ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5257/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

declarat de M.G. împotriva hotărârii Curții de Apel Timișoara, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 2032

din 21 mai 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat recursul declarat de M.G. împotriva

deciziei civile nr. 1197 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara, secția

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța această

hotărâre, Înalta Curte a reținut, în esență, că, după cum în mod corect s-a reținut

prin decizia atacată, actul a cărei nelegalitate a fost invocată pe cale de excepție,

în speță nota Colegiului Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă

Curtea de Apel Timișoara, reprezintă un act procedural îndeplinit în cadrul procedurii

disciplinare, așadar un act premergător hotărârilor emise de intimații-pârâții.

S-a apreciat că actele

premergătoare, acte ce nu pot face obiectul unei acțiuni de competența instanțelor

judecătorești de contencios administrativ, sunt susceptibile de a fi atacate odată

cu actul sau decizia definitivă dată, instanța fiind competentă, în conformitate

cu prevederile art. 18 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, să se pronunțe și asupra

legalității actelor sau operațiunilor administrative care au stat la baza emiterii

actului supus judecății.

S-a mai constatat că prin

concluziile scrise depuse la dosarul cauzei, recurentul a lăsat la aprecierea instanței

analizarea legalității notei în speță, ca excepție, sau pe fondul cauzei, ca motiv

de nulitate a actelor atacate.

În atare condiții, Înalta

Curte a apreciat că în mod corect instanța a procedat la analiza legalității actului

premergător în cadrul motivelor de recurs, iar nu separat, în conformitate cu prevederile

art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte a respins

și critica cu privire la existența unei discriminări, întrucât dispozițiile Convenției

pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale referitoare la

interzicerea discriminării, se referă la exercitarea unor drepturi și libertăți

recunoscute de Convenție, astfel cum prevede chiar textul, nefiind vorba de situații

de genul celei ce face obiectul litigiului de față.

S-a mai apreciat că nu

se pot reține susținerile recurentului relative la încălcarea drepturilor sale,

acesta beneficiind de un recurs efectiv, fiind reprezentat pe parcursul soluționării

litigiului de un apărător ales, instanța procedând la administrarea probelor solicitate

pe parcursul judecării cauzei, precum și la o analiză judicioasă a acestora.

în anulare declarate de M.G., împotriva deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție,

secția contencios administrativ și fiscal.

Contestatorul M.G. a formulat

contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 2032 din 21 mai 2008 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul nr. 6525/59/2006, solicitând anularea

hotărârii atacate și rejudecarea cauzei de instanța competentă.

2.1. Motivele contestației

în anulare.

Contestația în anulare

a fost întemeiată pe prevederile art. 317 pct. 2 și pe prevederile art. 318 teza

a II-a C. proc. civ.

Contestatorul a criticat

decizia atacată, pe temeiul art. 317 pct. 2 C. proc. civ., în sensul că prin decizia

civilă nr. 2032 din 21 mai 2008, fiind respins recursul ca nefondat a încălcat dispozițiile

de ordine publică privitoare la competență. În susținerea acestei critici, contestatorul

a arătat că prin respingerea recursului împotriva deciziei civile nr. 1197 din 13

decembrie 2007 a Curții de Apel Timișoara a fost menținută o hotărâre irevocabilă,

pronunțată de un complet de recurs format din trei judecători, în această situație

fiind încălcate prevederile art. 299 C. proc. civ. Înalta Curte de Casație și Justiție

este competentă, în baza prevederilor dreptului comunitar, a precizat contestatorul,

să îi admită recursul declarat, să caseze decizia atacată și să o trimită spre rejudecare

aceleiași instanțe, pe fond, în complet de primă instanță, format dintr-un judecător

sau să respingă recursul ca inadmisibil, această din urmă soluție putând fi luată

cu ignorarea prevederilor dreptului comunitar.

În privința prevederilor

art. 318 teza a II-a C. proc. civ., contestatorul a arătat că instanța nu a cercetat

motivele invocate, referitoare la art. 6 parag. 3 lit. d), cele referitoare la

art. 14 și nici cele referitoare la hotărârile Curții Constituționale, care se referă

chiar la asigurarea egalității cetățenilor în exercitarea drepturilor lor procesuale,

inclusiv a căilor de atac. De asemenea, a mai arătat contestatorul, instanța a omis

să cerceteze și critica referitoare la încălcarea dreptului la două grade de jurisdicție

în materie penală, având în vedere noțiunea de acuzație penală, prevăzută de

art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. În același sens, a

mai arătat contestatorul, instanța nu a cercetat motivul că, deși a fost judecat

în recurs de Curtea de Apel Timișoara (instanță compusă din trei judecători), aceasta

și-a întemeiat soluția pe o acuzație nouă și astfel, nu i-a fost asigurată posibilitatea

de a-și formula apărarea în privința acelei acuzații.

de Casație și Justiție.

Prin decizia nr. 3485

din 29 iunie 2010, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ

și fiscal, a respins contestația în anulare formulată de către M.G. ca nefondată,

pentru următoarele motive:

3.1. Art. 317 alin. (1)

pct. 2 C. proc. civ. precizează că o hotărâre judecătorească irevocabilă poate fi

atacată cu contestație în anulare când hotărârea respectivă a fost dată de judecători

cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică privitoare la competență.

Având ca reper acest text

legal, rezultă că hotărârea atacată cu contestație în anulare este cea care trebuie

să fie dată de judecători cu încălcarea normelor imperative de competență.

Or, din conținutul contestației

în anulare formulată de M.G., rezultă cu puterea evidenței că, în realitate, critica

vizează hotărârea pronunțată de prima instanță, nu cea pronunțată de instanța de

recurs.

Astfel, M.G. contestă

că prima instanță, Curtea de Apel Timișoara, a pronunțat o soluție legală într-un

complet format din trei judecători, după regulile recursului, susținând că trebuia

să fie judecat la fond de către un complet format dintr-un singur judecător, iar

hotărârea pronunțată să fie supusă recursului.

3.2. În ceea ce privește

instanța de recurs care a pronunțat decizia contestată în prezenta cauză, s-a considerat

legal învestită și a soluționat recursul declarat împotriva hotărârii pronunțate

de prima instanță.

Așa fiind, din perspectiva

art. 317 C. proc. civ., critica formulată cu privire la încălcarea regulilor de

competență nu poate fi primită.

3.3. În ceea ce privește

motivul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., s-a reținut, de asemenea, că este nefondat

pentru că, așa cum rezultă din conținutul deciziei nr. 2032 din 21 mai 2008, motivele

din recurs privitoare la prevederile menționate de către contestator au fost examinate

de către instanța de recurs.

Astfel, a fost examinată

critica sa referitoare la existența unei discriminări, prin limitarea accesului

executorilor judecătorești doar la prima instanță, apreciindu-se că nu este vorba

de o discriminare în astfel de situații.

3.4. În ceea ce privește

susținerea relativă la dreptul la dublul grad de jurisdicție, s-a observat că instanța

supremă, examinând pe fond recursul domnului M.G. și nu pe excepția inadmisibilității,

în pofida faptului că hotărârea primei instanțe a fost intitulată decizie și nu

sentință, în dispozitivul acesteia făcându-se mențiunea „irevocabilă”, a asigurat

efectivitatea dublului grad de jurisdicție consacrat de Legea contenciosului administrativ.

Așa cum s-a statuat în

mod constant în jurisprudență, în legătură cu ipoteza descrisă în teza a II-a a

art. 318 C. proc. civ., instanța de recurs nu este obligată să răspundă la toate

argumentele ridicate de parte în dezvoltarea unui motiv de recurs, aceasta fiind

îndrituită să grupeze argumentele părții și să răspundă la motivul de casare printr-un

argument comun, în acest sens instanța supremă răspunzând în decizia contestată

criticii relative la încălcarea normelor ce protejează drepturile omului la un proces

echitabil, la nediscriminare și a accesului la instanță, cu respectarea dublului

grad de jurisdicție.

a revizuirii exercitată de M.G.

Împotriva acestei decizii

a formulat cerere de revizuire contestatorul M.G., pentru motivele prevăzute de

art. 21 pct. 2 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată.

4.1. În fapt, revizuentul

susține că instanța ce a pronunțat decizia nr. 3485 din 29 iunie 2010 nu și-a motivat

hotărârea în ceea ce privește apărarea referitoare la lipsa de competență a Înaltei

Curți de Casație și Justiție de a soluționa excepția de nelegalitate invocată.

4.2. Se mai susține că

aceeași instanță nu a analizat gravitatea sancțiunii și modul de individualizare

al acesteia și disproporția față de faptele pe care le-a săvârșit revizuentul cu

prilejul soluționării dosarului execuțional nr. 37/2005, cât și a susținerii că,

deși s-a atacat o hotărâre a Comisiei Superioare a Uniunii Naționale a Executorilor

Judecătorești, instanța nu a citat în cauză Uniunea Națională a Executorilor Judecătorești,

ci Comisia Superioară de Disciplină.

4.3. Instanța nu a răspuns

într-o manieră suficientă și explicită argumentelor referitoare la încălcarea practicii

Curții Europene a Drepturilor Omului, ci a grupat aceste critici, deși fiecare dintre

ele se refereau la probleme distincte.

de intimații Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara

și Colegiul Director al Camerei Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de

Apel Timișoara.

5.1. Intimații invocă

inadmisibilitatea cererii de revizuire formulată împotriva unei hotărâri judecătorești

ce nu este susceptibilă de atac.

5.2. Pe fondul cererii,

intimații solicită respingerea ca neîntemeiată.

II. Considerentele Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca instanță

competentă să soluționeze cererea de revizuire împotriva deciziei civile nr. 3485

din 29 iunie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosarul

nr. 4842/2008.

1.1. Revizuientul a invocat

drept temei juridic al cererii, dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

modificată și completată.

Conform acestor prevederi

legale, „constituie motive de revizuire, care se adaugă la cele prevăzute de C.

proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea

principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2)

coroborate cu art. 20 alin. (2) din Constituția României, republicată”.

1.2. Se observă că, deși

revizuentul a invocat drept temei al cererii sale dispozițiile art. 21 alin. (2)

sus-menționate, în concret nu a dezvoltat motivele în sensul cerut, nu a arătat

modul în care s-a încălcat principiul priorității dreptului comunitar.

1.3. Motivele dezvoltate

de revizuent se circumscriu în realitate unor critici ce pot fi încadrate ca motive

de recurs, însă revizuentul a beneficiat de calea de atac a recursului.

întrunite prevederile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

urmează a se respinge cererea ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire

formulată de M.G. împotriva deciziei civile nr. 3485 din 29 iunie 2010 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 25 noiembrie 2010.