ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3485/2010

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia

nr. 2032 din 21 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a fost respins ca nefundat recursul declarat de M.G.

împotriva deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal.

Pentru a

pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență, că după cum în

mod corect s-a reținut prin decizia atacată, actul a cărei nelegalitate a fost

invocată pe cale de excepție, în speță Nota Colegiului Director al Camerei

Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, reprezintă un

act procedural îndeplinit în cadrul procedurii disciplinare, așadar un act

premergător hotărârilor emise de intimații - pârâții.

S-a apreciat

că atare acte premergătoare, acte ce nu pot face obiectul unei acțiuni de

competența instanțelor judecătorești de contencios administrativ, sunt

susceptibile de a fi atacate odată cu actul sau decizia definitivă dată,

instanța fiind competentă, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din

Legea nr. 554/2004, să se pronunțe și asupra legalității actelor sau

operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus

judecății.

S-a constată

că prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, recurentul a lăsat la

aprecierea instanței analizarea legalității notei în speță ca excepție, sau pe

fondul cauzei, ca motiv de nulitate a actelor atacate.

În atare

condiții, Înalta Curte a apreciat că în mod corect instanța a procedat la

analiza legalității actului premergător în cadrul motivelor de recurs, iar nu

separat, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte

a respins și critica cu privire la existența unei discriminări, întrucât

dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, se referă la

exercitarea unor drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, astfel cum

prevede chiar textul, nefiind vorba de situații de genul celei ce face obiectul

litigiului de fată.

S-a mai

apreciat că nu se pot reține susținerile recurentului relative la încălcarea

drepturilor sale, acesta beneficiind de un recurs efectiv, fiind reprezentat pe

parcursul soluționării litigiului de un apărător ales, instanța procedând la

administrarea probelor solicitate pe parcursul judecării cauzei, precum și la o

analiză judicioasă a acestora.

Contestatorul

M.G. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2032 din 21

mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr.

6525/59/2006, solicitând anularea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei de

instanța competentă.

Contestația

în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 317 pct. 2 și pe prevederile art.

318 teza a II-a C. proc. civ.

Contestatorul

a criticat decizia atacată, pe temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în sensul

că prin decizia civilă nr. 2032 din 21 mai 2008, fiind respins recursul ca

nefondat a încălcat dispozițiile de ordine publică privitoare la competență. În

susținerea acestei critici, contestatorul a arătat că prin respingerea recursului

împotriva deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel

Timișoara a fost menținută o hotărâre irevocabilă, pronunțată de un complet de

recurs format din trei judecători, în această situație fiind încălcate

prevederile art. 299 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție este

competentă, în baza prevederilor dreptului comunitar,a precizat contestatorul,

să îi admită recursul declarat, să caseze decizia atacată și să o trimită spre

rejudecare aceleiași instanțe, pe fond, în complet de primă instanță, format

dintr-un judecător sau să respingă recursul ca inadmisibil, această din urmă

soluție putând fi luată cu ignorarea prevederilor dreptului comunitar.

În privința

prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a arătat că

instanța nu a cercetat motivele invocate, referitoare la art. 6 paragraful 3

lit. d), cele referitoare la art. 14 și nici cele referitoare la hotărârile

Curții Constituționale, care se referă chiar la asigurarea egalității

cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de

atac. De asemenea, a mai arătat contestatorul, instanța a omis să cerceteze și

critica referitoare la încălcarea dreptului la două grade de jurisdicție în

materie penală, având în vedere noțiunea de acuzație penală, prevăzută de art.

6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens, a

mai arătat contestatorul, instanța nu a cercetat motivul că, deși a fost

judecat în recurs de Curtea de Apel Timișoara ( instanță compusă din trei

judecători), această din urmă instanță și-a întemeiat soluția pe o acuzație

nouă și, astfel, nu i-a fost asigurată posibilitatea de a-și formula apărarea

în privința acelei acuzații.

Examinând

contestația în anulare formulată de către domnul M.G., prin prisma prevederilor

art. 317 și art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta este

nefondată pentru motivele ce se vor arăta în continuare.

Art. 317

alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. precizează că o hotărâre judecătorească

irevocabilă poate fi atacată cu contestația în anulare când hotărârea

respectivă a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine

publică privitoare la competență.

Având ca

reper acest text legal, rezultă că hotărârea atacată cu contestație în anulare

este cea care trebuie să fie dată de judecători cu încălcarea normelor

imperative de competență.

Or, din

conținutul contestației în anulare formulată de domnul M.G., rezultă cu puterea

evidenței că, în realitate, critica vizează hotărârea pronunțată de prima

instanță, nu cea pronunțată de instanța de recurs.

Astfel,

domnul M.G. contestă că prima instanță, Curtea de Apel Timișoara, a pronunțat o

soluție legală într-un complet format din trei judecători, după regulile

recursului, domnia sa susținând că trebuia să fie judecat la fond de către un

complet format dintr-un singur judecător, iar hotărârea pronunțată să fie supusă

recursului.

În ceea ce

privește instanța de recurs, care a pronunțat decizia contestată în prezenta

cauză, s-a considerat legal investită și a soluționat recursul declarat

împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță.

Așa fiind,

din perspectiva art. 317 C. proc. civ. critica formulată cu privire la

încălcarea regulilor de competență nu poate fi primită.

În ceea ce

privește art. 318 C. proc. civ., contestație este, de asemenea, nefondată

pentru că, așa cum rezultă din conținutul Deciziei civile nr. 2032 din 21 mai 2008,

motivele din recurs privitoare la prevederile menționate de către contestator

au fost examinate de către instanța de recurs.

Astfel, a

fost examinată critica sa referitoare la existența unei discriminări, prin

limitarea accesului executorilor judecătorești doar la prima instanță,

apreciindu-se că nu este vorba de o discriminare în astfel de situații.

Instanța de

recurs a reținut și că domnul M.G., în speță, a beneficiat de un recurs

efectiv, a fost reprezentat pe parcursul soluționării litigiului de un apărător

ales, iar instanța a procedat la administrarea probelor solicitate pe parcursul

judecării cauzei, precum și la o analiză judicioasă a acestora. Prin aceasta, i

s-a răspuns la toate criticile formulate în baza prevederilor Convenției

Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește susținerea relativă la

dreptul la dublul grad de jurisdicție, este de observat că instanța supremă,

examinând pe fond recursul domnului M.G. și nu pe excepția inadmisibilității,

în pofida faptului că hotărârea primei instanțe a fost intitulată decizie și nu

sentință, în dispozitivul acesteia făcându-se mențiunea „irevocabilă”, a

asigurat efectivitatea dublului grad de jurisdicție consacrat de Legea

contenciosului administrativ.

Așa cum s-a

statuat, în mod constant, în jurisprudență, în legătură cu ipoteza descrisă în

teza a II-a a art. 318 C. proc. civ., instanța de recurs nu este obligată să

răspundă la toate argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv de

recurs, aceasta fiind îndrituită să grupeze argumentele părții și să răspundă

la motivul de casare printr-un argument comun, în acest sens instanța supremă

răspunzând în decizia contestată criticii relative la încălcarea normelor ce

protejează drepturile omului la un proces echitabil, la nediscriminare și a

accesului la instanță, cu respectarea dublului grad de jurisdicție.

Față de cele

ce preced, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de M.G. împotriva deciziei nr. 2032 din 21 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 iunie

2010.