ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2010

Asupra

recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 437 din 6

octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul P.P., în

contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, a dispus anularea Hotărârii nr. 5717/2009

emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantului calitatea

de refugiat în perioada septembrie 1942 – 6 martie 1945 și să-i acorde

drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări

prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând

cu data de 1 noiembrie 2008.

Pentru a pronunța această soluție,

Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele:

În raport cu dispozițiile O.G. nr. 105/1999,

aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările

și completările ulterioare, în acord cu jurisprudența în materie a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, precum și în considerarea jurisprudenței C.E.D.O.

referitoare la existența unei practici unitare și la principiul

nediscriminării, Curtea de apel, în urma analizei probatoriului administrat în

cauză și a declarațiilor martorilor audiați în mod nemijlocit de către

instanță, care, la rândul lor, sunt beneficiari ai prevederilor ordonanței, că reclamantul

împreună cu familia sa s-a refugiat din localitatea de domiciliu Halmășd,

Județul Sălaj, în localitatea Roșia, Județul Bihor, a urmare a persecuțiilor

etnice și a cedării Ardealului de Nord în urma Dictatului de la Viena.

Din depozițiile martorilor, a reținut

instanța că reclamantul a părăsit localitatea de domiciliu în luna august 1942

și a revenit în localitatea de domiciliu în primăvara anului 1945.

Împotriva sentinței civile pronunțate

de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal, a declarat recurs pârâta C.J.P. Sălaj, invocând motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ.

În esență, prin motivele de recurs,

recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în care obiectul litigiului vizează

o indemnizație de până la 500 lei, iar reclamantul a făcut dovada cu martori în

privința încadrării sale în situația reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat hotărârea

recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin.

(1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depășește

suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub

semnătură privată.

Recurenta-pârâtă mai susține că în

practica Instanței Supreme (deciziia nr. 3738/2007) s-a reținut că drepturile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu

se acordă persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată

sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea

statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca urmare a unor

evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuțiilor

exercitate asupra țiganilor și evreilor.

În concluzie, recurenta-pârâtă

critică sentința recurată sub aspectul faptului că a fost pronunțată în lipsa

prezentării de către reclamant a actelor doveditoare prevăzute de lege care să

ateste calitatea sa de persoană refugiată.

Analizând cauza, prin prisma și în

limita motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința recurată este

temeinică și legală, iar recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

În esență, recurenta-pârâtă critică

soluția pronunțată de Curtea de apel sub două aspecte:

- sub aspectul probei,

recurenta-pârâtă susține că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se poate

face prin declarații de martori, având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1)

C. civ., și în lipsa actelor doveditoare prevăzute de ordonanță.

- sub aspectul fondului,

recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu

modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au

refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român ori care au

părăsit localitatea de domiciliu din alte motive decât existența unor

persecuții din motive etnice.

În ceea ce privește dovada

încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, Înalta Curte reține că, p

otrivit art. 4 alin. (1) și (2) din

Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999

, aprobată și modificată prin Legea

nr. 189/2000

, cu modificările ulterioare, se

poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada

persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.”

Aceste dispoziții sunt date în

aplicarea art. 6

1

din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art.

1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la

cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este

posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”.

Potrivit dispozițiilor

susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din

O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin

actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații

de martori în situația în care lipsesc actele oficiale.

De asemenea, în jurisprudența Curții

Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată

cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și

completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană

sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute

în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de

competența exclusivă a instanței judecătorești” (Decizia Curții Constituționale

nr. 558/2005).

Astfel fiind, Curtea de apel a

realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma

dispozițiilor legale incidente.

În cauză reclamantul a depus

diligențele necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente

enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din

adresa emisă de D.J.A.N. Bihor, în care se menționează că numitul P.T. (tatăl

reclamantului) nu figurează în documentele deținute de instituție.

Astfel fiind, în virtutea rolului

activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel

Cluj a procedat la audierea martorului P.F., pe care a apreciat-o ca fiind pertinentă,

concludentă și utilă cauzei, din cuprinsul căreia rezultă că familia

reclamantului s-a refugiat în perioada reținută de instanță din cauza

persecuțiilor etnice exercitate asupra lor în localitatea de domiciliu ulterior

cedării Adealului de Nord după Dictatul de la Viena.

Înalta Curte reține că întemeiat

instanța de fond a apreciat, pe baza declarației martorului P.F., coroborată cu

celelalte înscrisuri depuse în probațiune, că refugiul familiei reclamantului

s-a datorat persecuțiilor din motive etnice exercitate de ocupația străină,

astfel că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la situația

persoanelor care și-au schimbat domiciliul din alte motive.

Sub acest aspect, Înalta Curte

reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului

administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în

ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările

și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 1191 alin. (1) C.

civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face

dovada situației de fapt constând în refugiul familiei reclamantului și a

motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în

sensul dispozițiilor respective.

Criticile din recurs referitoare la

faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și

completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o

localitate aflată sub administrația statului român, sunt neîntemeiate, având în

vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți

de Casație și Justiție, s-a stabilit, î

n

aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, că „cetățenii

români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice

de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945,

indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului

român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și

indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se

afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat,

beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus

menționat”.

În raport de toate aceste

considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat,

neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul

dispozițiilor art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., astfel încât, în

temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004,

îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de C.J.P.

Sălaj împotriva sentinței civile nr. 437 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 martie 2010.