ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5029/2009

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 143 din 4 iunie

2009, Curtea de Apel Galați, secția contencios administrativ și fiscal, a admis

în parte acțiunea formulată de reclamantul B.I., în contradictoriu cu pârâtul

Ministerul Educației, Cercetării și Inovării și a dispus suspendarea executării

Ordinului nr. 3853 din 6 mai 2009 al Ministerului Educației, Cercetării și

Inovării până la pronunțarea instanței de fond.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin Ordinul nr. 3853 din 6 mai 2009 al

Ministerului Educației, Cercetării și Inovării, s-a dispus încetarea

contractului de management educațional al reclamantului și eliberarea din

funcția de inspector școlar general al Inspectoratului Școlar al Județului

Vrancea, ordinul fiind emis în temeiul art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 37/2009.

A mai reținut prima

instanță că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 14 din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, având în vedere că din

raportul încheiat în urma activității de evaluare a reclamantului la data de 23

octombrie 2008 rezultă că reclamantul a inițiat o serie de proiecte pe linie de

învățământ și pe linie de organizare și eficientizare a activității, încetarea

contractului de management, fiind de natură a perturba, în mod grav,

activitatea instituției, reclamantul nemaiavând posibilitatea de a-și onora

angajamentele asumate.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Educației, Cercetării și

Inovării, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 și ale art. 304

1

C. proc. civ.

Se susține, în

esență, că reclamantul nu a dovedit îndeplinirea în cauză a celor două condiții

cumulative prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004: cazul bine justificat

și paguba iminentă, instanța de fond îndepărtând toate apărările formulate de

autoritatea pârâtă și pronunțând o soluție bazată doar pe simplele afirmații

ale reclamantului.

Se mai arată că prin

ordinul contestat autoritatea pârâtă nu a făcut altceva decât să pună în

executare dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009.

Recursul este

nefondat.

Temeiul juridic al

actului administrativ solicitat a fi suspendat este următorul: art. 20 alin.

(2), art. 31 și art. 101 alin. (2) din Legea nr. 128/1997 coroborate cu cele

ale art. 2 alin. (2) din O.U.G. nr. 37/2009.

Prin sentința atacată

cu recurs în prezenta cauză, instanța de contencios administrativ a dispus

suspendarea executării actului administrativ anterior individualizat.

Instanța de control

judiciar apreciază că nu este fondat motivul de recurs, întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. pentru considerentele care vor fi

expuse în continuare.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, în

cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după

sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a

autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral

până la pronunțarea instanței de fond.

Din lecturarea

textului legal anterior arătat rezultă că o primă cerință pentru a interveni

această măsură excepțională de întrerupere a efectelor unui act administrativ

este aceea de a fi în prezența unui asemenea act.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. c) din actul normativ mai sus citat, prin noțiunea de act

administrativ se înțelege actul unilateral cu caracter individual sau normativ

emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării

executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice.

Măsura supusă

analizei în cauza de față a fost luată în regim de putere publică, în vederea

organizării executării unei norme cu putere de lege, respectiv, a O.U.G. nr.

37/2009.

Pe de altă parte,

trebuie amintit faptul că suspendarea executării actelor administrative este un

instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a

instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității: atâta

timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află într-un proces de

evaluare, din punct de vedere legal, a actului contestat, este echitabil ca

acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați.

Așa cum am amintit

mai sus, o condiție impusă de legiuitor pentru a se dispune această măsură este

aceea a existenței unui caz bine justificat.

Conform art. 2 alin.

(1) lit. t) din Legea nr. 554/2004, modificată, cazurile bine justificate

presupun împrejurări legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură

să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ.

Prin urmare, condiția

existenței unui caz bine justificat este îndeplinită în situația în care se

regăsesc argumente juridice

aparent

valabile cu privire la nelegalitatea actului administrativ aflat în litigiu.

Altfel spus, pentru a

interveni suspendarea judiciară a executării unui act administrativ trebuie să

existe un indiciu temeinic de nelegalitate.

În

acest context,

trebuie subliniat faptul că, în prezent, principiul legalității a devenit un

principiu fundamental în toate sistemele de drept, iar acesta constă în

respectarea întocmai a legii de către destinatarii ei (cetățeanul și statul).

În

sistemul juridic

românesc, acest principiu este reglementat în art. 1 alin. (5) și art. 16 alin.

(2) din Constituție. Astfel, primul text constituțional precizează faptul că,

în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este

obligatorie. Pe de altă parte, al doilea text cuprins în Legea fundamentală

arată că nimeni nu este mai presus de lege.

În

cazul actelor

administrative, legalitatea înseamnă recunoașterea caracterului valabil al

actelor și al efectelor lor până în momentul anulării, în baza prezumției de

legalitate. Chiar dacă beneficiază de putere discreționară, autoritățile

publice nu pot ignora legea, a cărei organizare a executării și executare în

concret trebuie să o realizeze.

Cu alte cuvinte,

între actul administrativ și lege există în mod necesar un raport de

subordonare.

În

speța de față, Înalta

Curte constată că suntem în prezența unui caz bine justificat în raport de

împrejurarea că O.U.G. nr. 37/2009 a fost declarată neconstituțională, prin

decizia nr. 1257 din 7 octombrie 2009 pronunțată de Curtea Constituțională.

Or, actul

administrativ aflat în discuție a fost emis tocmai pentru a se asigura punerea

în executare a unei norme cu putere de lege, respectiv a ordonanței anterior

individualizate.

Potrivit art. 2 alin.

(1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004, modificată, prin noțiunea de pagubă

iminentă se înțelege prejudiciul material viitor și previzibil sau, după caz,

perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui

serviciu public.

În

concepția instanței

de control judiciar, și această condiție legală este îndeplinită în speță,

fiind vorba de diminuarea unor drepturi salariale; acest prejudiciu material

este viitor și previzibil cu evidentă.

Pe de altă parte, se

poate afirma faptul că măsura adoptată în privința intimatului, datorită, pe

de-o parte, caracterului său

imprevizibil

iar pe de altă parte, funcției de conducere deținute de acesta, poate genera o

perturbare previzibilă gravă a funcționării serviciului public.

Pe cale de

consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc.

civ., coroborat cu art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, modificată, va

respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de Ministerul Educației, Cercetării și Inovării, împotriva sentinței

civile nr. 143 din 4 iunie 2009 a Curții de Apel Galați, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 11 noiembrie 2009.