ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2032/2008

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2032/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)

Asupra

recursului de față;

Î

n baza lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința

penală nr. 101 din 10 aprilie 2008 a Curții de Apel

București, secția l-a penală, pronunțată în dosarul nr. 1592/2/2008 a

fost

respins, ca nefondată, plângerea petentului C.M. împotriva

rezoluției emise la 22 februarie 2008 în dosarul nr. 209/II/2/2008 al

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București prin care a fost respinsă

plângerea petentului împotriva soluției emise la 30 ianuarie 2008 în dosarul

nr. 2092/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

A fost

obligat petentul la 20 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut că prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. 1592/2/2008,

petentul C.M. a formulat plângere împotriva rezoluției emise la 22

februarie 2008 în dosarul nr. 209/II/2/2008 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel București prin care a fost respinsă plângerea petentului împotriva

soluției din 30 ianuarie 2008 pronunțată în dosarul nr. 2092/P/2007 a

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Î

n motivarea plângerii, petentul a

arătat că este victima hotărârii judiciare, că plângerea sa nu a fost

soluționată pe bază de probe, că

magistrații

au fost favorizați de procurorul general, cauza fiind soluționată

superficial,

neintrându-se în fondul cauzei.

Prima instanță, analizând cauza pe

baza actelor și lucrărilor dosarului a constatat următoarele:

La data

de 30 noiembrie 2007 petentul C.M. a solicitat cercetarea

și

tragerea la răspundere penală a magistratului M.D.C. din cadrul Judecătoriei

Buftea sub aspectul infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen., în sensul că în

dosarul penal nr. 5279/94/2007 în care persoana vătămată are calitatea de

„cercetat", „refuză să administreze probe pentru lămurirea și clarificarea

cauzei" și prin aceasta îi vatămă „interesele legale de a avea dreptul la

un proces penal corect și echitabil în condiții de celeritate".

Prin rezoluția din 30 octombrie 2008,

procurorul a dispus în baza art. 10 lit. b) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale sub aspectul infracțiunii prevăzute și pedepsite de art. 246

C. pen. în privința judecătorului M.D.C., arătându-se că respingerea sau

administrarea probelor este un drept al autorității judecătorului în condițiile

art. 67 C. proc. pen.

Împotriva soluției, petentul C.M. a

formulat plângere la procurorul general.

Prin rezoluția din 30 ianuarie 2008

pronunțată în dosarul nr. 2092/P/2007 a fost respinsă, ca neîntemeiată,

plângerea formulată, arătându-se că petentul în plângerea sa a făcut afirmații

generale cu privire la fapta judecătorului, nerespectând dispozițiile art. 222

alin. (2) C. proc. pen.

Analizând conținutul plângerii

petentului este de observat faptul că aceasta nu conține descrierea faptei și

nici nu indică mijloacele de probă

pe

care se bazează, încălcând astfel dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen.

În lipsa unor date certe cu privire la

săvârșirea unei fapte, a indicării mijloacelor de probă pe care se bazează

aceste susțineri, plângerea petentului nu a putut fi considerată un mijloc

legal de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, faptul că un judecător

s-a pronunțat într-o cauză în sensul respingerii sau admiterii unor probe pe

considerentul utilității și concludentei, fie dimpotrivă, sunt prevăzute de

lege, căi de atac.

Deliberarea pe care magistrații o fac

nu poate fi obiect al urmăririi penale, atâta timp cât nu este urmarea

comiterii unei fapte penale.

Existența căilor de atac reprezintă o

garanție a reexaminării cauzei pentru înlocuirea unei hotărâri cu o nouă

hotărâre. Căile de atac reprezintă un instrument procesual prin folosirea

cărora se asigură o mai bună înfăptuire a justiției, un remediu procesual care

are ca rațiune și finalitate, îndreptarea unor greșeli comise de instanță sau

de părți cu ocazia primei judecăți.

Aspectele învederate de către petent

în măsura în care se vor dovedi contrare legii pot fi remediate prin

exercitarea căilor de atac.

Încheierile prin care instanța a

dispus asupra administrării probelor (soluționează chestiuni premergătoare

fondului date în timpul judecății) vor fi atacate numai o dată cu sentința sau

eventual decizia.

Deliberarea asupra probelor constituie

o activitate logică a magistraților care stă la baza procesului de soluționare

a cauzelor ce se

consemnează într-o

încheiere, încheiere ce este supusă și ea verificării de către instanțele

superioare atunci când este exercitată calea de atac, fie a

apelului sau

a recursului.

Acest proces obiectiv și logic al

judecătorului de deliberare asupra utilității și pertinenței probelor nu poate

forma obiectul unei plângeri penale.

Convingerea

judecătorului cu privire la aprecierea utilității unei probe

apare ca rezultatul unui proces psihic prin care probele dau naștere

unui sentiment de certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei

infracțiuni, a vinovăției făptuitorului etc.

În dreptul român funcționează

principiul liberei aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele

judiciare sprijinindu-se pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită.

Astfel, aprecierea fiecărei probe se

face de către organul de

urmărire penală și

de către instanța de judecată în urma examinării tuturor

probelor

administrate în scopul aflării adevărului.

Astfel, nu s-a putut reține ca

infracțiune activitatea judecătorului de apreciere a probelor.

Pentru aceste considerente, conform

art. 278

1

alin. (8) lit. a) C. proc. pen. a fost respinsă, ca

nefondată, plângerea petentului

C.M.,

văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

Împotriva acestei sentințe a declarat,

în termenul legal, recurs petiționarul C.M., criticând-o, considerând, că, atât

procurorii,

cât și judecătorii care au

soluționat cauza au comis infracțiunile de abuz în

serviciu, fals

intelectual și favorizarea infractorului cu scopul de a-l favoriza pe colegul

lor M.D., același mod de operare folosindu-l și magistrații care au soluționat

cauzele ce îi priveau pe colegii lor, P.N. și A.M.

La termenul de astăzi, au lipsit, atât

recurentul petiționar, cât și intimatul, procedura de citare fiind legal

îndeplinită.

Concluziile reprezentantului Ministerului

Public asupra recursului declarat de recurentul petiționar au fost consemnate

în detaliu în partea introductivă a prezentei sentințe.

Examinând

recursul declarat de recurentul petiționar C.M.

împotriva sentinței pronunțată de prima instanță,

conform art. 278

1

alin. (10)

cu referire la art. 385

1

alin. (1) lit. c) C. proc. pen., atât în raport cu motivele invocate, cât și

din oficiu, potrivit art. 385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte

apreciază recursul petiționarului

ca fiind

nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.

Din analiza cauzei rezultă că în mod

judicios și motivat prima instanță, în baza art. 278

1

alin. (8) lit.

a) C. proc. pen., a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționarul C.M.

Înalta Curte consideră că au fost evaluate

corect actele premergătoare efectuate în cauză, ce au condus la soluția de

neîncepere a urmăririi penale față judecătorul M.D.C., pentru infracțiunea de

abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută și pedepsită de art.

246 C. pen.

Așa cum rezultă din lucrările dosarului

au fost examinate, criticile formulate de petiționar, în raport cu persoana și

fapta pretins a fi săvârșită de către acesta, constatându-se că la data de 30 noiembrie

2007 C.M. a solicitat cercetarea și tragerea la răspundere penală a

magistratului mai sus amintit pe motiv că în dosarul penal nr. 5279/94/2007 în

care persoana vătămată are calitatea de „cercetat", „refuză să

administreze probe pentru lămurirea și clarificarea cauzei" și prin

aceasta îi vatămă „interesele legale de a avea dreptul la un proces penal

corect și echitabil în condiții de celeritate".

Respingerea sau administrarea probelor

este un drept al autorității judecătorului în condițiile art. 67 C. proc. pen. Împotriva

hotărârii de respingere sau admitere a probelor pe considerentul, fie că

trebuiau administrate datorită utilității și concludentei, fie dimpotrivă, sunt

prevăzute de lege căi de atac. Printre căile de atac nu se numără plângerea

penală împotriva magistratului, întrucât actul deliberării nu poate fi obiect

al urmăririi penale.

În raport cu cele arătate, procurorul a

dispus soluția neînceperii urmăririi penale față de judecătorul M.D.C. pentru

infracțiunea de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută și

pedepsită de art. 246 C. pen., în temeiul dispozițiilor art. 10 lit. b) C.

proc. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.

Petiționarul

a formulat plângere împotriva acestei rezoluții la

procurorul

general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, care i-a respins

plângerea, ca neîntemeiată prin rezoluția din 22 februarie 2008, dată în

dosarul nr. 209/II/2/2008.

În considerentele rezoluției date,

procurorul general a constatat că, atât în plângerea penală, cât și în

plângerea împotriva soluției, persoana vătămată a formulat afirmații generice,

fără a face nicio precizare privind obiectul cauzei, mijloacele de probă care

nu au fost administrate de judecător, încheierea (încheierile) prin care

instanța s-a pronunțat sub aceste aspecte, acțiunile (inacțiunile) determinate

prin care judecătorul a încălcat atribuțiile de serviciu și nici în ce a

constat eventuala atingere adusă intereselor legale ale petiționarului.

Deosebit de faptul că ipotetica

administrare necorespunzătoare a unor mijloace de probă nu constituie, în sine,

o dovadă a săvârșirii infracțiunii în discuție și, cu, atât mai puțin, a

intenției specifice acesteia, s-a observat în cauză, că persoana vătămată nici

măcar nu a respectat condițiile minime prevăzute de lege, referitoare la

conținutul plângerii penale. Au fost încălcate, astfel, dispozițiile art. 222

alin. (2) C. proc. pen., potrivit

cărora

plângerea trebuie să cuprindă, între altele, „descrierea faptei" care

formează

obiectul plângerii și, „indicarea... mijloacelor de probă".

Înalta Curte consideră că prima

instanță a făcut o corectă evaluare

asupra

actelor premergătoare efectuate de către procuror, stabilind că din

conținutul

plângerii petiționarului este de observat faptul că aceasta nu conține

descrierea faptei și nici nu indică mijloacele de probă pe care se bazează,

încălcând astfel dispozițiile art. 222 alin. (2) C. proc. pen., iar în lipsa

unor date cu privire la săvârșirea unei fapte, a indicării mijloacelor de probă

pe care se bazează aceste susțineri, plângerea petentului nu poate fi

considerată un mijloc legal de sesizare a organelor de urmărire penală.

De asemenea, instanța de fond a

stabilit judicios că deliberarea pe care magistrații o fac nu poate fi obiect

al urmăririi penale, atâta timp cât nu este urmarea comiterii unei fapte

penale. Existența căilor de atac reprezintă o garanție a reexaminării cauzei

pentru înlocuirea unei hotărâri

cu o nouă

hotărâre. Căile de atac reprezintă un instrument procesual prin

folosirea

cărora se asigură o mai bună înfăptuire a justiției, un remediu procesual care

are ca rațiune și finalitate îndreptarea unor greșeli comise de instanță sau de

părți cu ocazia primei judecăți. încheierile prin care instanța a dispus asupra

administrării probelor sunt atacate numai odată cu sentința sau eventual decizia.

Totodată, prima instanță a evidențiat

faptul că deliberarea asupra probelor constituie o activitate logică a

magistraților care stă la baza

procesului

de soluționare a cauzelor ce se consemnează într-o încheiere,

încheiere

ce este supusă și ea verificării de către instanțele superioare atunci când

este exercitată calea de atac, fie a apelului sau a recursului. Deliberarea

asupra utilității și pertinenței probelor nu poate forma obiectul unei plângeri

penale, fiind un proces obiectiv și logic al judecătorului. Convingerea

judecătorului cu privire la aprecierea utilității unei probe apare ca

rezultatul unui proces psihic prin care probele dau naștere unui sentiment de

certitudine în legătură cu existența sau inexistența unei infracțiuni, a

vinovăției făptuitorului etc. în dreptul român funcționează principiul liberei

aprecieri a probelor, concluzia la care ajung organele judiciare sprijinindu-se

pe probe care nu au o valoare dinainte stabilită. Astfel, aprecierea fiecărei

probe se face de către organul de urmărire

penală

și de către instanța de judecată în urma examinării tuturor probelor

administrate

în scopul aflării adevărului.

Așadar, prima instanță a apreciat just,

că în cauză nu se poate reține ca infracțiune, activitatea judecătorului de

apreciere a probelor.

Totodată, Înalta Curte, la rândul său,

în baza propriului examen, în contextul cauzei, asupra actelor și lucrărilor

existente la dosar, a constatat că, atât rezultatul deliberării, cât și

celeritatea sau lipsa de celeritate în judecarea cauzelor, atâta vreme, cât nu

există vreun indiciu că sunt urmarea comiterii vreunei fapte penale nu

constituie o faptă prevăzută de legea penală, respectiv aceea de abuz în

serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen., pretins

a fi comisă de intimatul M.D.C.

Înalta Curte nu poate avea în vedere

afirmațiile formulate de recurentul petiționar cu privire la soluția pronunțată

de prima instanță, deoarece acestea nu sunt susținute de argumente, ci sunt

doar aprecieri generice, care sunt infirmate de motivarea temeinică a instanței

cu privire la atribuțiile concrete al judecătorului, în cursul judecății cu

privire la aprecierea probelor în cadrul deliberării, constatând că fapta

intimatului M.D.C. nu este prevăzută de legea penală.

În raport cu cele menționate, Înalta

Curte consideră să sentința

pronunțată de

prima instanță este legală și temeinică sub toate aspectele.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte, în baza art. 385

15

pct. 1

lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de

recurentul petiționar C.M. împotriva sentinței penale nr. 101 din 10 aprilie

2008 a Curții de Apel București, secția

I

penală.

În conformitate cu art. 192 alin. (2)

C. proc. pen. se va obliga recurentul petiționar la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D

E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de recurentul petiționar

C.M.

împotriva sentinței penale nr. 101 din 10 aprilie

2008 a

Curții de Apel București, secția

I

penală.

Obligă recurentul petiționar la plata

sumei de 200 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, azi 5 iunie 2008.