ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2032/2008

Asupra recursului de față; Î n baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 101 din 10 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1592/2/2008 a fost respins, ca nefondată, plângerea petentului C.M. împotriva rezoluției emise la 22 februarie 2008 în dosarul nr. 209/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care a fost respinsă plângerea petentului împotriva soluției emise la 30 ianuarie 2008 în dosarul nr. 2092/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. A fost obligat petentul la 20 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 1592/2/2008, petentul C.M.

a formulat plângere împotriva rezoluției emise la 22 februarie 2008 în dosarul nr. 209/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care a fost respinsă plângerea petentului împotriva soluției din 30 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 2092/P/2007 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București. Î n motivarea plângerii, petentul a arătat că este victima hotărârii judiciare, că plângerea sa nu a fost soluționată pe bază de probe, că magistrații au fost favorizați de procurorul general, cauza fiind soluționată superficial, neintrându-se în fondul cauzei. Prima instanță, analizând cauza pe baza actelor și lucrărilor dosarului a constatat următoarele: La data de 30 noiembrie 2007 petentul C.M.

a solicitat cercetarea și tragerea la răspundere penală a magistratului M.D.C. din cadrul Judecătoriei Buftea sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., în sensul că în dosarul penal nr. 5279/94/2007 în care persoana vătămată are calitatea de „cercetat", „refuză să administreze probe pentru lămurirea și clarificarea cauzei" și prin aceasta îi vatămă „interesele legale de a avea dreptul la un proces penal corect și echitabil în condiții de celeritate". Prin rezoluția din 30 octombrie 2008, procurorul a dispus în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 246 C. pen. în privința judecătorului M.D.C., arătându-se că respingerea sau administrarea probelor este un drept al autorității judecătorului în condițiile art. 67 C. proc.

pen. Împotriva soluției, petentul C.M. a formulat plângere la procurorul general. Prin rezoluția din 30 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 2092/P/2007 a fost respinsă, ca neîntemeiată, plângerea formulată, arătându-se că petentul în plângerea sa a făcut afirmații generale cu privire la fapta judecătorului, nerespectând dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. Analizând conținutul plângerii petentului este de observat faptul că aceasta nu conține descrierea faptei și nici nu indică mijloacele de probă pe care se bazează, încălcând astfel dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen. În lipsa unor date certe cu privire la săvârșirea unei fapte, a indicării mijloacelor de probă pe care se bazează aceste susțineri, plângerea petentului nu a putut fi considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, faptul că un judecător s-a pronunțat într-o cauză în sensul respingerii sau admiterii unor probe pe considerentul utilității și concludentei, fie dimpotrivă, sunt prevăzute de lege, căi de atac. Deliberarea pe care magistrații o fac nu poate fi obiect al urmăririi penale, atâta timp cât nu este urmarea comiterii unei fapte penale. Existența căilor de atac reprezintă o garanție a reexaminării cauzei pentru înlocuirea unei hotărâri cu o nouă hotărâre. Căile de atac reprezintă un instrument procesual prin folosirea cărora se asigură o mai bună înfăptuire a justiției, un remediu procesual care are ca rațiune și finalitate, îndreptarea unor greșeli comise de instanță sau de părți cu ocazia primei judecăți.

Aspectele învederate de către petent în măsura în care se vor dovedi contrare legii pot fi remediate prin exercitarea căilor de atac. Încheierile prin care instanța a dispus asupra administrării probelor (soluționează chestiuni premergătoare fondului date în timpul judecății) vor fi atacate numai o dată cu sentința sau eventual decizia. Deliberarea asupra probelor constituie o activitate logică a magistraților care stă la baza procesului de soluționare a cauzelor ce se consemnează într-o încheiere, încheiere ce este supusă și ea verificării de către instanțele superioare atunci când este exercitată calea de atac, fie a apelului sau a recursului. Acest proces obiectiv și logic al judecătorului de deliberare asupra utilității și pertinenței probelor nu poate forma obiectul unei plângeri penale.

Convingerea judecătorului cu privire la aprecierea utilității unei probe apare ca rezultatul unui proces psihic prin care probele dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, a vinovăției făptuitorului etc. În dreptul român funcționează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită. Astfel, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de către instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului. Astfel, nu s-a putut reține ca infracțiune activitatea judecătorului de apreciere a probelor.

Pentru aceste considerente, conform art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă, ca nefondată, plângerea petentului C.M., văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal, recurs petiționarul C.M., criticând-o, considerând, că, atât procurorii, cât și judecătorii care au soluționat cauza au comis infracțiunile de abuz în serviciu, fals intelectual și favorizarea infractorului cu scopul de a-l favoriza pe colegul lor M.D., același mod de operare folosindu-l și magistrații care au soluționat cauzele ce îi priveau pe colegii lor, P.N. și A.M. La termenul de astăzi, au lipsit, atât recurentul petiționar, cât și intimatul, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de recurentul petiționar au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei sentințe. Examinând recursul declarat de recurentul petiționar C.M. împotriva sentinței pronunțată de prima instanță, conform art. 278 1 alin. (10) cu referire la art. 385 1 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât în raport cu motivele invocate, cât și din oficiu, potrivit art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul petiționarului ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta. Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios și motivat prima instanță, în baza art. 278 1 alin. (8) lit. a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul C.M.

Înalta Curte consideră că au fost evaluate corect actele premergătoare efectuate în cauză, ce au condus la soluția de neîncepere a urmăririi penale față judecătorul M.D.C., pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen. Așa cum rezultă din lucrările dosarului au fost examinate, criticile formulate de petiționar, în raport cu persoana și fapta pretins a fi săvârșită de către acesta, constatându-se că la data de 30 noiembrie 2007 C.M.

a solicitat cercetarea și tragerea la răspundere penală a magistratului mai sus amintit pe motiv că în dosarul penal nr. 5279/94/2007 în care persoana vătămată are calitatea de „cercetat", „refuză să administreze probe pentru lămurirea și clarificarea cauzei" și prin aceasta îi vatămă „interesele legale de a avea dreptul la un proces penal corect și echitabil în condiții de celeritate". Respingerea sau administrarea probelor este un drept al autorității judecătorului în condițiile art. 67 C. proc. pen. Împotriva hotărârii de respingere sau admitere a probelor pe considerentul, fie că trebuiau administrate datorită utilității și concludentei, fie dimpotrivă, sunt prevăzute de lege căi de atac.

Printre căile de atac nu se numără plângerea penală împotriva magistratului, întrucât actul deliberării nu poate fi obiect al urmăririi penale. În raport cu cele arătate, procurorul a dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de judecătorul M.D.C. pentru infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută și pedepsită de art. 246 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. b) C. proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală. Petiționarul a formulat plângere împotriva acestei rezoluții la procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care i-a respins plângerea, ca neîntemeiată prin rezoluția din 22 februarie 2008, dată în dosarul nr. 209/II/2/2008.

În considerentele rezoluției date, procurorul general a constatat că, atât în plângerea penală, cât și în plângerea împotriva soluției, persoana vătămată a formulat afirmații generice, fără a face nicio precizare privind obiectul cauzei, mijloacele de probă care nu au fost administrate de judecător, încheierea (încheierile) prin care instanța s-a pronunțat sub aceste aspecte, acțiunile (inacțiunile) determinate prin care judecătorul a încălcat atribuțiile de serviciu și nici în ce a constat eventuala atingere adusă intereselor legale ale petiționarului. Deosebit de faptul că ipotetica administrare necorespunzătoare a unor mijloace de probă nu constituie, în sine, o dovadă a săvârșirii infracțiunii în discuție și, cu, atât mai puțin, a intenției specifice acesteia, s-a observat în cauză, că persoana vătămată nici măcar nu a respectat condițiile minime prevăzute de lege, referitoare la conținutul plângerii penale.

Au fost încălcate, astfel, dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., potrivit cărora plângerea trebuie să cuprindă, între altele, „descrierea faptei" care formează obiectul plângerii și, „indicarea... mijloacelor de probă". Înalta Curte consideră că prima instanță a făcut o corectă evaluare asupra actelor premergătoare efectuate de către procuror, stabilind că din conținutul plângerii petiționarului este de observat faptul că aceasta nu conține descrierea faptei și nici nu indică mijloacele de probă pe care se bazează, încălcând astfel dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., iar în lipsa unor date cu privire la săvârșirea unei fapte, a indicării mijloacelor de probă pe care se bazează aceste susțineri, plângerea petentului nu poate fi considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, instanța de fond a stabilit judicios că deliberarea pe care magistrații o fac nu poate fi obiect al urmăririi penale, atâta timp cât nu este urmarea comiterii unei fapte penale. Existența căilor de atac reprezintă o garanție a reexaminării cauzei pentru înlocuirea unei hotărâri cu o nouă hotărâre. Căile de atac reprezintă un instrument procesual prin folosirea cărora se asigură o mai bună înfăptuire a justiției, un remediu procesual care are ca rațiune și finalitate îndreptarea unor greșeli comise de instanță sau de părți cu ocazia primei judecăți. încheierile prin care instanța a dispus asupra administrării probelor sunt atacate numai odată cu sentința sau eventual decizia.

Totodată, prima instanță a evidențiat faptul că deliberarea asupra probelor constituie o activitate logică a magistraților care stă la baza procesului de soluționare a cauzelor ce se consemnează într-o încheiere, încheiere ce este supusă și ea verificării de către instanțele superioare atunci când este exercitată calea de atac, fie a apelului sau a recursului. Deliberarea asupra utilității și pertinenței probelor nu poate forma obiectul unei plângeri penale, fiind un proces obiectiv și logic al judecătorului. Convingerea judecătorului cu privire la aprecierea utilității unei probe apare ca rezultatul unui proces psihic prin care probele dau naștere unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, a vinovăției făptuitorului etc. în dreptul român funcționează principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită.

Astfel, aprecierea fiecărei probe se face de către organul de urmărire penală și de către instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor administrate în scopul aflării adevărului. Așadar, prima instanță a apreciat just, că în cauză nu se poate reține ca infracțiune, activitatea judecătorului de apreciere a probelor. Totodată, Înalta Curte, la rândul său, în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor și lucrărilor existente la dosar, a constatat că, atât rezultatul deliberării, cât și celeritatea sau lipsa de celeritate în judecarea cauzelor, atâta vreme, cât nu există vreun indiciu că sunt urmarea comiterii vreunei fapte penale nu constituie o faptă prevăzută de legea penală, respectiv aceea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., pretins a fi comisă de intimatul M.D.C.

Înalta Curte nu poate avea în vedere afirmațiile formulate de recurentul petiționar cu privire la soluția pronunțată de prima instanță, deoarece acestea nu sunt susținute de argumente, ci sunt doar aprecieri generice, care sunt infirmate de motivarea temeinică a instanței cu privire la atribuțiile concrete al judecătorului, în cursul judecății cu privire la aprecierea probelor în cadrul deliberării, constatând că fapta intimatului M.D.C. nu este prevăzută de legea penală. În raport cu cele menționate, Înalta Curte consideră să sentința pronunțată de prima instanță este legală și temeinică sub toate aspectele. Față de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar C.M. împotriva sentinței penale nr. 101 din 10 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. În conformitate cu art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul petiționar C.M. împotriva sentinței penale nr. 101 din 10 aprilie 2008 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul petiționar la plata sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 5 iunie 2008.