ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8180/2011

Deliberând asupra cauzei civile de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 19 iulie 2010 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamanta A.R.C. București a chemat în judecată pârâții Statul Român prin Ministerul de Finanțe, Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local al Municipiului Constanța și Orașul Constanța reprezentat prin Primar și a solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună obligarea pârâților să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul-teren în suprafață de 1.000,50 mp, respectiv 1.357,20 mp, situat la plaja Mamaia. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului Statul Român la plata de despăgubiri în cazul în care bunul nu poate fi restituit în natură.

În drept, reclamanta s-a prevalat de dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Prin Sentința civilă nr. 1690 din 25 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a respins excepția lipsei calității procesual pasive a pârâților Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța și a respins, ca inadmisibilă, acțiunea. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că a fost învestită de către reclamantă cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ. și art. 1 din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Acțiunea a fost introdusă după ce a fost adoptată Legea nr. 501/2002, care a modificat O.U.G.

nr. 94/2000. Reclamanta nu a uzat de acest act normativ în termenul prevăzut de lege și care a expirat la 25 ianuarie 2006, ci și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile dreptului comun. În această situație devine prioritară aplicarea acestei legi, conform principiului „specialia generalibus derogant”, astfel cum a statuat Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008. Prin urmare, în lumina prevederilor menționate și a deciziei obligatorii a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța a analizat dacă reclamanta are un bun și dacă dreptul său de a revendica acest bun nu a fost pierdut în mod iremediabil. În speță, dreptul reclamantei nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă care s-o îndreptățească să invoce, în prezent, dreptul său sau o speranță legitimă, drept care întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției să poată fi valorificat pe calea dreptului comun.

Reclamanta nu a folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 501/2002 privind aprobarea, cu modificări și completări, a O.U.G. nr. 94/2000, astfel că devin aplicabile prevederile din acest act normativ, potrivit cu care dreptul subiectiv la acțiune cu privire la revendicarea oricăror imobile de natura celor prevăzute de acest act normative se pierde. Acest text se coroborează și cu prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, din cuprinsul cărora rezultă că revendicarea bunurilor preluate fără titlu este permisă în condițiile dreptului comun cât timp nu există o lege specială de reparație care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a acestora. Nu se poate susține că reclamantei i se încalcă accesul liber la justiție de vreme ce pretențiile sale au fost analizate de către instanța de fond în raport cu actele normative și legislația statului în vigoare în materie de restituire a proprietăților preluate de către stat.

Adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Reținând că dreptul reclamantei de a cere recunoașterea dreptului său s-a stins și aceasta nu are un bun sau o speranță legitimă în sensul Convenției, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta A.R.C. București, iar prin Decizia nr. 6/C din 17 ianuarie 2011, Curtea de Apel Constanța a respins apelul ca nefondat. Instanța de apel a avut în vedere următoarele considerente: Cererea cu care a fost învestită instanța privește restituirea unei proprietăți de cult religios, reglementată de Legea nr. 501/2002, ce a modificat și completat O.U.G.

nr. 94/2000. Această lege instituie o procedură administrativă de revendicare a bunurilor imobile aparținând unui cult religios, ce trebuia declanșată într-un termen care a expirat la data de 25 ianuarie 2006. Reclamanta nu a uzat de această procedură. Principiul specialia generalibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială, este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie) și a celor din Legea nr. 501/2002 (norma specială de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv ce au aparținut unui cult religios).

Aplicarea prioritară a legii speciale în baza principiului menționat nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, deoarece așa cum s-a statuat prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 pronunțată în recurs în interesul legii de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, în cazul unui concurs dintre Legea nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării potrivit C. civ., instanța este datoare să verifice dacă, în situația particulară supusă analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine în conflict cu dispozițiile art. 1 alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, situație care impune conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, prioritatea normei din Convenție.

Se constată că adoptarea unor reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție (accesul liber la justiție) în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă. Or, dispozițiile Legii nr. 501/2002 reglementează retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, procedură de care nu a uzat reclamanta în termenul prevăzut de acest act normativ. Prin urmare, calea oferită de Legea nr. 501/2001 era efectivă și asigura valorificarea dreptului pretins de reclamantă, însă aceasta nu a uzitat de procedura administrativă prevăzută de art. 1 alin. (5) din Legea nr. 501/2002, ci a ales calea dreptului comun, situație în care acțiunea devine inadmisibilă, astfel cum a reținut instanța de fond.

Procedând în acest mod nu i-a fost încălcat reclamantei dreptul la judecată și la un proces echitabil. Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat și motivat recurs reclamanta A.R.C. București. Prin motivele de recurs întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. se formulează următoarele critici de nelegalitate: În mod nelegal instanța a dat eficiență actului normativ special, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 480 C. civ., ale Constituției României și ale Curții Europene a Drepturilor Omului, inclusiv a deciziilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție în această materie. Acțiunea de față este o acțiune în revendicare imobiliară întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 și urm. C. civ.

și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Respectând principiul disponibilității, precum și principiul liberului acces la justiție, instanța este obligată să soluționeze în fond acțiunea în revendicare. Se mai arată că dreptul de proprietate este un drept absolut, opozabil erga omnes garantat de Constituția României și Tratatele internaționale la care România este parte, că acțiunea în revendicare este o acțiune imprescriptibilă și că, prin soluția pronunțată, reclamantei i-a fost îngrădit accesul liber la justiție. Analizând decizia recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat, urmând a fi respins pentru următoarele considerente: Potrivit art. 1 din O.U.G.

nr. 94 din 29 iunie 2000 astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002, „imobilele care au aparținut cultelor religioase din România (...) altele decât lăcașele de cult (...) se retrocedează foștilor proprietari, în condițiile prezentei ordonanțe de urgență”. Reclamanta A.R.C. București a învestit instanțele cu o cerere în revendicare, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ., obiectul material al cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de loturile în suprafață de 1.000,50 mp, respectiv 1.357,20 mp, situate la plaja Mamaia. Este necontestat în cauză că reclamanta nu a urmat procedura reglementată de O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 pentru redobândirea imobilelor ce au aparținut cultului religios și sunt aflate în prezent în proprietatea statului, ci a sesizat direct instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare fundamentată pe dispozițiile dreptului comun.

În mod corect instanța de apel a considerat că în condițiile concrete ale cauzei, o astfel de cerere nu putea fi promovată. Prin Decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, Înalta Curte a analizat problema existenței unei opțiuni între aplicarea legii speciale și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, și anume C. civ. S-a concluzionat că opinia unor instanțe, în sensul că o astfel de opțiune există pentru că nu este exclusă și că acele persoane care nu au urmat procedura legii speciale sau care nu au declanșat în termenul legal o atare procedură ori care, deși au urmat-o, nu au obținut restituirea în natură a imobilului, au deschisă calea acțiunii în revendicare, întemeiată pe dispozițiile art. 480 C. civ., este greșită, deoarece ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și legea generală - specialia generalibus derogant - și care, pentru a fi aplicat, nu trebuie reiterat în fiecare lege specială.

S-a reținut în decizia pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți că, atâta timp cât pentru o anumită categorie de imobile s-a adoptat o lege specială, care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui persoanelor îndreptățite, nu se poate susține că legea specială, derogatorie de la dreptul comun, s-ar putea aplica în concurs cu acesta. Prin urmare, printr-o decizie pronunțată în soluționarea unui recurs în interesul legii, Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, admițând recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție au stabilit în privința concursului dintre legea specială și legea generală că acesta se rezolvă în favoarea legii speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta nu este prevăzut expres în legea specială.

O.U.G. nr. 94 din 29 iunie 2000 aprobată prin Legea nr. 501 din 11 iulie 2002 are, în privința imobilelor ce intră sub incidența sa, caracterul unei legi speciale, care, după intrarea sa în vigoare, exclude posibilitatea promovării unor acțiuni întemeiate pe normele de drept comun prin care se urmărește restituirea bunurilor ce cad în sfera sa de reglementare. Împrejurarea că legea specială prevede obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile nu înseamnă privarea de dreptul la un tribunal în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, pentru că decizia Comisiei speciale de retrocedare poate fi atacată cu contestație la instanța judecătorească, în condițiile reglementate de actul normativ special.

În ceea ce privește susținerea recurentei fundamentată pe prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Înalta Curte reține, în acord cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, că un „bun actual” există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (cauza Atanasiu și alții contra României - hotărârea din 12 octombrie 2010). Or, reclamanta nu este beneficiara unei astfel de hotărâri. În plus, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția.

Reglementarea unei proceduri speciale de restituire a bunurilor preluate de stat nu vine în conflict cu norma europeană și se înscrie în soluțiile de restituire a bunurilor confiscate adoptate de stat. Fiind reglementată prin norme cu caracter special, pentru considerentele anterior expuse, respectarea acestei proceduri este obligatorie, excluzând posibilitatea promovării unei acțiuni întemeiate pe dreptul comun în materie. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A.R.C. București împotriva Deciziei nr. 6/C din 17 ianuarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 noiembrie 2011.