ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5803/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5803/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3409 din 07 iunie

2011 a Tribunalului Constanța, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii în

revendicare formulate de reclamanții N.G., V.B.J.M., M.M., în contradictoriu cu

pârâții Municipiul Constanța, prin Primar, și Statul Român, prin Ministerul

Finanțelor Publice, reprezentat de D.G.F.P. Constanța.

Reclamanții au fost

obligați la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul Municipiul Constanța.

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

prevede că imobilele preluate de stat fără titlu valabil pot fi revendicate de

foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi

speciale de reparație. Legea nr. 10/2001 a instituit însă atât o procedură

administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să

limiteze incertitudinea raporturilor juridice născute în legătură cu astfel de

imobile, iar, față de prevederile sus-citate, în prezent Legea nr. 10/2001

constituie dreptul comun în materie.

Instanța de fond a

reținut că această soluție este în acord și cu decizia nr. 33/2008, pronunțată

de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, potrivit căreia în

cazul în care se constată neconcordanțe între legea specială, Legea nr.

10/2001, și Convenția Europeană a Drepturilor Omului trebuie acordată

prioritate Convenției, în condițiile în care nu se aduce atingere altui drept

de proprietate sau securității raporturilor juridice.

Art. 6 din Convenție

garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o

instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale civile, iar prin respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în

revendicare nu se îngrădește nici dreptul de acces la instanță și nici nu se

aduce atingere art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Legiuitorul român a

prevăzut, prin actul normativ intrat în vigoare la 14 februarie 2001,

obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile, care nu

conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal pentru că

împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă se prevede

calea contestației în instanță (art. 26).

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări

anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de

legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă.

Or, reclamanții puteau

obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură,

ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă

formulau notificare în termen legal, având posibilitatea să dovedească atât dreptul

de proprietate, cât și invocata preluare abuzivă de către stat.

De asemenea, s-a mai reținut

că soluția de inadmisibilitate a acțiunii în revendicare de drept comun, formulate

după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu aduce atingere nici art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului,

norma garantând protecția unui „bun actual” aflat în patrimoniul persoanei interesate

sau a unei „speranțe legitime” cu privire la valoarea patrimonială respectivă, întrucât

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat, că simpla solicitare de a obține

un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă.

Curtea de Apel Constanța,

secția I civilă, prin decizia nr. 389/C din 10 octombrie 2011, a respins apelul

declarat de apelanții reclamanți V.B.J.M., N.G. și M.M. împotriva sentinței civile

nr. 3409 din 07 iunie 2011, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 3007/118/2009,

în contradictoriu cu intimații-pârâți Municipiul Constanța, prin Primar, și Statul

Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin D.G.F.P. Constanța,

ca nefondat, și a obligat apelanții reclamanți la plata, către intimatul-pârât Municipiul

Constanța, prin Primar, a 300 RON reprezentând cheltuieli de judecată, reținând,

în esență, următoarele:

Prin decizia nr. 33/2008

pronunțată asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte de Casație

și Justiție, secțiile unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea

dreptului de opțiune

între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul imobilelor preluate abuziv

în perioada de referință (Legea nr. 10/2001) și dreptul comun în materia revendicării,

pe considerentul că o asemenea viziune ignoră principiul de drept care guvernează

concursul dintre legea specială și legea generală.

Această decizie reia,

de altfel, considerațiile făcute prin decizia nr. 53 din 04 iunie 2007 a instanței

supreme, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după intrarea sa în vigoare,

dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu privire la imobilele preluate

abuziv de Statul Român în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989, astfel că,

de principiu, persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001

nu au posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea

dreptului comun în materia revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura

legii speciale nu mai pot exercita, ulterior, o acțiune în revendicare fondată pe

dreptul comun, raționamentul fundamentându-se pe regula electa una via și pe principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor

Omului.

Instanța supremă a stabilit,

totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiție și a dreptului

unui reclamant de a se adresa unei instanțe, în virtutea principiului consacrat

prin art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, nu se poate susține în

mod absolut că respingerea ca inadmisibilă - în orice situație - a acțiunii în revendicare

întemeiate pe dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.

Pe raționamentul relevat

de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte

de Casație și Justiție a arătat că deși instanțele care au admis acțiunile în revendicare

formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat exclusiv la compararea titlurilor,

dând preferință titlului mai vechi, cu nesocotirea efectelor generate prin aplicarea

legii speciale și cu încălcarea principului specialia generalibus derogant, nu se

poate însă nici aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile,

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul

într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art.

1 din primul Protocol adițional la Convenție și trebuie să i se asigure accesul

la justiție.

Prin urmare, se impune

în fiecare caz în parte analizarea acestei ultime ipoteze (astfel cum se pretinde,

de altfel, și în prezenta speță), iar dacă intrarea în vigoare a legii noi exclude,

fără discuție, raportarea apelanților-reclamanți la norme al căror efect juridic

a încetat și care nu pot ultraactiva, nu este mai puțin adevărat că inadmisibilitatea

acțiunii trebuie stabilită printr-o evaluare corectă a situației dreptului evocat.

Din acest punct de vedere,

instanța de apel a reținut, sub un prim aspect, că apelanții-reclamanți nu pot susține

întemeiat și argumentat juridic, printr-o interpretare vădit contrară dispozițiile

art. 329 alin. (2) și (3) C. proc. civ., că decizia nr. 33/2008 pronunțată în secțiile

unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și publicată în M. Of. nr. 108/23.02.2009,

nu s-ar aplica acestei spețe pe motivul înregistrării ei anterior acestei dezlegări.

Interpretarea corectă

dedusă din dispozițiile legale indicate este cea a neretroactivității dezlegării

date în recursul în interesul legii pentru cauzele care au primit o soluționare

definitivă pe fond la data publicării deciziei, iar nu că, deși publicată, decizia

nu se aplică acelor cauze pendinte, înregistrate anterior soluției secțiilor unite.

Față de rolul deciziei

pronunțate în temeiul art. 329 C. proc. civ., anume acela al unificării interpretării

și aplicării legii de către instanțele naționale, este evident că decizia nr. 33/2008

– care a tranșat raportul dintre norma de drept comun și cea specială în această

materie – era pe deplin aplicabilă în această speță, iar judecătorul fondului era

nu doar abilitat, ci chiar obligat să o respecte și să o aplice în soluționarea

litigiului.

Aceleași argumente, cu

nuanțarea necesară dată de necesitatea respectării interpretărilor date de Curtea

Europeană dispozițiilor Convenției, au fost avute în vedere în ce ceea privește

cauza Atanasiu și alții c. României, publicată la rândul ei în M. Of., Partea I,

nr. 778/22.11. 2010, apelanții neputând susține întemeiat că judecătorul fondului

urma să ignore spiritul soluției din hotărârea pilot, doar pentru că a fost pronunțată

după înregistrarea acțiunii lor.

Continuând pe linia argumentelor

enunțate, Curtea a constatat – în acest context – că în mod corect instanța de fond

a stabilit că reclamanții nu mai aveau posibilitatea ca, după intrarea în vigoare

a normei speciale în materie, să se mai pretindă titularii unui drept ce ar fi putut

fi recunoscut și valorificat în reglementarea anterioară și de a mai apela la construcția

juridică a clasicei acțiuni în revendicare fondate pe dispozițiile art. 480 C.

civ., pretinzând să li se compare titlul cu cel al intimaților.

Reglementând un cadru

juridic nou pentru pretențiile persoanelor în legătură cu imobilele preluate abuziv

de stat în perioada 06 martie 1945-22 decembrie 1989 (definind prin lege cazurile

de preluare abuzivă, procedura administrativă de urmat și termenele impuse în derularea

acestei proceduri), legiuitorul a părăsit norma generală pentru acest tip de spețe,

fiind mai presus de orice îndoială că singura problemă care s-ar putea invoca este

aceea ca această nouă cale oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus judecății să fie și efectivă, adică să fie susceptibilă a da o satisfacție

echitabilă reclamantului, în măsura în care i se recunoaște existența dreptului

subiectiv.

Privită din această perspectivă,

construcția juridică a comparării de titluri nu își mai găsește configurația sub

noua reglementare, astfel cum corect a stabilit și instanța de fond.

Tribunalul a clarificat

faptul că în cauză reclamanții nu se pot prevala, în contextul dat de jurisprudența

Curții Europene a Drepturilor Omului, dar și de considerentele deciziei nr. 33/2008

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, de un bun în sensul

art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție, existența acestuia fiind legată

de recunoașterea lui printr-o hotărâre anterioară intrării în vigoare a normei speciale,

irevocabilă, neputând fi apreciat totodată că partea are o „speranță legitimă”,

câtă vreme se pretinde un drept pierdut, nevalorificat în termenul prevăzut de legea

specială.

De altfel, chiar hotărârea

Atanasiu c. României pronunțată de Curtea Europeană la 12 octombrie 2010 stabilește

acest fapt, menționându-se că transformarea într-o „valoare patrimonială”, în sensul

art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare

a ilegalității naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată

a cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi.

Pe de altă parte, cu toate

că judecătorul fondului a conchis în sensul că reclamanții nu au apelat anterior

promovării prezentei acțiuni în revendicare la dispozițiile Legii nr. 10/2001, s-a

reținut că soluția de primă instanță nu se impune a fi reformată.

Într-adevăr, apelanții

au inițiat demersurile și pe legea specială, depunând notificarea înregistrată în

13 august 2001, care însă a primit o soluționare în procedura Legii nr. 10/2001,

astfel cum se menționează în adresa din 27 mai 2009 a Serviciului Juridic din cadrul

Primăriei Municipiul Constanța.

Așadar, după emiterea

dispoziției din 04 septembrie 2003 a Primarului Municipiul Constanța, căile de contestare

indicate de instanța de fond și posibilitatea recunoașterii dreptului invocat pe

cale jurisdicțională constituiau o cale efectivă, în accepțiunea dată de art. 6

parag. 1 din Convenție.

Curtea a mai reținut,

că deși apelanții invocă aspectele care au generat condamnarea României pentru încălcarea

dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, spețele indicate

(inclusiv cât privește lipsa funcționalității Fondului Proprietatea), nu induc o

trimitere pertinentă la considerentele hotărârilor Curții Europene, câtă vreme în

cauză se pune în discuție analizarea principiului – recunoscut și de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului – specialia generalibus derogant. Cât privește caracterul funcțional

sau nefuncționalitatea acestui fond, s-a reținut că acest aspect nu poate fi dedus

judecății într-o acțiune fondată pe dreptul comun, unde se pretinde compararea titlurilor,

fără a se face vorbire despre o eventuală soluționare a căilor procesuale împotriva

soluției autorității locale în procedura Legii nr. 10/2001, care ar induce raportarea

la Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Împotriva acestei decizii

a declarat recurs de reclamanta V.B.J.M., criticând-o pentru nelegalitate, pentru

următoarele considerente:

Instanța de apel a aplicat

în mod greșit legea, întrucât a analizat motivele de apel ale reclamanților numai

din prisma acțiunii în revendicare, în condițiile în care acțiunea viza și contestație

formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care se solicită anularea hotărârii

pronunțate de Comisia de aplicare a legii menționate, și a reținut că reclamanții

nu și-ar fi îndeplinit obligațiile ce derivă din legea specială, Legea nr. 10/2001,

obligații ce constau în notificarea deținătorului imobilului, adresându-se instanței

cu o acțiune bazată pe prevederile dreptului comun și anume art. 480 C. civ., deși

au formulat și notificare în temeiul Legii nr. 10/2001, și, așa cum s-a arătat și

prin motivele de apel, au solicitat și anularea hotărârii de respingere a comisiei

de aplicare a legilor reparatorii.

De asemenea, s-a arătat

că inadmisibilitatea acțiunii nu poate fi analizată prin trimitere la cauza „Golder

vs. Regatul Unit”, care a statuat asupra admiterii unor restricții exercițiului

dreptului de acces la justiție, cu condiția ca aceste limitări să nu fie de natură

să afecteze însăși substanța dreptului.

Or, faptul că la 14

februarie 2001 a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001 nu exclude inițierea oricărui

demers procesual al părții care pretinde un drept real asupra bunurilor preluate

de Statul Român, acțiunea neputând fi respinsă sub aspectul inadmisibilității. ci

urmând a fi analizată în contextul temeiniciei, în funcție de situația de fapt și

de normele legale aplicabile.

În ceea ce privește decizia

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, nr. 33 din 09 iunie 2008,

s-a arătat că instanța a reținut, în mod explicit, că existența Legii nr. 10/2001

nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare,

căci este posibil ca reclamantul într-o atare acțiune să se poată prevala la rândul

său de un „bun” în sensul art. 1 din primul Protocol adițional la Convenție și trebuie

să i se asigure accesul la justiție.

Pentru a reține existența

unui „bun” în sensul Convenției, Curtea Europeană a atras atenția și asupra

art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede, în mod expres, că persoanele

proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își

păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci

de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept, cu mențiunea că legea

nu face nicio distincție între situația imobilelor vândute chiriașilor și cea a

celor rămase în patrimoniul statului (cauza Păduraru contra României, parag. 84).

S-a conchis, că cererea

a vizat atât Legea nr. 10/2001, cât și acțiunea în revendicare, aspect ignorat de

către instanța de apel, iar toate motivele hotărârii recurate analizează numai capătul

de cerere în revendicare, și, prin urmare, s-a arătat că se află și sub imperiul

acestei legi, astfel că excepția inadmisibilității urmează a fi respinsă.

În ședința din 27

septembrie 2012, reprezentantul pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, a invocat excepția nulității recursului susținând că prin motivele de recurs

nu s-au invocat critici de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Examinând cu prioritate

această excepție, instanța o constată neîntemeiată, urmând a dispune respingerea

acesteia în consecință, deoarece chiar dacă recurenta reclamantă nu a indicat niciunul

din motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., în cererea

de recurs, dezvoltarea criticilor formulate permite încadrarea lor în art. 304

pct. 5 și 9 C. proc. civ., de către instanță, în condițiile art. 306 alin. (3) C.

proc. civ.

De aceea, instanța analizând

recursul declarat de reclamantă, constată următoarele:

Prin criticile formulate,

reclamanta a arătat că prin motivele de apel a solicitat și anularea hotărârii de

respingere a „comisiei de aplicare a legilor reparatorii”, și că instanța trebuia

să aibă în vedere și cererea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, însă aceasta a ignorat

cererea respectivă.

Susținând astfel, reclamanta

a arătat că instanța de apel nu s-ar fi pronunțat asupra cererii prin care s-a solicitat

anularea hotărârii emise în condițiile Legii nr. 10/2001, cerere formulată prin

motivele de apel.

Această critică este nefondată,

deoarece prin cererea de chemare în judecată, Dosar nr. 8893/212/2008 al Judecătoriei

Constanța, reclamanții au formulat un singur capăt de cerere, respectiv obligarea

pârâtului să le restituie în natură, în deplină proprietate și pașnică folosință,

suprafața de 320,55 m.p. teren, situată în județul Constanța, stabilind astfel cadrul

procesual în care au înțeles să se judece.

În respectarea principiului

disponibilității, obiectul cauzei indicat prin cererea de chemare în judecată, nu

pot fi schimbate de către instanță, aceasta fiind obligată să se pronunțe numai

cu privire la obiectul acțiunii, fără să poată depăși limitele lui.

Împrejurarea că prin motivele

de apel reclamanții au formulat o cerere prin care au solicitat anularea hotărârii

emise în condițiile Legii nr. 10/2001 reprezintă o cerere nouă, formulată pentru

prima dată în apel, ce nu poate fi primită și analizată de către instanță față de

caracterul imperativ al dispozițiilor art. 294 alin. (1) C. proc. civ., potrivit

cărora „în apel nu se poate schimba calitatea părților, cauza sau obiectul cererii

de chemare în judecată și nici nu se pot face alte cereri noi (…)”.

De aceea, legal, instanța

de apel nu a analizat cererea formulată direct în apel de către reclamanți privind

anularea hotărârii emise în condițiile Legii nr. 10/2001.

Celelalte critici formulate

de recurenta reclamantă sunt nefondate, urmând a fi respinse, în consecință, pentru

cele ce succed:

În drept, prin dispozițiile

deciziei nr. 33/2008, secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție au

statuat cu privire la principiile în raport cu care instanțele judecătorești au

a analiza și soluționa acțiunile întemeiate pe dispozițiile dreptului comun, având

ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 06 martie 1945-22

decembrie 1989, formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001.

Potrivit deciziei menționate,

„Concursul dintre legea specială și legea generală se rezolvă în favoarea legii

speciale, conform principiului specialia generalibus derogant, chiar dacă acesta

nu este prevăzut expres în legea specială”.

În aplicarea acestui principiu,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001, după intrarea

în vigoare a acestei legi speciale de reparație, nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv dispozițiile art. 480 C. civ., și aceasta indiferent dacă imobilul a fost

sau nu înstrăinat către terțe persoane.

Pe cale de consecință,

numai persoanele exceptate de la procedura legii speciale, precum și cele care,

din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură

în termenele legale au deschisă calea acțiunii în revendicare/retrocedare a bunului

litigios, dacă acesta nu a fost cumpărat, cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor

Legii nr. 112/1995, de către chiriași.

Însă, în speța supusă

analizei, se constată că reclamanților le erau aplicabile prevederile Legii nr.

10/2001 și că aceștia au uzat de procedura prevăzută de acest act normativ, emițându-se

hotărâre în acest sens de către unitatea notificată.

Așa fiind, nu poate fi

primită critica reclamantei potrivit căreia instanțele de fond nu aveau a analiza

în prezentul litigiu incidența dispozițiilor legii speciale, dat fiind că, pe de

o parte, nu au înțeles să invoce drept temei juridic al pretenției de retrocedare

prevederile Legii nr. 10/2001 și, pe de altă parte, că imobilul nu a fost înstrăinat

de stat către terțe persoane.

Instanțele de fond și

apel au analizat consecințelor concursului între legea generală și legea specială,

aplicabile deopotrivă imobilelor preluate de statul comunist, întrucât o asemenea

omisiune ar fi de natură să pună în discuție eludarea, prin apelarea la dispozițiilor

legii generale, a procedurilor și termenelor instituite prin legea specială, cu

consecințe negative asupra stabilității circuitului civil al unor astfel de imobile,

indiferent de deținătorul lor actual, fapt care nu este permis.

Prin decizia dată în interesul

legii, instanța supremă a statuat, de asemenea, că „În cazul în care sunt sesizate

neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001, și Convenția Europeană

a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate

fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura

în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice”.

Invocarea în procesele

de revendicare a imobilelor preluate de statul comunist de către părțile interesate

a priorității dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, impune efectuarea

de către instanțele judecătorești a unor verificări în vederea statuării cu privire

la calitatea părților, îndeosebi a părții reclamante, de titular a unui bun, valoare

protejată de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Cu alte cuvinte,

părțile interesate

nu pot pretinde în procesul de revendicare o încălcare a dispozițiilor

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la

Convenție

decât în măsura în care instanțele ar statua greșit cu privire

la calitatea lor de titulari ai unui bun în sensul acestei prevederi („bunuri actuale”

ori valori patrimoniale, inclusiv creanțe, în baza cărora se poate pretinde existența

unei „speranțe legitimă” de a obține beneficiul efectiv al unui drept de proprietate).

Cât privește accepțiunea

noțiunii de „bun actual”, se impun a fi observate statuările Curții Europene în

hotărârea din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României,

parag. 140, în sensul că

„existența unui „bun actual”

în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre

definitivă și executorie, instanțele i-au recunoscut acesteia calitatea de proprietar

și dacă în dispozitivul hotărârii ele au dispus în mod expres restituirea bunului.

În acest context, refuzul administrației de a se conforma acestei hotărâri constituie

o ingerință în dreptul la respectarea bunurilor, care ține de prima frază a primului

alineat al art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

În acest context

al analizei, este de observat că în parag. 73 din hotărâre, Curtea Europeană se

rezumă să prezinte soluțiile adoptate prin deciziile nr. 53 din 04 iunie 2007 și

nr. 33 din 09 iunie 2008 de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În speța supusă analizei,

se constată că deși au invocat că sunt titularii unui bun actual aflat sub protecția

art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional

la Convenție,

reclamanții nu au dovedit acest fapt, respectiv nu au prezentat o hotărâre judecătorească

prin care, anterior legiferării procedurii de restituire ori de despăgubire prin

Legea nr. 10/2001, să se fi statuat cu privire la nevalabilitatea titlului statului,

respectiv prin care să le fi fost recunoscut dreptul de proprietate cu privire la

imobilul în litigiu și să se fi dispus

în mod expres restituirea

în favoarea lor.

Așa fiind, pentru considerentele

expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursul și, în temeiul

art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul dedus judecății de reclamanta

V.B.J.M.

, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității

recursului invocată de intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, prin D.G.F.P. Constanța.

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanta V.B.J.M. împotriva deciziei nr. 389/C din 10 octombrie

2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 septembrie

2012.