ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1335/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 437 din 6 octombrie 2009, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul P.P., în contradictoriu cu pârâta C.J.P. Sălaj, a dispus anularea Hotărârii nr. 5717/2009 emisă de pârâtă și a obligat-o pe aceasta să recunoască reclamantului calitatea de refugiat în perioada septembrie 1942 – 6 martie 1945 și să-i acorde drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, începând cu data de 1 noiembrie 2008. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de apel a reținut, în esență, următoarele: În raport cu dispozițiile O.G.

nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, în acord cu jurisprudența în materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și în considerarea jurisprudenței C.E.D.O. referitoare la existența unei practici unitare și la principiul nediscriminării, Curtea de apel, în urma analizei probatoriului administrat în cauză și a declarațiilor martorilor audiați în mod nemijlocit de către instanță, care, la rândul lor, sunt beneficiari ai prevederilor ordonanței, că reclamantul împreună cu familia sa s-a refugiat din localitatea de domiciliu Halmășd, Județul Sălaj, în localitatea Roșia, Județul Bihor, a urmare a persecuțiilor etnice și a cedării Ardealului de Nord în urma Dictatului de la Viena.

Din depozițiile martorilor, a reținut instanța că reclamantul a părăsit localitatea de domiciliu în luna august 1942 și a revenit în localitatea de domiciliu în primăvara anului 1945. Împotriva sentinței civile pronunțate de Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta C.J.P. Sălaj, invocând motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ. În esență, prin motivele de recurs, recurenta-pârâtă susține că, în condițiile în care obiectul litigiului vizează o indemnizație de până la 500 lei, iar reclamantul a făcut dovada cu martori în privința încadrării sale în situația reglementată de O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor art. 5 coroborat cu art. 1169 și art. 1191 alin. (1) C. civ., conform cărora dovada actelor juridice al căror obiect depășește suma de 0,025 lei nu se poate face decât prin act autentic sau prin act sub semnătură privată. Recurenta-pârâtă mai susține că în practica Instanței Supreme (deciziia nr. 3738/2007) s-a reținut că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care și-au schimbat domiciliul dintr-o localitate aflată sub autoritatea statului român într-o localitate aflată tot sub autoritatea statului român, persoanelor care și-au schimbat domiciliul ca urmare a unor evenimente de război ori persoanelor care s-au refugiat de teama persecuțiilor exercitate asupra țiganilor și evreilor.

În concluzie, recurenta-pârâtă critică sentința recurată sub aspectul faptului că a fost pronunțată în lipsa prezentării de către reclamant a actelor doveditoare prevăzute de lege care să ateste calitatea sa de persoană refugiată. Analizând cauza, prin prisma și în limita motivelor de recurs, Înalta Curte constată că sentința recurată este temeinică și legală, iar recursul este nefondat pentru următoarele considerente: În esență, recurenta-pârâtă critică soluția pronunțată de Curtea de apel sub două aspecte: - sub aspectul probei, recurenta-pârâtă susține că dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se poate face prin declarații de martori, având în vedere prevederile art. 1191 alin. (1) C. civ., și în lipsa actelor doveditoare prevăzute de ordonanță.

- sub aspectul fondului, recurenta-pârâtă susține că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român ori care au părăsit localitatea de domiciliu din alte motive decât existența unor persecuții din motive etnice. În ceea ce privește dovada încadrării în ipoteza reglementată de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte reține că, p otrivit art. 4 alin. (1) și (2) din Normele de aplicare a ordonanței, aprobate prin H.G. nr. 127/2002 „dovada încadrării în situațiile prevăzute la art. 1 din O.G.

nr. 105/1999 , aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000 , cu modificările ulterioare, se poate face cu acte oficiale eliberate de organele competente”, iar „în lipsa actelor oficiale dovada persecuției etnice se poate face prin declarație cu martori.” Aceste dispoziții sunt date în aplicarea art. 6 1 din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora „dovedirea situațiilor prevăzute la art. 1 se face de către persoanele interesate, cu acte oficiale eliberate, la cerere, de către organele competente, iar în cazul în care aceasta nu este posibil, prin orice mijloc de probă prevăzut de lege”. Potrivit dispozițiilor susmenționate, dovada încadrării în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, se face fie prin actele oficiale menționate la art. 4 alin. (1) din Norme, fie prin declarații de martori în situația în care lipsesc actele oficiale. De asemenea, în jurisprudența Curții Constituționale, chiar cu referire la dispozițiile O.G. nr. 105/1999, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 189/2000, cu modificările și completările ulterioare, s-a afirmat că „stabilirea faptului dacă o persoană sau alta se încadrează ori nu în vreuna dintre măsurile de persecuție prevăzute în ipoteza normei juridice reprezintă o problemă de aplicare a legii, de competența exclusivă a instanței judecătorești” (Decizia Curții Constituționale nr. 558/2005).

Astfel fiind, Curtea de apel a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat prin prisma dispozițiilor legale incidente. În cauză reclamantul a depus diligențele necesare pentru a obține acte oficiale de la organele competente enumerate la art. 4 alin. (1) din Normele metodologice, așa cum rezultă din adresa emisă de D.J.A.N. Bihor, în care se menționează că numitul P.T. (tatăl reclamantului) nu figurează în documentele deținute de instituție. Astfel fiind, în virtutea rolului activ ce îi revenea conform art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea de Apel Cluj a procedat la audierea martorului P.F., pe care a apreciat-o ca fiind pertinentă, concludentă și utilă cauzei, din cuprinsul căreia rezultă că familia reclamantului s-a refugiat în perioada reținută de instanță din cauza persecuțiilor etnice exercitate asupra lor în localitatea de domiciliu ulterior cedării Adealului de Nord după Dictatul de la Viena.

Înalta Curte reține că întemeiat instanța de fond a apreciat, pe baza declarației martorului P.F., coroborată cu celelalte înscrisuri depuse în probațiune, că refugiul familiei reclamantului s-a datorat persecuțiilor din motive etnice exercitate de ocupația străină, astfel că sunt neîntemeiate criticile din recurs referitoare la situația persoanelor care și-au schimbat domiciliul din alte motive. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că instanța fondului a realizat o corectă apreciere a probatoriului administrat, stabilind cu just temei faptul că reclamantul se încadrează în ipoteza reglementată de art. 1 lit. c) din O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare.

Dispozițiile art. 1191 alin. (1) C. civ., nu sunt aplicabile în cauză, întrucât prin proba cu martori se face dovada situației de fapt constând în refugiul familiei reclamantului și a motivelor care au determinat refugiul, iar nicidecum dovada unui act juridic în sensul dispozițiilor respective. Criticile din recurs referitoare la faptul că drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, cu modificările și completările ulterioare, nu se acordă persoanelor care s-au refugiat într-o localitate aflată sub administrația statului român, sunt neîntemeiate, având în vedere faptul că, prin Decizia nr. 41/2007 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, s-a stabilit, î n aplicarea dispozițiilor art. 1 lit. c) din O.G.

nr. 105/1999, că „cetățenii români, indiferent de naționalitate, care au fost persecutați din motive etnice de regimurile instaurate în perioada 6 septembrie 1940 - 6 martie 1945, indiferent dacă la data strămutării aveau domiciliul pe teritoriul statului român sau pe teritoriile românești aflate sub ocupația altor state și indiferent dacă localitatea în care au fost strămutați ori s-au refugiat se afla sub jurisdicție românească ori sub administrația unui alt stat, beneficiază de măsurile reparatorii prevăzute de textul de lege mai sus menționat”. În raport de toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în sensul dispozițiilor art. 304 sau art. 304 1 C. proc.

civ., astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) – alin. (3) C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.J.P. Sălaj împotriva sentinței civile nr. 437 din 6 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 9 martie 2010.