ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8180/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8180/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Deliberând asupra

cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de 19 iulie

2010 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta A.R.C. București a chemat în

judecată pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Primarul Municipiului

Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Orașul Constanța

reprezentat prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o

va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și

posesie imobilul-teren în suprafață de 1.000,50 mp, respectiv 1.357,20 mp,

situat la plaja Mamaia. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea

pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri în cazul în care bunul nu poate

fi restituit în natură.

În drept, reclamanta

s-a prevalat de dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin Sentința civilă

nr. 1690 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei

calității procesual pasive a pârâților Primarul Municipiului Constanța și

Consiliul Local Constanța și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța a reținut că a fost învestită de către reclamantă cu

o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1

din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Acțiunea a fost introdusă

după ce a fost adoptată Legea nr. 501/2002, care a modificat O.U.G. nr.

94/2000. Reclamanta nu a uzat de acest act normativ în termenul prevăzut de

lege și care a expirat la 25 ianuarie 2006, ci și-a întemeiat acțiunea pe

dispozițiile dreptului comun.

În această situație

devine prioritară aplicarea acestei legi, conform principiului „specialia

generalibus derogant”, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție

prin Decizia nr. 33/2008.

Prin urmare, în

lumina prevederilor menționate și a deciziei obligatorii a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, instanța a analizat dacă reclamanta are un bun și dacă

dreptul său de a revendica acest bun nu a fost pierdut în mod iremediabil.

În speță, dreptul

reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească

definitivă și irevocabilă care s-o îndreptățească să invoce, în prezent,

dreptul său sau o speranță legitimă, drept care întemeiat pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

Reclamanta nu a

folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 501/2002 privind

aprobarea, cu modificări și completări, a O.U.G. nr. 94/2000, astfel că devin

aplicabile prevederile din acest act normativ, potrivit cu care dreptul

subiectiv la acțiune cu privire la revendicarea oricăror imobile de natura

celor prevăzute de acest act normative se pierde. Acest text se coroborează și

cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din cuprinsul cărora

rezultă că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în

condițiile dreptului comun cât timp nu există o lege specială de reparație care

să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora.

Nu se poate susține

că reclamantei i se încalcă accesul liber la justiție de vreme ce pretențiile

sale au fost analizate de către instanța de fond în raport cu actele normative

și legislația statului în vigoare în materie de restituire a proprietăților

preluate de către stat.

Adoptarea unei

reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Reținând că dreptul reclamantei

de a cere recunoașterea dreptului său s-a stins și aceasta nu are un bun sau o

speranță legitimă în sensul Convenției, tribunalul a respins acțiunea ca

inadmisibilă.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamanta A.R.C. București, iar prin Decizia nr. 6/C

din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a

avut în vedere următoarele considerente:

Cererea cu care a

fost învestită instanța privește restituirea unei proprietăți de cult religios,

reglementată de Legea nr. 501/2002, ce a modificat și completat O.U.G. nr.

94/2000.

Această lege

instituie o procedură administrativă de revendicare a bunurilor imobile

aparținând unui cult religios, ce trebuia declanșată într-un termen care a

expirat la data de 25 ianuarie 2006. Reclamanta nu a uzat de această procedură.

Principiul specialia

generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și cea

specială, este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au

același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie) și a celor din Legea nr. 501/2002 (norma specială

de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv ce au aparținut unui cult

religios).

Aplicarea prioritară

a legii speciale în baza principiului menționat nu exclude în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece așa cum s-a

statuat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul

legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul unui

concurs dintre Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării potrivit C. civ., instanța este datoare să verifice dacă, în

situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în

conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație care impune conform art. 20

alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.

Se constată că

adoptarea unor reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun cu

consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă

art. 6 din Convenție (accesul liber la justiție) în situația în care calea

oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă.

Or, dispozițiile

Legii nr. 501/2002 reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au

aparținut cultelor religioase din România, procedură de care nu a uzat

reclamanta în termenul prevăzut de acest act normativ.

Prin urmare, calea

oferită de Legea nr. 501/2001 era efectivă și asigura valorificarea dreptului

pretins de reclamantă, însă aceasta nu a uzitat de procedura administrativă

prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 501/2002, ci a ales calea dreptului

comun, situație în care acțiunea devine inadmisibilă, astfel cum a reținut

instanța de fond.

Procedând în acest

mod nu i-a fost încălcat reclamantei dreptul la judecată și la un proces

echitabil.

Împotriva acestei

decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta A.R.C.

București.

Prin motivele de

recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se formulează

următoarele critici de nelegalitate:

În mod nelegal

instanța a dat eficiență actului normativ special, cu încălcarea dispozițiilor

imperative ale art. 480 C. civ., ale Constituției României și ale Curții

Europene a Drepturilor Omului, inclusiv a deciziilor date de Înalta Curte de

Casație și Justiție în această materie.

Acțiunea de față este

o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

respectiv art. 480 și urm. C. civ. și art. 6 din Convenția Europeană a

Drepturilor Omului. Respectând principiul disponibilității, precum și

principiul liberului acces la justiție, instanța este obligată să soluționeze

în fond acțiunea în revendicare.

Se mai arată că

dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil erga omnes garantat de

Constituția României și Tratatele internaționale la care România este parte, că

acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă și că, prin soluția

pronunțată, reclamantei i-a fost îngrădit accesul liber la justiție.

Analizând decizia

recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte

constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele

considerente:

Potrivit art. 1 din

O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 501

din 11 iulie 2002, „imobilele care au aparținut cultelor religioase din România

(...) altele decât lăcașele de cult (...) se retrocedează foștilor proprietari,

în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”.

Reclamanta A.R.C.

București a învestit instanțele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., obiectul material al

cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de loturile în suprafață de

1.000,50 mp, respectiv 1.357,20 mp, situate la plaja Mamaia.

Este necontestat în

cauză că reclamanta nu a urmat procedura reglementată de O.U.G. nr. 94 din 29

iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru redobândirea

imobilelor ce au aparținut cultului religios și sunt aflate în prezent în

proprietatea statului, ci a sesizat direct instanțele de judecată cu o acțiune

în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.

În mod corect

instanța de apel a considerat că în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de

cerere nu putea fi promovată.

Prin Decizia în

interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema

existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului

comun în materia revendicării, și anume C. civ.

S-a concluzionat că

opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este

exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care

nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o,

nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în

revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită,

deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea

specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a

fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în

decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât

pentru o anumită categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede

în ce condiții aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se

poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea

aplica în concurs cu acesta.

Prin urmare, printr-o

decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile

Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul

legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție au stabilit în privința concursului dintre legea specială

și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform

principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut

expres în legea specială.

O.U.G. nr. 94 din 29

iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are, în privința

imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei legi speciale, care, după

intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni

întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea

bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare.

Împrejurarea că legea

specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative

prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din

Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că decizia Comisiei speciale

de retrocedare poate fi atacată cu contestație la instanța judecătorească, în

condițiile reglementate de actul normativ special.

În ceea ce privește

susținerea recurentei fundamentată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține, în

acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că un „bun actual”

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a

pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin

care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus

expres în sensul restituirii bunului (cauza Atanasiu și alții contra României -

hotărârea din 12 octombrie 2010). Or, reclamanta nu este beneficiara unei

astfel de hotărâri.

În plus, Curtea

Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1

adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea

statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie

bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei

proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în

conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a

bunurilor confiscate adoptate de stat.

Fiind reglementată

prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse,

respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea

promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie.

Prin urmare, pentru

considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte

va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de reclamanta A.R.C. București împotriva Deciziei nr. 6/C din

17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 17 noiembrie 2011.