ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5029/2009

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 143 din 4 iunie 2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și a dispus suspendarea executării Ordinului nr. 3853 din 6 mai 2009 al Ministerului Educației, Cercetării și Inovării până la pronunțarea instanței de fond. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 3853 din 6 mai 2009 al Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, s-a dispus încetarea contractului de management educațional al reclamantului și eliberarea din funcția de inspector școlar general al Inspectoratului Școlar al Județului Vrancea, ordinul fiind emis în temeiul art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 37/2009. A mai reținut prima instanță că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, având în vedere că din raportul încheiat în urma activității de evaluare a reclamantului la data de 23 octombrie 2008 rezultă că reclamantul a inițiat o serie de proiecte pe linie de învățământ și pe linie de organizare și eficientizare a activității, încetarea contractului de management, fiind de natură a perturba, în mod grav, activitatea instituției, reclamantul nemaiavând posibilitatea de a-și onora angajamentele asumate. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304 1 C. proc.

civ. Se susține, în esență, că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea în cauză a celor două condiții cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat și paguba iminentă, instanța de fond îndepărtând toate apărările formulate de autoritatea pârâtă și pronunțând o soluție bazată doar pe simplele afirmații ale reclamantului. Se mai arată că prin ordinul contestat autoritatea pârâtă nu a făcut altceva decât să pună în executare dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009. Recursul este nefondat. Temeiul juridic al actului administrativ solicitat a fi suspendat este următorul: art. 20 alin. (2), art. 31 și art. 101 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 coroborate cu cele ale art. 2 alin. (2) din O.U.G.

nr. 37/2009. Prin sentința atacată cu recurs în prezenta cauză, instanța de contencios administrativ a dispus suspendarea executării actului administrativ anterior individualizat. Instanța de control judiciar apreciază că nu este fondat motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele care vor fi expuse în continuare. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ este aceea de a fi în prezența unui asemenea act. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice. Măsura supusă analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a O.U.G.

nr. 37/2009. Pe de altă parte, trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. Așa cum am amintit mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este aceea a existenței unui caz bine justificat. Conform art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se regăsesc argumente juridice aparent valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu. Altfel spus, pentru a interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să existe un indiciu temeinic de nelegalitate. În acest context, trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul). În sistemul juridic românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin. (2) din Constituție.

Astfel, primul text constituțional precizează faptul că, în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală arată că nimeni nu este mai presus de lege. În cazul actelor administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în concret trebuie să o realizeze. Cu alte cuvinte, între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de subordonare.

În speța de față, Înalta Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de împrejurarea că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională, prin decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională. Or, actul administrativ aflat în discuție a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv a ordonanței anterior individualizate. Potrivit art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public.

În concepția instanței de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță, fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material este viitor și previzibil cu evidentă. Pe de altă parte, se poate afirma faptul că măsura adoptată în privința intimatului, datorită, pe de-o parte, caracterului său imprevizibil iar pe de altă parte, funcției de conducere deținute de acesta, poate genera o perturbare previzibilă gravă a funcționării serviciului public. Pe cale de consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, împotriva sentinței civile nr. 143 din 4 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 noiembrie 2009.