ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3390/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3390/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

instanțe

Prin acțiunea înregistrată

pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., a solicitat anularea în parte

a rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină și a art. 1 pct. 11

al hotărârii nr. 564/2008 pentru modificarea și completarea regulamentului de organizare

și funcționare a C.S.M. și, implicit, a art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea nr. 1314/2008

de modificare a aceluiași regulament;

Prin aceeași acțiune,

reclamanta a solicitat și suspendarea executării actelor menționate, până la soluționarea

definitivă și irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii,

reclamanta C.E. a arătat că a solicitat anularea rezoluției din 17 decembrie 2009

a comisiei de disciplină, sub aspectul sesizării secției pentru judecători în temeiul

art. 36 alin. (1) din regulament, introdus prin art. 1 pct. 11 din hotărârea C.S.M.

nr. 564/2008, motivat de faptul că procedura pe care acest articol o instituie nu

are bază legală, iar la momentul dispunerii sesizării, executarea art. 1 pct. 11

din hotărârea nr. 564/2008 era suspendată prin sentința nr. 1393 din 01 aprilie

2009 a Curții de Apel București.

Referitor la nelegalitatea

hotărârii 564/2008, sub aspectul art. 1 pct. 11, și implicit a hotărârii nr. 1314/2008

sub aspectul art. 1 pct. 3 și 4, ce a constituit temei de drept al rezoluției de

sesizare a secției pentru judecători din cadrul C.S.M., reclamanta a arătat că nu

este îndeplinită condiția prevăzută de lege pentru existența actelor administrative

normative, iar, în cauză, intimatul a manifestat exces de putere în adoptarea acestor

acte administrative.

Prin întâmpinare, pârâtul

C.S.M. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că rezoluția a cărei

anulare, în parte, se solicită, nu are caracter de act administrativ, în sensul

prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceasta neputând fi

asimilată actului unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate

publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret

a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Totodată, pârâtul a susținut

ca fiind inadmisibil și capătul de cerere prin care se solicită anularea art. 1

pct. 11 din hotărârea nr. 564/2008 și implicit a art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea

nr. 1314/2008 ale Plenului C.S.M. prin care a fost modificat și completat Regulamentul

de organizare și funcționare a C.S.M., aprobat prin hotărârea nr. 326/2005, întrucât

reclamanta nu a formulat plângere prealabilă, conform dispozițiilor art. 7

alin. (1) și (2) coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, prin care

să solicite revocarea, în tot sau în parte.

apel

Prin sentința nr. 5248

din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ

și fiscal, a admis în parte excepția inadmisibilității, doar cu privire la petitele

având ca obiect anularea în parte și suspendarea executării rezoluției emise în

data de 17 decembrie 2009, respingând aceste petite ca inadmisibile.

Totodată, Curtea de apel

a disjuns judecarea restului acțiunii formulate de reclamanta C.E., în contradictoriu

cu pârâții C.S.M. și Uniunea Națională a Judecătorilor din România, privind anularea

și suspendarea executării art. 1 pct. 11 din hotărârea C.S.M. nr. 564/2008 și

art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008, urmând a se forma dosar separat,

cu termen de judecată la data de 11 februarie 2011, cu citarea părților.

Pentru a pronunța această

sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității primului

petit al acțiunii este întemeiată având în vedere că rezoluția atacată nu are natura

juridică a unui act administrativ în înțelesul Legii nr. 554/2004, în cauză nefiind

vorba de un act care să dea naștere, să modifice și să stingă raporturile juridice

între reclamantă și pârâtul C.S.M., ci reprezintă un act cu caracter preparator,

ce se înscrie într-o procedură complexă, fără însă a produce efecte juridice prin

el însuși, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ.

Referitor la excepția

inadmisibilității, invocată de pârât pentru neîndeplinirea procedurii prealabile

a petitului având ca obiect anularea art. 1 pct. 11 al hotărârii nr. 564/2008 pentru

modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare a C.S.M.

și, implicit, a art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea nr. 1314/2008 de modificare a aceluiași

regulament, Curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât din

actele dosarului rezultă că reclamanta a solicitat revocarea actului, pârâtul C.S.M.

exprimându-și poziția, în sensul respingerii solicitării, în cuprinsul hotărârii

Plenului nr. 587 din 01 iulie 2010.

C.E.

Împotriva sentinței Curții

de apel a formulat recurs, în termen legal, reclamanta C.E., criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie și invocând, în drept, motivele de modificare prevăzute

de art. 304 pct. 7 și 9, precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în

art. 304

1

C. proc. civ.

Recurenta și-a structurat

criticile formulate în două motive de recurs, după cum urmează:

3.1. Măsura procedurală

a disjungerii petitelor privind anularea și suspendarea unor articole din hotărârea

C.S.M. nr. 564/2008 și  hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008 este nelegală.

În cuprinsul acestui prim

motiv recurenta susține că:

- s-a aplicat greșit

art. 165 C. proc. civ.;

- nu i s-a comunicat încheierea

de dezbateri;

- nu s-a motivat soluția

disjungerii;

- interdependența existentă

între capetele de cerere nu permitea disjungerea.

3.2. S-a apreciat nelegal

că rezoluția de clasare din 17 decembrie 2009, sub aspectul sesizării secției pentru

judecători, nu este act administrativ individual.

Detaliind, recurenta afirmă

că „jurisdicția administrativă specială reglementată prin hotărârea nr. 564/2008

nu poate avea ca obiect decât un act administrativ individual, în speță, sesizarea

comisiei” și că, dată fiind natura facultativă a acestei jurisdicții, a optat pentru

jurisdicția administrativă de drept comun.

De asemenea, recurenta

consideră că evoluția legislativă îi confirmă punctul de vedere, invocând în acest

sens prevederile Legii nr. 36/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 59/2009 pentru modificarea

Legii nr. 303/2004 și Legii nr. 317/2004.

de C.S.M.

Prin întâmpinarea formulată

în cauză, intimatul C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, raliindu-se

considerentelor primei instanțe.

În esență, intimatul arată

că dispozițiile art. 165 C. proc. civ. au fost aplicate din rațiuni de bună administrare

a justiției, iar recurenta nu a fost vătămată în niciun mod de această soluție.

Cât privește natura juridică

a rezoluției a cărei anulare s-a solicitat, intimatul a arătat că aceasta nu se

circumscrie noțiunii de act administrativ individual, astfel cum este definită de

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În fine, intimatul a mai

arătat și că după epuizarea procedurii instituite de art. 36

1

și 36

2

din regulamentul aprobat prin hotărârea C.S.M. nr. 326/2005 s-a emis hotărârea secției

pentru judecători din cadrul C.S.M. nr. 458 din 22 aprilie 2010 care a fost atacată

de recurentă atât cu contestație la Plenul C.S.M., cât și cu recurs la Înalta Curte

de Casație și Justiție, dar demersurile sale s-au finalizat cu decizia nr. 1933

din 31 martie 2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios

administrativ și fiscal, i-a respins recursul ca nefondat.

II. Considerentele Înaltei

Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată

prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare,

precum și sub toate aspectele, în baza art. 304

1

C. proc. civ., Înalta

Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare.

de drept relevante

Recurenta-reclamantă C.E.

a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având petitele indicat

la pct. 1.1. din această decizie, respectiv:

a) anularea în parte a

rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină din cadrul C.S.M.;

b) anularea art. 1

pct. 11 al hotărârii C.S.M. nr. 564/2008 și, corelativ, a art. 1 pct. 3 și 4 din

hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008;

c) suspendarea executării

actelor administrative atacate.

Prima instanță, soluționând

excepțiile invocate de C.S.M. prin întâmpinare, care vizau respingerea acțiunii

în întregul său ca inadmisibilă, în raport de natura de act premergător a „rezoluției”,

respectiv pentru neîndeplinirea procedurii prealabile în privința cererii de anulare

parțială a actelor administrative normative, a ajuns la concluzia că doar prima

excepție este fondată, reținând, totodată, că reclamanta a făcut dovada respectării

dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Soluția pronunțată de

instanță în privința primului capăt de cerere este legală, ea fiind însușită și

de instanța de recurs.

Răspunzând în concret

criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele:

1.1. Referitor la măsura

disjungerii capetelor de cerere privind anularea parțială a actelor administrative

normative și suspendarea executării acestora.

Contrar susținerilor recurentei,

Înalta Curte observă că prima instanță nu a indicat drept temei al disjungerii restului

cauzei prevederile art. 165 C. proc. civ.

Din practicaua încheierii

pronunțate în ședința publică de la 10 decembrie 2010, rezultă că instanța a rămas

în pronunțare asupra excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare, în lipsa părților,

în condițiile în care reclamanta solicitase judecarea cauzei și în lipsă, conform

art. 242 alin. (2) C. proc. civ.

Procedând astfel, instanța

a respectat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care dispun imperativ

că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra

celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Însă, soluționând excepțiile

invocate, la data de 21 decembrie 2010 (după amânarea consecutivă a pronunțării

la 17 decembrie 2010 și apoi la 21 decembrie 2010) instanța trebuia să pronunțe

o încheiere, iar nu o sentință și să continue judecata în privința capetelor de

cerere rămase nesoluționate.

Această eroare de natură

procedurală nu este aptă, prin ea însăși, să atragă casarea potrivit art. 304

pct. 5 C. proc. civ., întrucât prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. condiționează,

în situația de față, declararea nulității actului de procedură de existența vătămării.

Or, în această privință,

Înalta Curte constată că, dimpotrivă, neregularitatea primei instanțe i-a creat

un avantaj recurentei prin faptul că a putut ataca direct cu recurs sentința examinată

în condițiile în care dacă excepțiile ar fi fost soluționate printr-o încheiere

interlocutorie, s-ar fi exercitat recursul abia după pronunțarea sentinței pe fondul

cauzei.

De asemenea, prin sentința

atacată nu s-a întrerupt cursul judecății, termenul următor fiind stabilit chiar

prin dispozitiv la o dată apropiată.

Cât privește necomunicarea

încheierii pronunțate în data de 10 decembrie 2010, aceasta nu poate fi invocată

ca motiv de nelegalitate a sentinței, situația putând fi remediată prin formularea

unei cereri în sensul respectiv. De altfel, prin cererea din data de 25 ianuarie

2011 rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat „eliberarea unor copii certificate

de pe caietul grefierului de ședință cu consemnările efectuate la termenul din 10

decembrie 2010”, neputând invoca necunoașterea conținutului încheierii de ședință

pronunțată la data menționată.

În fine, existența unei

„interdependențe” între capetele de cerere nu împiedică soluționarea unei excepții

procesuale care atrage rezolvarea parțială a litigiului, aceasta neputând constitui

un motiv de încălcare a prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., anterior

citate.

1.2. Referitor la natura

juridică a rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină pentru judecători.

Prin rezoluția din 17

decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 402/CDJ/2009 de către Comisia de disciplină

s-a dispus:

- clasarea cauzei sub

aspectul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și k) din Legea

nr. 303/2004, republicată și modificată, și

- sesizarea secției pentru

judecători a C.S.M., în temeiul art. 36

1

din Regulamentul de organizare

și funcționare a C.S.M., pentru a se aprecia dacă au fost încălcate dispozițiile

art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor de către

recurentă.

Ca urmare, în ansamblul

său, rezoluția din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină pentru judecători

este un act juridic complex care, contrar susținerilor recurentei, nu poate fi atacat

global în baza art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004, text care vizează strict

soluția de clasare a dosarului.

Nici evoluția normativă

invocată de recurentă nu confirmă justețea punctului său de vedere pentru că

art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004 cu modificările aduse prin Legea nr. 36/2011

statuează că:

„Rezoluția de clasare

dispusă în condițiile alin. (1) sau, după caz, în condițiile alin. (12) poate fi

atacată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările

și completările ulterioare, de persoana indicată la art. 45

1

alin. (1)

și de persoana vizată”.

Așa fiind, Înalta Curte

constată că dispozițiile normative invocate reglementează posibilitatea contestării

numai a rezoluției de clasare iar nu și a rezoluției de sesizare a secției pentru

judecători a C.S.M., în temeiul art. 36

1

din Regulamentul de organizare

și funcționare a C.S.M., cazul în speță.

Prima instanță a stabilit

în mod corect că actul atacat de recurentă nu îndeplinește condițiile impuse de

art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin aceea că nu „dă naștere, modifică

sau stinge raporturi juridice”, având caracterul unui simplu act preparator. Abia

după finalizarea procedurii instituite de art. 36

1

și 36

2

din regulamentul indicat, recurenta-reclamantă poate uza de căile de atac speciale

prevăzute de art. 36

2

alin. (6) și (7), respectiv contestația la Plenul

C.S.M. împotriva hotărârii secției pentru judecători și apoi recursul la secția

contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție .

Actele premergătoare nu

sunt sustrase controlului judiciar, însă voința legiuitorului, exprimată în

art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a fost în sensul verificării legalității

lor odată cu actul administrativ care finalizează procedura.

Din această perspectivă

este nerelevantă distincția pe care recurenta o operează între actele administrative

și actele administrativ jurisdicționale, în ambele categorii actul de sesizare,

în lipsa unei prevederi exprese, neputând fi considerat act administrativ de sine-stătător.

Nu în ultimul rând, Înalta

Curte constată că, prin hotărârea secției pentru judecători din cadrul C.S.M.

nr. 458 din 22 aprilie 2010 a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru

judecători nr. 402/CDJ/2009, (cea analizată în prezenta cauză), constatându-se încălcarea

de către recurenta C.E. a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al

judecătorilor și procurorilor. De asemenea, prin hotărârea nr. 587 din 01 iulie

2010 Plenul C.S.M. i-a respins contestația formulată, iar recursul declarat de C.E.

a fost și el respins prin decizia nr. 1933 din 31 martie 2011 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal.

Conchizând, Înalta Curte

constată că nu au fost decelate motive apte să antreneze modificarea sau casarea

hotărârii primei instanțe.

instanței de recurs

Pentru considerentele

expuse în decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și

art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de C.E. împotriva sentinței nr. 5248 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 10 iunie 2011.