atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, completul de 9 judecători s-a pronunțat asupra unui recurs, declarat de același recurent, S.G.D., împotriva unei hotărâri irevocabile. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri, determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale.

Hotărârea atacată de recurent a dobândit caracter irevocabil odată cu soluționarea recursului, conform art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ. și, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare. Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale. Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de recurentul S.G.D., ca inadmisibil. În raport cu dezlegarea dată recursului, cu cererea formulată de intimată, cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., precum și cu chitanța justificativă, Înalta Curte va obliga recurentul la plata sumei de 1000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în favoarea intimatei. Apreciind asupra cererii formulate de intimata SC „L.H.” SRL privind amendarea recurentului în temeiul art. 108 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta și-a exercitat drepturile procedurale cu rea-credință. Astfel, potrivit art. 723 alin. (1) C. proc.

civ., „Drepturile procedurale trebuie exercitate cu bună-credință și potrivit scopului în vederea căruia au fost recunoscute”. Conform art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) din codul menționat, instanța de judecată poate sancționa cu amendă judiciară introducerea cu rea-credință a unor cereri vădit netemeinice. Din actele și lucrările dosarului, rezultă că recurentul S.G.D. a sesizat completul de 9 judecători cu un recurs exercitat împotriva unei hotărâri pronunțate tot de completul de 9 judecători al Înaltei Curți de Casație și Justiție tot în recurs, declarat, de asemenea, tot împotriva unei hotărâri pronunțate de o secție a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs.

Continuarea promovării aceleiași căi de atac inadmisibile împotriva unei hotărâri irevocabile, pronunțată de cea mai înaltă instanță din ierarhia instanțelor judecătorești a prelungit, în mod nejustificat, parcursul litigiului, recurentul invocând din nou aceleași excepții de neconstituționalitate și aceleași considerente legate de fondul cauzei. Prin urmare, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 723 alin. (1) și al art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ., i se va aplica recurentului o amendă judiciară în cuantum de 700 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de S.G.D. împotriva Deciziei nr. 826 din 22 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul de 9 judecători. Obligă recurentul la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 1000 RON, în favoarea intimatei SC „L.H.” SRL București. În temeiul art. 108 1 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ. aplică recurentului S.G.D. o amendă judiciară în sumă de 700 RON. Executorie sub aspectul aplicării sancțiunii amenzii. Cu drept de reexaminare în termen de 15 zile de la comunicare. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.