ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3485/2010

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 2032 din 21 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefundat recursul declarat de M.G. împotriva deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență, că după cum în mod corect s-a reținut prin decizia atacată, actul a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale de excepție, în speță Nota Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara, reprezintă un act procedural îndeplinit în cadrul procedurii disciplinare, așadar un act premergător hotărârilor emise de intimații - pârâții.

S-a apreciat că atare acte premergătoare, acte ce nu pot face obiectul unei acțiuni de competența instanțelor judecătorești de contencios administrativ, sunt susceptibile de a fi atacate odată cu actul sau decizia definitivă dată, instanța fiind competentă, în conformitate cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se pronunțe și asupra legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecății. S-a constată că prin concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, recurentul a lăsat la aprecierea instanței analizarea legalității notei în speță ca excepție, sau pe fondul cauzei, ca motiv de nulitate a actelor atacate. În atare condiții, Înalta Curte a apreciat că în mod corect instanța a procedat la analiza legalității actului premergător în cadrul motivelor de recurs, iar nu separat, în conformitate cu prevederile art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte a respins și critica cu privire la existența unei discriminări, întrucât dispozițiile Convenției pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la interzicerea discriminării, se referă la exercitarea unor drepturi și libertăți recunoscute de Convenție, astfel cum prevede chiar textul, nefiind vorba de situații de genul celei ce face obiectul litigiului de fată. S-a mai apreciat că nu se pot reține susținerile recurentului relative la încălcarea drepturilor sale, acesta beneficiind de un recurs efectiv, fiind reprezentat pe parcursul soluționării litigiului de un apărător ales, instanța procedând la administrarea probelor solicitate pe parcursul judecării cauzei, precum și la o analiză judicioasă a acestora.

Contestatorul M.G. a formulat contestație în anulare împotriva Deciziei civile nr. 2032 din 21 mai 2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. 6525/59/2006, solicitând anularea hotărârii atacate și rejudecarea cauzei de instanța competentă. Contestația în anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 317 pct. 2 și pe prevederile art. 318 teza a II-a C. proc. civ. Contestatorul a criticat decizia atacată, pe temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că prin decizia civilă nr. 2032 din 21 mai 2008, fiind respins recursul ca nefondat a încălcat dispozițiile de ordine publică privitoare la competență. În susținerea acestei critici, contestatorul a arătat că prin respingerea recursului împotriva deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara a fost menținută o hotărâre irevocabilă, pronunțată de un complet de recurs format din trei judecători, în această situație fiind încălcate prevederile art. 299 C. proc.

civ. Înalta Curte de Casație și Justiție este competentă, în baza prevederilor dreptului comunitar,a precizat contestatorul, să îi admită recursul declarat, să caseze decizia atacată și să o trimită spre rejudecare aceleiași instanțe, pe fond, în complet de primă instanță, format dintr-un judecător sau să respingă recursul ca inadmisibil, această din urmă soluție putând fi luată cu ignorarea prevederilor dreptului comunitar. În privința prevederilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a arătat că instanța nu a cercetat motivele invocate, referitoare la art. 6 paragraful 3 lit. d), cele referitoare la art. 14 și nici cele referitoare la hotărârile Curții Constituționale, care se referă chiar la asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale, inclusiv a căilor de atac.

De asemenea, a mai arătat contestatorul, instanța a omis să cerceteze și critica referitoare la încălcarea dreptului la două grade de jurisdicție în materie penală, având în vedere noțiunea de acuzație penală, prevăzută de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens, a mai arătat contestatorul, instanța nu a cercetat motivul că, deși a fost judecat în recurs de Curtea de Apel Timișoara ( instanță compusă din trei judecători), această din urmă instanță și-a întemeiat soluția pe o acuzație nouă și, astfel, nu i-a fost asigurată posibilitatea de a-și formula apărarea în privința acelei acuzații. Examinând contestația în anulare formulată de către domnul M.G., prin prisma prevederilor art. 317 și art. 318 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta este nefondată pentru motivele ce se vor arăta în continuare. Art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ. precizează că o hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi atacată cu contestația în anulare când hotărârea respectivă a fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență. Având ca reper acest text legal, rezultă că hotărârea atacată cu contestație în anulare este cea care trebuie să fie dată de judecători cu încălcarea normelor imperative de competență. Or, din conținutul contestației în anulare formulată de domnul M.G., rezultă cu puterea evidenței că, în realitate, critica vizează hotărârea pronunțată de prima instanță, nu cea pronunțată de instanța de recurs.

Astfel, domnul M.G. contestă că prima instanță, Curtea de Apel Timișoara, a pronunțat o soluție legală într-un complet format din trei judecători, după regulile recursului, domnia sa susținând că trebuia să fie judecat la fond de către un complet format dintr-un singur judecător, iar hotărârea pronunțată să fie supusă recursului. În ceea ce privește instanța de recurs, care a pronunțat decizia contestată în prezenta cauză, s-a considerat legal investită și a soluționat recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate de prima instanță. Așa fiind, din perspectiva art. 317 C. proc. civ. critica formulată cu privire la încălcarea regulilor de competență nu poate fi primită. În ceea ce privește art. 318 C. proc.

civ., contestație este, de asemenea, nefondată pentru că, așa cum rezultă din conținutul Deciziei civile nr. 2032 din 21 mai 2008, motivele din recurs privitoare la prevederile menționate de către contestator au fost examinate de către instanța de recurs. Astfel, a fost examinată critica sa referitoare la existența unei discriminări, prin limitarea accesului executorilor judecătorești doar la prima instanță, apreciindu-se că nu este vorba de o discriminare în astfel de situații. Instanța de recurs a reținut și că domnul M.G., în speță, a beneficiat de un recurs efectiv, a fost reprezentat pe parcursul soluționării litigiului de un apărător ales, iar instanța a procedat la administrarea probelor solicitate pe parcursul judecării cauzei, precum și la o analiză judicioasă a acestora.

Prin aceasta, i s-a răspuns la toate criticile formulate în baza prevederilor Convenției Europene a Drepturilor Omului. În ceea ce privește susținerea relativă la dreptul la dublul grad de jurisdicție, este de observat că instanța supremă, examinând pe fond recursul domnului M.G. și nu pe excepția inadmisibilității, în pofida faptului că hotărârea primei instanțe a fost intitulată decizie și nu sentință, în dispozitivul acesteia făcându-se mențiunea „irevocabilă”, a asigurat efectivitatea dublului grad de jurisdicție consacrat de Legea contenciosului administrativ. Așa cum s-a statuat, în mod constant, în jurisprudență, în legătură cu ipoteza descrisă în teza a II-a a art. 318 C. proc.

civ., instanța de recurs nu este obligată să răspundă la toate argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv de recurs, aceasta fiind îndrituită să grupeze argumentele părții și să răspundă la motivul de casare printr-un argument comun, în acest sens instanța supremă răspunzând în decizia contestată criticii relative la încălcarea normelor ce protejează drepturile omului la un proces echitabil, la nediscriminare și a accesului la instanță, cu respectarea dublului grad de jurisdicție. Față de cele ce preced, contestația în anulare va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de M.G. împotriva deciziei nr. 2032 din 21 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 29 iunie 2010.