ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3390/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața primei instanțe Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâtul C.S.M., a solicitat anularea în parte a rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină și a art. 1 pct. 11 al hotărârii nr. 564/2008 pentru modificarea și completarea regulamentului de organizare și funcționare a C.S.M. și, implicit, a art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea nr. 1314/2008 de modificare a aceluiași regulament; Prin aceeași acțiune, reclamanta a solicitat și suspendarea executării actelor menționate, până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

În motivarea acțiunii, reclamanta C.E. a arătat că a solicitat anularea rezoluției din 17 decembrie 2009 a comisiei de disciplină, sub aspectul sesizării secției pentru judecători în temeiul art. 36 alin. (1) din regulament, introdus prin art. 1 pct. 11 din hotărârea C.S.M. nr. 564/2008, motivat de faptul că procedura pe care acest articol o instituie nu are bază legală, iar la momentul dispunerii sesizării, executarea art. 1 pct. 11 din hotărârea nr. 564/2008 era suspendată prin sentința nr. 1393 din 01 aprilie 2009 a Curții de Apel București.

Referitor la nelegalitatea hotărârii 564/2008, sub aspectul art. 1 pct. 11, și implicit a hotărârii nr. 1314/2008 sub aspectul art. 1 pct. 3 și 4, ce a constituit temei de drept al rezoluției de sesizare a secției pentru judecători din cadrul C.S.M., reclamanta a arătat că nu este îndeplinită condiția prevăzută de lege pentru existența actelor administrative normative, iar, în cauză, intimatul a manifestat exces de putere în adoptarea acestor acte administrative. Prin întâmpinare, pârâtul C.S.M. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii, arătând că rezoluția a cărei anulare, în parte, se solicită, nu are caracter de act administrativ, în sensul prevederilor art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, aceasta neputând fi asimilată actului unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării și executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

Totodată, pârâtul a susținut ca fiind inadmisibil și capătul de cerere prin care se solicită anularea art. 1 pct. 11 din hotărârea nr. 564/2008 și implicit a art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea nr. 1314/2008 ale Plenului C.S.M. prin care a fost modificat și completat Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., aprobat prin hotărârea nr. 326/2005, întrucât reclamanta nu a formulat plângere prealabilă, conform dispozițiilor art. 7 alin. (1) și (2) coroborate cu cele ale art. 8 din Legea nr. 554/2004, prin care să solicite revocarea, în tot sau în parte. 2. Hotărârea Curții de apel Prin sentința nr. 5248 din 21 decembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte excepția inadmisibilității, doar cu privire la petitele având ca obiect anularea în parte și suspendarea executării rezoluției emise în data de 17 decembrie 2009, respingând aceste petite ca inadmisibile.

Totodată, Curtea de apel a disjuns judecarea restului acțiunii formulate de reclamanta C.E., în contradictoriu cu pârâții C.S.M. și Uniunea Națională a Judecătorilor din România, privind anularea și suspendarea executării art. 1 pct. 11 din hotărârea C.S.M. nr. 564/2008 și art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008, urmând a se forma dosar separat, cu termen de judecată la data de 11 februarie 2011, cu citarea părților.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de fond a reținut, în esență, că excepția inadmisibilității primului petit al acțiunii este întemeiată având în vedere că rezoluția atacată nu are natura juridică a unui act administrativ în înțelesul Legii nr. 554/2004, în cauză nefiind vorba de un act care să dea naștere, să modifice și să stingă raporturile juridice între reclamantă și pârâtul C.S.M., ci reprezintă un act cu caracter preparator, ce se înscrie într-o procedură complexă, fără însă a produce efecte juridice prin el însuși, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea contenciosului administrativ. Referitor la excepția inadmisibilității, invocată de pârât pentru neîndeplinirea procedurii prealabile a petitului având ca obiect anularea art. 1 pct. 11 al hotărârii nr. 564/2008 pentru modificarea și completarea Regulamentului de organizare și funcționare a C.S.M.

și, implicit, a art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea nr. 1314/2008 de modificare a aceluiași regulament, Curtea de apel a constatat că aceasta este neîntemeiată, întrucât din actele dosarului rezultă că reclamanta a solicitat revocarea actului, pârâtul C.S.M. exprimându-și poziția, în sensul respingerii solicitării, în cuprinsul hotărârii Plenului nr. 587 din 01 iulie 2010. 3. Recursul declarat de C.E. Împotriva sentinței Curții de apel a formulat recurs, în termen legal, reclamanta C.E., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și invocând, în drept, motivele de modificare prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9, precum și dispozițiile cu caracter general cuprinse în art. 304 1 C. proc. civ. Recurenta și-a structurat criticile formulate în două motive de recurs, după cum urmează: 3.1.

Măsura procedurală a disjungerii petitelor privind anularea și suspendarea unor articole din hotărârea C.S.M. nr. 564/2008 și hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008 este nelegală. În cuprinsul acestui prim motiv recurenta susține că: - s-a aplicat greșit art. 165 C. proc. civ.; - nu i s-a comunicat încheierea de dezbateri; - nu s-a motivat soluția disjungerii; - interdependența existentă între capetele de cerere nu permitea disjungerea. 3.2. S-a apreciat nelegal că rezoluția de clasare din 17 decembrie 2009, sub aspectul sesizării secției pentru judecători, nu este act administrativ individual. Detaliind, recurenta afirmă că „jurisdicția administrativă specială reglementată prin hotărârea nr. 564/2008 nu poate avea ca obiect decât un act administrativ individual, în speță, sesizarea comisiei” și că, dată fiind natura facultativă a acestei jurisdicții, a optat pentru jurisdicția administrativă de drept comun.

De asemenea, recurenta consideră că evoluția legislativă îi confirmă punctul de vedere, invocând în acest sens prevederile Legii nr. 36/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 59/2009 pentru modificarea Legii nr. 303/2004 și Legii nr. 317/2004. 4. Apărările formulate de C.S.M. Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul C.S.M. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, raliindu-se considerentelor primei instanțe. În esență, intimatul arată că dispozițiile art. 165 C. proc. civ. au fost aplicate din rațiuni de bună administrare a justiției, iar recurenta nu a fost vătămată în niciun mod de această soluție. Cât privește natura juridică a rezoluției a cărei anulare s-a solicitat, intimatul a arătat că aceasta nu se circumscrie noțiunii de act administrativ individual, astfel cum este definită de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004.

În fine, intimatul a mai arătat și că după epuizarea procedurii instituite de art. 36 1 și 36 2 din regulamentul aprobat prin hotărârea C.S.M. nr. 326/2005 s-a emis hotărârea secției pentru judecători din cadrul C.S.M. nr. 458 din 22 aprilie 2010 care a fost atacată de recurentă atât cu contestație la Plenul C.S.M., cât și cu recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție, dar demersurile sale s-au finalizat cu decizia nr. 1933 din 31 martie 2011 prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, i-a respins recursul ca nefondat. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor cuprinse în întâmpinare, precum și sub toate aspectele, în baza art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Recurenta-reclamantă C.E. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune având petitele indicat la pct. 1.1. din această decizie, respectiv: a) anularea în parte a rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină din cadrul C.S.M.; b) anularea art. 1 pct. 11 al hotărârii C.S.M. nr. 564/2008 și, corelativ, a art. 1 pct. 3 și 4 din hotărârea C.S.M. nr. 1314/2008; c) suspendarea executării actelor administrative atacate. Prima instanță, soluționând excepțiile invocate de C.S.M.

prin întâmpinare, care vizau respingerea acțiunii în întregul său ca inadmisibilă, în raport de natura de act premergător a „rezoluției”, respectiv pentru neîndeplinirea procedurii prealabile în privința cererii de anulare parțială a actelor administrative normative, a ajuns la concluzia că doar prima excepție este fondată, reținând, totodată, că reclamanta a făcut dovada respectării dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 554/2004. Soluția pronunțată de instanță în privința primului capăt de cerere este legală, ea fiind însușită și de instanța de recurs. Răspunzând în concret criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte reține următoarele: 1.1. Referitor la măsura disjungerii capetelor de cerere privind anularea parțială a actelor administrative normative și suspendarea executării acestora.

Contrar susținerilor recurentei, Înalta Curte observă că prima instanță nu a indicat drept temei al disjungerii restului cauzei prevederile art. 165 C. proc. civ. Din practicaua încheierii pronunțate în ședința publică de la 10 decembrie 2010, rezultă că instanța a rămas în pronunțare asupra excepțiilor invocate de pârât prin întâmpinare, în lipsa părților, în condițiile în care reclamanta solicitase judecarea cauzei și în lipsă, conform art. 242 alin. (2) C. proc. civ. Procedând astfel, instanța a respectat prevederile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., care dispun imperativ că „instanța se va pronunța mai întâi asupra excepțiilor de procedură și asupra celor de fond care fac de prisos, în totul sau în parte, cercetarea în fond a pricinii”.

Însă, soluționând excepțiile invocate, la data de 21 decembrie 2010 (după amânarea consecutivă a pronunțării la 17 decembrie 2010 și apoi la 21 decembrie 2010) instanța trebuia să pronunțe o încheiere, iar nu o sentință și să continue judecata în privința capetelor de cerere rămase nesoluționate. Această eroare de natură procedurală nu este aptă, prin ea însăși, să atragă casarea potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., întrucât prevederile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. condiționează, în situația de față, declararea nulității actului de procedură de existența vătămării. Or, în această privință, Înalta Curte constată că, dimpotrivă, neregularitatea primei instanțe i-a creat un avantaj recurentei prin faptul că a putut ataca direct cu recurs sentința examinată în condițiile în care dacă excepțiile ar fi fost soluționate printr-o încheiere interlocutorie, s-ar fi exercitat recursul abia după pronunțarea sentinței pe fondul cauzei.

De asemenea, prin sentința atacată nu s-a întrerupt cursul judecății, termenul următor fiind stabilit chiar prin dispozitiv la o dată apropiată. Cât privește necomunicarea încheierii pronunțate în data de 10 decembrie 2010, aceasta nu poate fi invocată ca motiv de nelegalitate a sentinței, situația putând fi remediată prin formularea unei cereri în sensul respectiv. De altfel, prin cererea din data de 25 ianuarie 2011 rezultă că recurenta-reclamantă a solicitat „eliberarea unor copii certificate de pe caietul grefierului de ședință cu consemnările efectuate la termenul din 10 decembrie 2010”, neputând invoca necunoașterea conținutului încheierii de ședință pronunțată la data menționată. În fine, existența unei „interdependențe” între capetele de cerere nu împiedică soluționarea unei excepții procesuale care atrage rezolvarea parțială a litigiului, aceasta neputând constitui un motiv de încălcare a prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., anterior citate. 1.2. Referitor la natura juridică a rezoluției din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină pentru judecători. Prin rezoluția din 17 decembrie 2009, dată în Dosarul nr. 402/CDJ/2009 de către Comisia de disciplină s-a dispus: - clasarea cauzei sub aspectul abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. h) și k) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată, și - sesizarea secției pentru judecători a C.S.M., în temeiul art. 36 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., pentru a se aprecia dacă au fost încălcate dispozițiile art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor de către recurentă. Ca urmare, în ansamblul său, rezoluția din 17 decembrie 2009 a Comisiei de disciplină pentru judecători este un act juridic complex care, contrar susținerilor recurentei, nu poate fi atacat global în baza art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004, text care vizează strict soluția de clasare a dosarului.

Nici evoluția normativă invocată de recurentă nu confirmă justețea punctului său de vedere pentru că art. 46 alin. (13) din Legea nr. 317/2004 cu modificările aduse prin Legea nr. 36/2011 statuează că: „Rezoluția de clasare dispusă în condițiile alin. (1) sau, după caz, în condițiile alin. (12) poate fi atacată potrivit Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, de persoana indicată la art. 45 1 alin. (1) și de persoana vizată”. Așa fiind, Înalta Curte constată că dispozițiile normative invocate reglementează posibilitatea contestării numai a rezoluției de clasare iar nu și a rezoluției de sesizare a secției pentru judecători a C.S.M., în temeiul art. 36 1 din Regulamentul de organizare și funcționare a C.S.M., cazul în speță.

Prima instanță a stabilit în mod corect că actul atacat de recurentă nu îndeplinește condițiile impuse de art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin aceea că nu „dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice”, având caracterul unui simplu act preparator. Abia după finalizarea procedurii instituite de art. 36 1 și 36 2 din regulamentul indicat, recurenta-reclamantă poate uza de căile de atac speciale prevăzute de art. 36 2 alin. (6) și (7), respectiv contestația la Plenul C.S.M. împotriva hotărârii secției pentru judecători și apoi recursul la secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție . Actele premergătoare nu sunt sustrase controlului judiciar, însă voința legiuitorului, exprimată în art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, a fost în sensul verificării legalității lor odată cu actul administrativ care finalizează procedura.

Din această perspectivă este nerelevantă distincția pe care recurenta o operează între actele administrative și actele administrativ jurisdicționale, în ambele categorii actul de sesizare, în lipsa unei prevederi exprese, neputând fi considerat act administrativ de sine-stătător. Nu în ultimul rând, Înalta Curte constată că, prin hotărârea secției pentru judecători din cadrul C.S.M. nr. 458 din 22 aprilie 2010 a fost admisă sesizarea Comisiei de disciplină pentru judecători nr. 402/CDJ/2009, (cea analizată în prezenta cauză), constatându-se încălcarea de către recurenta C.E. a dispozițiilor art. 9 alin. (2) din Codul deontologic al judecătorilor și procurorilor. De asemenea, prin hotărârea nr. 587 din 01 iulie 2010 Plenul C.S.M.

i-a respins contestația formulată, iar recursul declarat de C.E. a fost și el respins prin decizia nr. 1933 din 31 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Conchizând, Înalta Curte constată că nu au fost decelate motive apte să antreneze modificarea sau casarea hotărârii primei instanțe. 2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse în decizie, în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de C.E. împotriva sentinței nr. 5248 din 21 decembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 iunie 2011.