ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3137/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

primei instanțe

Curtea de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 457 din 22

decembrie 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.G. în

contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale, a anulat

Ordinul nr. 205 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă, dispunând reintegrarea reclamantului

în funcția de inspector-director coordonator la Agenția Națională pentru Prestații Sociale Timiș, a obligat pârâta la plata drepturilor salariale

restante și până la reintegrarea în funcție și a sumei de 5.000 lei cu titlu de

daune morale, din cuantumul de 100.000 lei solicitat, precum și la plata cheltuielilor

de judecată în cuantum de 1.828,15 lei.

Pentru a hotărî astfel instanța a

reținut că ordinul în litigiul a fost motivat pe dispozițiile O.U.G. nr.

105/2009, fără a fi făcute alte precizări privind motivele emiterii acestuia,

ceea ce constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la

o bună administrare și încalcă obligația constituțională a autorităților

administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor

de interes personal ale acestora, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1

alin. (3) și art. 31 alin. (2) din Constituția României, precum și din art. 41

din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniuni Europene.

S-a reținut de asemenea că O.U.G.

nr. 105/2009, care a stat la baza actului contestat, a preluat integral

dispozițiile O.U.G. nr. 37/2009, aspect sesizat de Curtea Constituțională

atunci când a declarat neconstituțională și această din urmă ordonanță de

urgență, de unde și concluzia că ordinul a cărui anulare se solicită a fost

emis în temeiul unui act normativ neconstituțional.

S-a mai constatat de către instanța de

fond că ordinul în litigiu a fost emis de pârâtă în perioada în care

reclamantul era în concediu, ceea ce contravine dispozițiilor art. 60 alin. (1)

C. muncii, iar revocarea contractului de management al reclamantului, încheiat cu

o autoritate a Statului Român înainte de termen și fără a se invoca nerespectarea

acestuia de către reclamant, astfel cum s-a făcut prin O.U.G. nr. 105/2009,

înfrânge însăși ideea de egalitate în fața legii, Statul modificând dispoziții

legale pentru a obține o situație favorabilă în convențiile încheiate,

încălcându-se astfel dispozițiile constituționale ale art. 5 alin. (1), precum

și cele ale art. 41 alin. (2) C. muncii.

Cu privire la cererea reclamantului

de acordare a daunelor morale s-a reținut că aceasta este întemeiată numai în

parte. Ordinul în litigiu a adus atingere raporturilor de muncă ale reclamantului,

fără a-i fi imputabilă nerespectarea vreunei reguli, ceea ce implică un

prejudiciu de ordin nepatrimonial provocat de imposibilitatea exercitării profesiei,

a pierderii locului de muncă și a veniturilor cuvenite, suma totală pretinsă fiind

însă excesivă.

Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor

de judecată a avut în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1).

recurenta Agenția Națională pentru Prestații Sociale (A.N.P.S.)

Împotriva acestei sentințe, în

termen legal a declarat recurs autoritatea pârâtă.

A fost invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-au susținut,

în esență, următoarele critici:

- în mod greșit a reținut instanța

de fond că ordinul în litigiu de revocare a intimatului-reclamant (nr. 205 din 12

octombrie 2009), a fost motivat numai pe dispozițiile O.U.G. nr. 105 din 12

octombrie 2009, fără a fi făcute alte precizări, în condițiile în care măsura

revocării din funcție a fost în exclusivitate cauzată de necesitatea adaptării

instituției la condițiile legislative impuse, lipsa motivării explicite

neputând conduce la anularea actului emis;

- independent de aspectele reținute

de prima instanță cu referire la abrogarea O.U.G. nr. 37/2009 și constatarea ei

ca neconstituțională, preluarea dispozițiilor acesteia de O.U.G. nr. 105/2009,

autoritatea pârâtă, ca instituție publică organizată la nivel central, avea

obligația de a respecta dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, astfel cum erau ele

în vigoare la acea dată;

- în mod eronat a reținut prima

instanță ca fiind relevantă împrejurarea că ordinul în litigiu a fost emis în

perioada în care reclamantul era în concediu medical întrucât în cauză nu sunt

incidente dispozițiile Codului muncii, contractul de management fiind un

contract atipic care nu se supune regulilor impuse de Codul muncii;

- reclamantul a fost revocat din

funcție ca urmare a abrogării exprese și directe a O.U.G. nr. 37/2009, fiind respectate

prevederile contractului de management;

- în mod greșit a admis instanța cererea

reclamantului de acordare a daunelor morale, chiar și numai pentru suma de 5.000

lei, față de cuantumul solicitat, câtă vreme nu s-a arătat în ce anume constă pretinsul

prejudiciu moral suferit ca urmare a faptei pârâtei; se impunea ca în vederea

asigurării respectării principiului proporționalității ca reclamantul să aducă un

minim de argumente și indicii din care să rezultă în ce măsură drepturile sale

personale nepatrimoniale i-au fost afectate , cu atât mai mult cu cât A.N.P.S.

nu a încălcat dispozițiile legale, respectându-le întocmai;

- în fine, se impunea și exonerarea

de la plata cheltuielilor de judecată, întrucât acțiunea reclamantului-intimat

a fost apreciată ca netemeinică și nelegală, în parte.

F.G.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare față

de cererea de recurs a recurentei-pârâte, solicitând respingerea recursului și

menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate.

În esență, reclamantul-intimat a susținut

netemeinicia criticilor recurentei, față de considerentele sentinței atacate,

invocând și nemotivarea în drept a recursului, de natură a atrage nulitatea

recursului, în condițiile în care invocarea generică a dispozițiilor art.

299-316 C. proc. civ., nu suplinește, în opinia sa, indicarea unuia dintre motivele

prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Prealabil examinării motivelor de recurs cu care

a fost sesizată, instanța de control judiciar, în temeiul art. 302

1

C.

proc. civ. cu referire la art. 304

1

C. proc. civ. reține că nu se justifică,

raportat la textele de lege aplicabile, constatarea nulității recursului de

față, câtă vreme dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă, în mod evident

încadrarea lor în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv în

motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text care de altfel, a și

fost expres menționat de către recurenta-pârâtă, ca temei al recursului promovat.

Examinând așadar hotărârea atacată și criticile

recurentei-pârâte prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă

controlului judiciar, față și de apărările reclamantului-intimat și sub toate

aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte reține că

recursul de față este fondat, în limitele și în sensul arătat, față de considerentele

ce succed.

Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și

atare nu pot fi reținute susținerile și criticile recurentei-pârâte vizând modalitatea

în care prima instanță a soluționat capătul de cerere vizând anularea Ordinului

A.N.P.S. nr. 205 din 12 octombrie 2009 și reintegrarea reclamantului în funcția

ocupată anterior cu acordarea drepturilor salariale aferente, până la data

reintegrării efective.

Prima instanță a reținut cu temei și solid

argumentat din perspectivă juridică, că ordinul în litigiu nu a fost motivat în

sensul reclamat de principiile statului de drept, a dreptului la o bună

administrare și a obligației constituționale a autorităților administrative,

simpla referire la dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, nefiind de natură a

satisface exigențele prevederilor enunțate.

Nefondate sunt și celelalte critici ale

recurentei vizând considerentele primei instanțe în ceea ce privește elementele

de constituționalitate pe larg prezentate, câtă vreme în mod întemeiat a

concluzionat instanța că actul administrativ atacat a fost emis în temeiul uni

act normativ care a preluat soluțiile juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009

și ale cărui prevederi au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr.

1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale, ceea ce desigur este de natură

a afecta legalitatea actului emis în atare condițiuni.

Nefondate sunt și criticile vizând pretinsa

nelegalitate a argumentelor instanței de fond referitoare și la încălcarea

dispozițiilor Codului muncii, în condițiile în care, necontestat ordinul în

litigiu a fost emis în perioada în care reclamantul-intimat se afla în concediu

medical, iar potrivit prevederilor invocate din cuprinsul O.U.G. nr. 37/2009 și

respectiv O.U.G. nr. 105/2009 incidența legislației muncii este stabilită și în

privința contractelor de management. În plus, aspectul de nelegalitate astfel reținut

a fost examinat ca argument adițional, subsidiar și nu ca fiind esențial și în sine

determinant în aprecierea nelegalității ordinului emis.

Înalta Curte apreciază însă că sunt fondate criticile

recurentei-pârâte cu privire la modalitatea în care prima instanță a soluționat

capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Chiar dacă prima instanță nu a acordat daunele

morale în cuantumul solicitat de reclamantul-intimat, apreciat ca fiind excesiv,

Înalta Curte , în acord și cu susținerile recurentei, apreciază că nu se impunea

în cauză acordarea daunelor morale întrucât nu s-a făcut dovada aducerii

vreunei atingeri prestigiului, onoarei sau reputației reclamantului.

După cum a apreciat deja Înalta Curte în jurisprudența

sa anterioară[1], pentru

acordarea daunelor morale se impune totuși să existe elemente probatorii adecvate,

chiar dacă nu se pot administra în principiu probe materiale, pentru dovedirea producerii

unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei în cauză, pentru determinarea

de la caz la caz a existenței și cuantumului acestora, simplul fapt al anulării

unui act administrativ nefiind de natură a antrena automat acordarea unor

astfel de daune.

Și în sensul jurisprudenței Curții Europene a

Drepturilor Omului (cauza Cumpănă și Mazăre c. României) Înalta Curte

apreciază, raportat la circumstanțele cauzei că modul în care a fost soluționată

cererea principală a reclamantului-intimat reprezintă, în sine, o reparație echitabilă

suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost eventual suferit.

Față de cele arătate, în temeiul art. 312 alin.

(2) C. proc. civ. se va admite recursul în sensul arătat, cu consecința

modificării hotărârii recurate numai în parte, respectiv în ceea ce privește capătul

de cerere al acțiunii reclamantului F.G. privind acordarea de daune morale, ce

urmează a fi respins ca neîntemeiat.

Vor fi menținute celelalte dispoziții ale

sentinței atacate față de cele sus prezentate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Agenția Națională

pentru Prestații Sociale împotriva sentinței civile nr. 457 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința atacată în sensul că

respinge capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Menține celelalte dispoziții sale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 iunie

2010.