ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3137/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Circumstanțele cauzei. Soluția primei instanțe Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 457 din 22 decembrie 2009 a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul F.G. în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională pentru Prestații Sociale, a anulat Ordinul nr. 205 din 12 octombrie 2009 emis de pârâtă, dispunând reintegrarea reclamantului în funcția de inspector-director coordonator la Agenția Națională pentru Prestații Sociale Timiș, a obligat pârâta la plata drepturilor salariale restante și până la reintegrarea în funcție și a sumei de 5.000 lei cu titlu de daune morale, din cuantumul de 100.000 lei solicitat, precum și la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 1.828,15 lei.

Pentru a hotărî astfel instanța a reținut că ordinul în litigiul a fost motivat pe dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, fără a fi făcute alte precizări privind motivele emiterii acestuia, ceea ce constituie o încălcare a principiului statului de drept, a dreptului la o bună administrare și încalcă obligația constituțională a autorităților administrative de a asigura informarea corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal ale acestora, astfel cum rezultă din dispozițiile art. 1 alin. (3) și art. 31 alin. (2) din Constituția României, precum și din art. 41 din Carta Drepturilor Fundamentale ale Uniuni Europene. S-a reținut de asemenea că O.U.G. nr. 105/2009, care a stat la baza actului contestat, a preluat integral dispozițiile O.U.G.

nr. 37/2009, aspect sesizat de Curtea Constituțională atunci când a declarat neconstituțională și această din urmă ordonanță de urgență, de unde și concluzia că ordinul a cărui anulare se solicită a fost emis în temeiul unui act normativ neconstituțional. S-a mai constatat de către instanța de fond că ordinul în litigiu a fost emis de pârâtă în perioada în care reclamantul era în concediu, ceea ce contravine dispozițiilor art. 60 alin. (1) C. muncii, iar revocarea contractului de management al reclamantului, încheiat cu o autoritate a Statului Român înainte de termen și fără a se invoca nerespectarea acestuia de către reclamant, astfel cum s-a făcut prin O.U.G. nr. 105/2009, înfrânge însăși ideea de egalitate în fața legii, Statul modificând dispoziții legale pentru a obține o situație favorabilă în convențiile încheiate, încălcându-se astfel dispozițiile constituționale ale art. 5 alin. (1), precum și cele ale art. 41 alin. (2) C. muncii.

Cu privire la cererea reclamantului de acordare a daunelor morale s-a reținut că aceasta este întemeiată numai în parte. Ordinul în litigiu a adus atingere raporturilor de muncă ale reclamantului, fără a-i fi imputabilă nerespectarea vreunei reguli, ceea ce implică un prejudiciu de ordin nepatrimonial provocat de imposibilitatea exercitării profesiei, a pierderii locului de muncă și a veniturilor cuvenite, suma totală pretinsă fiind însă excesivă. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată a avut în vedere dispozițiile art. 274 alin. (1). 2. Motivele de recurs înfățișate de recurenta Agenția Națională pentru Prestații Sociale (A.N.P.S.) Împotriva acestei sentințe, în termen legal a declarat recurs autoritatea pârâtă.

A fost invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia s-au susținut, în esență, următoarele critici: - în mod greșit a reținut instanța de fond că ordinul în litigiu de revocare a intimatului-reclamant (nr. 205 din 12 octombrie 2009), a fost motivat numai pe dispozițiile O.U.G. nr. 105 din 12 octombrie 2009, fără a fi făcute alte precizări, în condițiile în care măsura revocării din funcție a fost în exclusivitate cauzată de necesitatea adaptării instituției la condițiile legislative impuse, lipsa motivării explicite neputând conduce la anularea actului emis; - independent de aspectele reținute de prima instanță cu referire la abrogarea O.U.G.

nr. 37/2009 și constatarea ei ca neconstituțională, preluarea dispozițiilor acesteia de O.U.G. nr. 105/2009, autoritatea pârâtă, ca instituție publică organizată la nivel central, avea obligația de a respecta dispozițiile O.U.G. nr. 105/2009, astfel cum erau ele în vigoare la acea dată; - în mod eronat a reținut prima instanță ca fiind relevantă împrejurarea că ordinul în litigiu a fost emis în perioada în care reclamantul era în concediu medical întrucât în cauză nu sunt incidente dispozițiile Codului muncii, contractul de management fiind un contract atipic care nu se supune regulilor impuse de Codul muncii; - reclamantul a fost revocat din funcție ca urmare a abrogării exprese și directe a O.U.G.

nr. 37/2009, fiind respectate prevederile contractului de management; - în mod greșit a admis instanța cererea reclamantului de acordare a daunelor morale, chiar și numai pentru suma de 5.000 lei, față de cuantumul solicitat, câtă vreme nu s-a arătat în ce anume constă pretinsul prejudiciu moral suferit ca urmare a faptei pârâtei; se impunea ca în vederea asigurării respectării principiului proporționalității ca reclamantul să aducă un minim de argumente și indicii din care să rezultă în ce măsură drepturile sale personale nepatrimoniale i-au fost afectate , cu atât mai mult cu cât A.N.P.S. nu a încălcat dispozițiile legale, respectându-le întocmai; - în fine, se impunea și exonerarea de la plata cheltuielilor de judecată, întrucât acțiunea reclamantului-intimat a fost apreciată ca netemeinică și nelegală, în parte.

3. Apărările formulate de intimatul-reclamant F.G. Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare față de cererea de recurs a recurentei-pârâte, solicitând respingerea recursului și menținerea ca temeinică și legală a sentinței pronunțate. În esență, reclamantul-intimat a susținut netemeinicia criticilor recurentei, față de considerentele sentinței atacate, invocând și nemotivarea în drept a recursului, de natură a atrage nulitatea recursului, în condițiile în care invocarea generică a dispozițiilor art. 299-316 C. proc. civ., nu suplinește, în opinia sa, indicarea unuia dintre motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ. 4. Considerentele și soluția instanței de recurs Prealabil examinării motivelor de recurs cu care a fost sesizată, instanța de control judiciar, în temeiul art. 302 1 C. proc.

civ. cu referire la art. 304 1 C. proc. civ. reține că nu se justifică, raportat la textele de lege aplicabile, constatarea nulității recursului de față, câtă vreme dezvoltarea motivelor de recurs face posibilă, în mod evident încadrarea lor în motivele prevăzute de art. 304 C. proc. civ., respectiv în motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text care de altfel, a și fost expres menționat de către recurenta-pârâtă, ca temei al recursului promovat. Examinând așadar hotărârea atacată și criticile recurentei-pârâte prin prisma dispozițiilor legale incidente în materia supusă controlului judiciar, față și de apărările reclamantului-intimat și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte reține că recursul de față este fondat, în limitele și în sensul arătat, față de considerentele ce succed. Înalta Curte apreciază că sunt nefondate și atare nu pot fi reținute susținerile și criticile recurentei-pârâte vizând modalitatea în care prima instanță a soluționat capătul de cerere vizând anularea Ordinului A.N.P.S. nr. 205 din 12 octombrie 2009 și reintegrarea reclamantului în funcția ocupată anterior cu acordarea drepturilor salariale aferente, până la data reintegrării efective. Prima instanță a reținut cu temei și solid argumentat din perspectivă juridică, că ordinul în litigiu nu a fost motivat în sensul reclamat de principiile statului de drept, a dreptului la o bună administrare și a obligației constituționale a autorităților administrative, simpla referire la dispozițiile O.U.G.

nr. 105/2009, nefiind de natură a satisface exigențele prevederilor enunțate. Nefondate sunt și celelalte critici ale recurentei vizând considerentele primei instanțe în ceea ce privește elementele de constituționalitate pe larg prezentate, câtă vreme în mod întemeiat a concluzionat instanța că actul administrativ atacat a fost emis în temeiul uni act normativ care a preluat soluțiile juridice cuprinse în O.U.G. nr. 37/2009 și ale cărui prevederi au fost declarate neconstituționale prin Decizia nr. 1629 din 3 decembrie 2009 a Curții Constituționale, ceea ce desigur este de natură a afecta legalitatea actului emis în atare condițiuni.

Nefondate sunt și criticile vizând pretinsa nelegalitate a argumentelor instanței de fond referitoare și la încălcarea dispozițiilor Codului muncii, în condițiile în care, necontestat ordinul în litigiu a fost emis în perioada în care reclamantul-intimat se afla în concediu medical, iar potrivit prevederilor invocate din cuprinsul O.U.G. nr. 37/2009 și respectiv O.U.G. nr. 105/2009 incidența legislației muncii este stabilită și în privința contractelor de management. În plus, aspectul de nelegalitate astfel reținut a fost examinat ca argument adițional, subsidiar și nu ca fiind esențial și în sine determinant în aprecierea nelegalității ordinului emis. Înalta Curte apreciază însă că sunt fondate criticile recurentei-pârâte cu privire la modalitatea în care prima instanță a soluționat capătul de cerere privind acordarea daunelor morale.

Chiar dacă prima instanță nu a acordat daunele morale în cuantumul solicitat de reclamantul-intimat, apreciat ca fiind excesiv, Înalta Curte , în acord și cu susținerile recurentei, apreciază că nu se impunea în cauză acordarea daunelor morale întrucât nu s-a făcut dovada aducerii vreunei atingeri prestigiului, onoarei sau reputației reclamantului. După cum a apreciat deja Înalta Curte în jurisprudența sa anterioară[1], pentru acordarea daunelor morale se impune totuși să existe elemente probatorii adecvate, chiar dacă nu se pot administra în principiu probe materiale, pentru dovedirea producerii unor suferințe morale, a impactului concret asupra persoanei în cauză, pentru determinarea de la caz la caz a existenței și cuantumului acestora, simplul fapt al anulării unui act administrativ nefiind de natură a antrena automat acordarea unor astfel de daune.

Și în sensul jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (cauza Cumpănă și Mazăre c. României) Înalta Curte apreciază, raportat la circumstanțele cauzei că modul în care a fost soluționată cererea principală a reclamantului-intimat reprezintă, în sine, o reparație echitabilă suficientă pentru repararea oricărui prejudiciu moral ce ar fi fost eventual suferit. Față de cele arătate, în temeiul art. 312 alin. (2) C. proc. civ. se va admite recursul în sensul arătat, cu consecința modificării hotărârii recurate numai în parte, respectiv în ceea ce privește capătul de cerere al acțiunii reclamantului F.G. privind acordarea de daune morale, ce urmează a fi respins ca neîntemeiat. Vor fi menținute celelalte dispoziții ale sentinței atacate față de cele sus prezentate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Agenția Națională pentru Prestații Sociale împotriva sentinței civile nr. 457 din 22 decembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge capătul de cerere privind acordarea daunelor morale. Menține celelalte dispoziții sale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 15 iunie 2010.