ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5443/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5443/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului constată

următoarele:

Tribunalul Constanța, secția civilă, prin sentința nr. 2133

din 7 aprilie 2011 a admis excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de

instanță din oficiu. A respins, ca inadmisibilă, acțiunea formulată de

reclamanții G.S. și G.G.J. în contradictoriu cu pârâții Consiliul local

Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și Statul Român prin M.F.P.

În temeiul prevederilor art. 137 C.

proc. civ., instanta s-a pronuntat asupra excepțiilor de procedură care fac de

prisos cercetarea in fond a pricinii.

A constatat că în cauză cererea cu

care instanța a fost învestită privește restituirea unei proprietăți aparținând

unei persoane fizice.

S-a reținut că Legea nr. 10/2001, ca

lege specială de reparație, se aplică în toate situațiile în care se constată o

preluare abuzivă a imobilului, dacă preluarea s-a făcut în perioada de

referință a legii, respectiv 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Aplicarea acestei legi este

prioritară în temeiul principiului,,specialia generalibus derogant” (norma

specială derogă de la norma generală), astfel cum a statuat în mod obligatoriu

și Înalta Curte de Casație si Justiție prin Decizia nr. 33/2008 pronunțată în

Secții Unite, respectiv în cazul unui concurs între Legea nr. 10/2001 si

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, ce are ca izvor Codul civil,

instanța este datoare să verifice dacă, în situația particulară supusă

analizei, aplicarea Legii nr. 10/2001 nu vine in conflict cu dispozițiile art. 1

alin. (1) din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, situație în care se impune, conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, prioritatea normei din Convenție.

Prin urmare, anterior oricărei

analize a îndreptățirii reclamanților la compararea titlurilor de proprietate,

în lumina prevederilor menționate si a deciziei obligatorii a Înaltei Curți de

Casație si Justiție, instanța a analizat daca reclamanții au un bun și dacă

dreptul lor de a cere revendicarea nu a fost pierdut în mod iremediabil.

În cauză, s-a constatat că dreptul

reclamanților nu a fost recunoscut în prealabil printr-o hotărâre judecătorească

definitivă si irevocabilă care să-l îndreptățească să invoce, în prezent,

dreptul lor sau o speranță legitimă, drept care, întemeiat pe art. 1 din

Protocolul nr. 1 al Convenției să poată fi valorificat pe calea dreptului

comun. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat (cauza Poenaru c.

României) că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă

un bun actual și nicio speranță legitimă.

De altfel, în jurisprudența recentă

a Curții Europene a Drepturilor Omului se apreciază că "transformarea

într-o valoare patrimonială, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a

interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității

naționalizării este condiționată de întrunirea de către partea interesată a

cerințelor legale în cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație si de

epuizarea căilor de atac prevăzute de aceste legi” (cauza Maria Atanasiu și

alții împotriva României, hotărârea din 12 octombrie 2010, publicată in M. Of.,

partea I, nr. 778/2010)

S-a constatat că reclamanții nu au

folosit procedura administrativă instituită de Legea nr. 10/2001, astfel că

devin aplicabile prevederile art. 22 alin. (5) din acest act normativ, potrivit

cărora nerespectarea termenului pentru trimiterea notificării,,atrage pierderea

dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin

echivalent”. Acest text s-a coroborat și cu prevederile art. 6 alin. (2) din

Legea nr. 213/1998 din cuprinsul cărora rezultă că revendicarea bunurilor

preluate fără titlu (cum este cazul din speță) este permisă în condițiile

dreptului comun cât timp nu există dispoziții în legea specială de reparație

care să stabilească modalitatea, termenele și condițiile de restituire a

acestora.

S-a reținut că nu se poate susține

ca soluția prefigurată le încalcă reclamanților accesul liber la justiție de

vreme ce pretențiile lor sunt analizate de către o instanță în raport de actele

normative si legislația statului, în vigoare în materie de restituire a

proprietăților preluate de către stat. Dreptul de acces la justiție nu este un

drept absolut, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuând ca acesta este

compatibil cu limitări implicite, statele dispunând de o anumită marjă de

apreciere. Adoptarea unei reglementari speciale, derogatorii de la dreptul comun,

cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu

încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea

specială pentru valorificarea dreptului pretins este efectivă, cale pe care

însă reclamantul nu a parcurs-o.

Reținând că dreptul reclamanților de

a cere recunoașterea dreptului lor s-a stins și că aceștia nu au un bun sau o

speranță legitimă în înțelesul Convenției, tribunalul a respins, ca

inadmisibilă, acțiunea în revendicare.

În conformitate cu dispozițiile art.

274 C. proc. civ., reclamanții, fiind căzut în pretenții, au fost obligați la

plata cheltuielilor de judecată efectuate de pârâți.

Soluția primei instanțe a fost

menținută de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, prin Decizia nr. 390/ C

din 12 octombrie 2011 prin care s-a respins ca nefondat apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței tribunalului.

S-a reținut de către curtea de apel

că este indubitabil că reclamanții se află în situația de a solicita direct în

instanță, prin formularea unei acțiuni în revendicare întemeiată pe

dispozițiile art. 480 C. civ., restituirea imobilului situat în Constanța,

compus din 230 mp teren și construcție.

Fără a nega încadrarea situației de

fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, reclamanții au pretins

că trebuie acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor

Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă și în dezlegarea dată

recursului în interesul legii pronunțată cu privire la această chestiune prin Decizia

nr. 33 din 9 iunie 2008 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

S-a constatat că instanța de fond a

dezlegat în mod judicios problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege

specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989 și Codul civil, ca lege generală,

invocat de reclamanți ca temei al cererii lor de restituire a imobilului.

În doctrina juridică românească este

unanim admis faptul că pentru a se stabili care sunt normele operante în speță,

trebuie făcută mai întâi trimiterea la principiul care guvernează concursul

dintre legea generală și cea specială. Astfel, generalia specialibus derogant

este pe deplin incident în cazul concursului dintre norme care au același

obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma

generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma

specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în

perioada enunțată).

Această chestiune a fost tranșată și

prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – Secțiile

Unite (pct. 1), statuându-se că aplicarea acestui principiu de drept –

recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a

Drepturilor Omului, în jurisprudență – exclude ca, după intrarea în vigoare a

prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în

instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, pe norma de drept comun instituită

prin art. 480 C. civ.

Ca lege specială, Legea nr. 10/2001

se impune pe principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor

juridice privitoare la aceste imobile, pentru care nu a fost inițiată – anterior

intrării legii speciale în vigoare – procedura de drept comun și continuată

ulterior acestui moment.

Decizia Secțiilor Unite a remarcat

faptul că în acest domeniu există o juxtapunere în planul câmpului de

reglementare al actelor normative și că din acest punct de vedere, persoanele

cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin

lege dreptul de opțiune între calea prevăzută de acest act normativ (cu

părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în

revendicare inițiate anterior intrării în vigoare a legii speciale – art. 47 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte de Casație și Justiție

a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a

jurisprudenței instanței supreme, care a decis asupra situațiilor de posibil

conflict în timp al aplicării legilor – în acest sens pronunțându-se și Decizia

nr. 53 din 4 iunie 2007 privitoare la incidența art. 35 din Legea nr. 33/1994

cu cele ale Legii nr. 10/2001.

În cauză, acțiunea în revendicare,

având ca obiect material un imobil preluat de stat din patrimoniul autorilor

reclamanților A.I.G.P. și I.G.P. – și care cade sub incidența dispozițiilor art.

2 din Legea nr. 10/2001, republicată – a fost promovată în anul 2010, deci,

ulterior intrării în vigoare a prevederilor legii speciale (14 februarie 2001).

Împrejurarea invocată de reclamanți,

legată de existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de

art. 480 C. civ. și cel al art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001, care

nu se pot confunda și care vizează – în cazul revendicării – compararea

titlurilor exhibate de părți și a originii acestora, nu poate fi reținută în

măsura în care principiul generalia specialibus derogant este completat în plan

procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată

să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului

pretins.

Deși este real că art. 480 C. civ.

nu a fost abrogat odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în

revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna

celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate nici

susține că se încalcă accesul la justiție în situația în care judecătorul

constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului și

care înlătură aplicarea normei anterioare, cu caracter general ori special,

operante până la data apariției noii reglementări.

Referindu-se la prioritatea

Convenției, reclamanții au invocat dispozițiile art. 6 paragraful 1, întrucât

prin respingerea acțiunii ca inadmisibilă s-ar nega dreptul de acces la

instanță, dar și art. 1 din Protocolul 1 al Convenției.

Art. 6 din Convenție garantează

fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul ca o instanță

judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și

obligațiile sale civile (cauzele Ad’t Mouhoub contra Franței, Waite at Kenedy

contra Germaniei, Prince Hans-Adam II de Lichtenstein contra Germaniei).

Însă, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări

implicite și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de

apreciere.

În același timp, instanța de

contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată într-un

context mai larg, și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de drept

ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar în

substanța sa.

Legiuitorul român a adoptat un act

normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră îndreptățite

pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii pentru

imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind

restituirea în natură a imobilelor.

Legea nr. 10/2001 prevede obligativitatea

parcurgerii procedurii administrative prealabile pe care o reglementează, ceea

ce nu conduce la privarea acelor persoane de dreptul la un tribunal, pentru că,

împotriva dispoziției sau deciziei emise în procedura administrativă, legea prevede

calea contestației în instanță (art. 26), căreia i se conferă o jurisdicție

deplină, după cum au posibilitatea de a supune controlului judecătoresc toate

deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv refuzul

persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării (conform Deciziei

nr. 20 din 19 martie 2007 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta

Curte de Casație și Justiție în Secții Unite), astfel că este pe deplin

asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr. 10/2001,

derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei

reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care

calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins

este una efectivă.

Or, așa cum s-a arătat, reclamanții

puteau obține măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea

în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era

posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, cel prevăzut de art. 22,

fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea

abuzivă de către stat.

În speță, s-a reținut că reclamanții

nu au uzat de dispozițiile Legii nr. 10/2001, neînțelegând să formuleze

notificare în termenul prevăzut de această lege (6 luni, prelungit ulterior la

un an de la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, respectiv până la

data de 14 februarie 2002), aspect confirmat de reclamanți prin apărător în

fața instanței de fond la termenul de judecată din 10 martie 2011 (fila 62

dosar fond).

Exercitarea unui drept de către

titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de

legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor

termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este

posibilă. Soluția decurge din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția

României, potrivit cărora „Competența și procedura de judecată sunt stabilite

prin lege”. Instanța constituțională a reținut în jurisprudența sa că pentru

situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură,

precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât

liberul acces la justiție să nu fie afectat (Decizia Curții Constituționale nr.

755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera că după intrarea în

vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă,

pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție

prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din C.E.D.O., s-a

constatat că ar echivala cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar

și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor

Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise

în exercițiul dreptului de acces la o instanță (cauza Ivo Bartonek și Marcela

Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008).

Dezlegarea dată în temeiul art. 329 alin.

(3) C. proc. civ. prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție – Secțiile Unite exprimă în realitate opinia că intrarea în vigoare a

Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul

comun pentru imobilele ce fac obiect de reglementare al legii speciale, în

situația în care se relevă existența unui „bun” în sensul Convenției, "recunoscut

anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției”.

Din acest punct de vedere, au fost

găsite eronate și lipsite de fundament juridic susținerile reclamanților

conform cărora persoana care invocă deposedarea abuzivă de către stat și care

nu a urmat în termen legal, procedura reglementată de Legea nr. 10/2001, ar

putea solicita restituirea bunului preluat pe calea acțiunii în revendicare

întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în vigoare a noii legi, cu

condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice, nefiind permisă încălcarea prin simpla voință a

petiționarului a principiilor de drept enunțate.

Astfel fiind, nicio persoană nu se

mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune

promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art.

480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6

martie 1945 – 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un „bun”

în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.E.D.O., ori nu poate invoca

existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

S-a reținut că noțiunea de „bun” nu

are accepțiunea înțeleasă de reclamanți, anume, obiectul material al raportului

litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute acestora anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 – o hotărâre judecătorească de anulare

a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a

imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate,

etc. În acest sens, C.E.D.O. a reținut în Cauza pilot Atanasiu ș.a. contra

României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 că „existența unui „bun actual” în

patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o

hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia

calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres

restituirea bunului” (paragraful 140). În consecință, Curtea a apreciat că,

transformarea într-o „valoare patrimonială” în sensul art. 1 din Protocolul 1

la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a

ilegalității naționalizării, „se subordonează îndeplinirii de către partea

interesată, a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de

reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi” (paragraful

142).

Or, pornind de la aceste premise de

abordare, s-a reținut că instanța de fond a dat o corectă dezlegare în drept

speței, apreciind că reclamanții – care nu s-au prevalat de un bun în contextul

arătat nu se încadrează într-o situație care permitea admiterea acțiunii în

revendicare, fondată pe simpla valorificare a unui titlu al antecesorului său.

În egală măsură, reclamanții nu

aveau „o speranță legitimă” în legătură cu recunoașterea dreptului lor, câtă

vreme Decizia nr. 33/2008 pronunțată în Secțiile Unite tranșează situațiile în

care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe

dispozițiile art. 480 C. civ. mai poate justifica un demers în fața instanțelor

naționale pentru aceste imobile, asigurându-se, în contextul dat de art. 329 alin.

(3) C. proc. civ., premisele unei jurisprudențe unitare în acest sens. C.E.D.O.

a remarcat, totodată, anterior dezlegării date prin decizia menționată, că

instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în

legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulate

ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005).

Tot Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a statuat, în egală măsură, că simpla pretenție vizând restituirea unui

imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun

actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor

„concrete și efective” (cauza Păduraru contra României, 2005, Cauzele

Constandache, Lungoci sau Palmaru contra României).

Conchizând, după intrarea în vigoare

a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se

încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi,

aflat sub protecția art. 1 din Protocolul I la C.E.D.O. ca fiind „concret și

efectiv”, iar în cauză, faptul că bunul se află în posesia unor entități

publice nu are nicio relevanță câtă vreme nu s-a dovedit că partea mai

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării

acțiunii în revendicare.

Pentru valorificarea pretențiilor în

legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte

legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din

perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de

lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Statul român și-a propus să acorde

măsuri reparatorii pentru imobilele preluate în regimul trecut, în condițiile

unei legi speciale (Legea nr. 10/2001), lege de care reclamanții nu au înțeles

a uza în termen legal, respectiv nu au întreprins niciun demers judiciar sau

extrajudiciar până în anul 2010, aflându-se într-o stare de totală pasivitate.

Împotriva acestei ultime decizii au

declarat recurs reclamanții G.S. și G.G.J., solicitând admiterea acestuia,

casarea în totalitate a deciziei atacate, admiterea apelului, desființarea în

tot a sentinței tribunalului și, pe cale de consecință, respingerea excepției

inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauzei instanței de fond pentru rejudecare.

Pornind de la decizia dată în

interesul Legii nr. 33/2008, recurenții au arătat că deși într-adevăr prin

aceasta s-a decis că se rezolvă în favoarea legii speciale concursul dintre

legea specială și legea generală, s-a mai prevăzut și faptul că în situația în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială și Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, convenția are prioritate, aceasta putând fi dată în cadrul

unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care

astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității

raporturilor juridice.

Au apreciat așadar că legea specială

în materia restituirilor nu interzice să se facă uz de mijloacele dreptului

comun, dar cu observarea exactă a granițelor dintre norma generală și norma

specială, precum și eventuala lor interfață.

În atare situație, au arătat că se

poate afirma că în cadrul Deciziei nr. 33/2008 sunt antamate și chestiuni

legate de promovarea acțiunii în revendicare în temeiul dreptului comun tocmai

pentru ca persoana îndreptățită la restituire să nu fie împiedicată în demersul

său, de procedura administrativă prealabilă, în a-și redobândi dreptul de

proprietate.

Au mai precizat că acțiunea în

revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este

admisibilă și atunci când vizează imobile înstrăinate prin acte de dispoziție

foștilor chiriași de către unitatea deținătoare, caz în care trebuie să se

procedeze la compararea titlurilor de proprietate deținute de părți. Teoria și

practica judiciară în materie au statuat în sensul că potențialul beneficiar al

Legii nr. 10/2001, prin nerespectarea exigențelor legii speciale pierde vocația

de a beneficia de măsurile reparatorii reglementate în cuprinsul său, nu poate

constitui un fine de neprimire al acțiunii în revendicare, întemeiată pe

dispozițiile dreptului comun.

În raport de aceste considerente,

precum și de faptul că accesul liber la justiție este consacrat prin art. 21

din Constituție, având în vedere și dispozițiile art. 13 din Convenție și ale art.

1 din Primul Protocol adițional, recurenții au conchis că instanțele

judecătorești sunt competente să judece toate acțiunile deduse judecății prin

care se reclamă încălcarea dreptului de proprietate și a celorlalte drepturi

reale intervenite în perioada 1945 – 1989.

În altă ordine de idei,

prevalându-se de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998,

recurenții au arătat că bunurile preluate de stat fără titlu valabil pot fi

revendicate de foștii proprietari sau de către succesorii acestora, iar

instanțele judecătorești sunt competente să stabilească valabilitatea titlului.

Au mai susținut că teoria și

practica judiciară internațională în materie au statuat că efectele deposedării

unui proprietar de bunul ce constituie obiectul dreptului său de proprietate

constă în pierderea doar a unuia dintre atributele acestui drept, cu consecința

păstrării calității de proprietar avută la data preluării.

Textul care reproduce în cuprinsul

legii speciale dispozițiile din dreptul comun conținute de art. 480 C. civ. dă

vocația titularului dreptului de proprietate de a recurge la toate mijloacele

legale, administrative sau judiciare, pentru a obține recunoașterea

respectivului drept într-o manieră pe care o consideră adecvată finalității

urmărite.

De altfel, au arătat că Legea nr. 10/2001,

ca lege specială, nu interzice a se face uz de mijloacele dreptului comun, iar

acțiunea în revendicare formulată potrivit dispozițiilor art. 480 C. civ. este

mijlocul procedural cel mai eficient.

Recurenții au subliniat faptul că

deși au dovedit că s-au legitimat procesual activ ca fiind proprietarii de

drept ai imobilului în litigiu, prin nerecunoașterea dreptului de proprietate

le-a fost îngrădită posibilitatea reală de a dispune de bun, instanțele

internaționale sancționând categoric această ingerință a statului român (cauza

Bălănescu împotriva României, Hotărârea din 15 noiembrie 2007).

Au criticat decizia atacată,

apreciind că aceasta vine în contradicție cu prevederile Convenției Europene a

Dreptului Omului și ale art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție,

arătând că deși se recunoaște dreptul statelor de a reglementa folosința

bunurilor, de a proteja interesul general și de a fi respectate normele

generale de drept, nu se poate limita excesiv sau nerecunoaște dreptul de

proprietate ori de a se obstrucționa accesul liber la justiție.

Au făcut referire și la

jurisprudența instanței supreme, invocând o decizie de speță a Înaltei Curți,

precum și la jurisprudența Curții Europene de Justiție, cauza Brumărescu împotriva

României, în raport de care hotărârile recurate încalcă atât accesul liber la

justiție dar și dreptul de proprietate privată.

Recursul este nefondat, urmând a fi

respins ca atare în considerarea argumentelor ce succed.

Motivele de recurs vizează modul de

soluționare a acțiunii în revendicarea unui imobil preluat de stat, în sensul

stabilirii admisibilității acesteia, în condițiile în care a fost formulată

după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, act normativ special de

reparație, în a cărui sferă de reglementare intră și imobilul în litigiu.

Recurenții – reclamanți au criticat

soluțiile instanțelor de fond prin prisma faptului că deși prin decizia în

interesul Legii nr. 33/2008 s-a reglementat concursul dintre legea specială și

cea generală, nu s-au observat și considerentele care consacră prioritatea

Convenției Europene a Drepturilor Omului față de legea specială, în situația în

care sunt sesizate neconcordanțe între aceasta și convenție, care poate fi dată

în cadrul unei acțiuni în revendicare, în măsura în care astfel nu s-ar aduce

atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

Se reține că nu poate fi primită

această critică, instanța de apel făcând în mod corect referire la prevederile

deciziei pronunțată în recurs în interesul legii în stabilirea cadrului în care

a fost analizată acțiunea în revendicarea imobilului, preluat de stat în

perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

Se constată că tranșând raportul

dintre Legea nr. 10/2001, care reglementează regimul juridic al imobilelor

preluate abuziv de statul român în perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989

și dreptul comun, în ceea ce privește posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, Decizia nr. 33/2008 nu exclude într-adevăr admisibilitatea acțiunii,

în măsura în care reclamantul într-o atare cerere se prevalează de un bun în

sensul normei europene.

Astfel, Înalta Curte a observat prin

decizia menționată că în cadrul unei acțiuni în revendicare este posibil ca

ambele părți să se prevaleze de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenție, instanțele fiind puse în postura de a da

preferabilitate unui titlu în defavoarea celuilalt, cu observarea principiului

securității raporturilor juridice.

În speță nu se ridică însă problema

preferabilității reglementării internaționale în fața legii interne speciale,

decât în măsura în care reclamanții s-ar putea prevala de un bun care să nu mai

facă necesară recurgerea la procedura legii speciale și astfel să nu mai fie în

discuție raportul dintre norma generală și cea specială.

Se reține însă că în cauză,

reclamanții au promovat o acțiune civilă, întemeiată pe dispozițiile dreptului

comun fără a recurge la procedura legii speciale de reparație.

Pentru aprecierea existenței unui

„bun” în patrimoniul reclamanților, se constată că instanța de apel a făcut în

mod corect referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care

a decis că această noțiune poate cuprinde atât bunurile existente cât și valori

patrimoniale, respectiv creanțe cu privire la care reclamantul poate pretinde

că are cel puțin o speranță legitimă de a le vedea concretizate.

Conform principiilor ce se degajă

din jurisprudența C.E.D.O., bunul actual presupune existența unei decizii

administrative sau judecătorești definitive, prin care să se recunoască direct

sau indirect dreptul de proprietate (a se vedea în acest sens, cauza Străin și

alții împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 30 iunie 2005, cauza Sebastian

Taub împotriva României, cauza Athanasiu Marshall împotriva României, hotărârea

C.E.D.O. din 23 iunie 2009, etc.).

În schimb, Curtea Europeană a

statuat că nu vor fi considerate bunuri în sensul articolului menționat

speranța de a redobândi un drept de proprietate care s-a stins de mult timp ori

o creanță condițională, care a devenit caducă prin neîndeplinirea condiției

(cauza Penția și Penția împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 23 martie

2006, cauza Malhous contra Republicii Cehe, hotărârea C.E.D.O. din 13 decembrie

2000, cauza Lindner și Hammermeyer împotriva României, hotărârea C.E.D.O. din 3

decembrie 2002, cauza Ionescu și Mihăilă împotriva României, hotărârea C.E.D.O.

din 14 decembrie 2006, etc.).

Jurisprudența Curții Europene este

extrem de nuanțată și a cunoscut evoluții cu fiecare cauză pronunțată, în

funcție de circumstanțele concrete ale fiecărui caz, iar prin hotărârea pilot

în cauza Maria Athanasiu și alții împotriva României (hotărârea din 12

octombrie 2010) a analizat din nou noțiunile de „bun actual” și „valoare

patrimonială” și a statuat că existența unui „bun actual” este în afara

oricărui dubiu dacă, printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele au

recunoscut calitatea de proprietar a persoanei în discuție și dacă, în

dispozitivul hotărârii, au dispus în mod expres restituirea bunului.

Cât privește „valoarea

patrimonială”, Curtea Europeană a statuat în hotărârea pilot că aceasta se

bucură de protecția oferită de art. 1 din Primul Protocol adițional la

Convenție atunci când „interesul patrimonial” ce rezultă din simpla constatare

a ilegalității preluării este condiționată de întrunirea cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi.

Prin urmare, este evident că

reclamanții nu dețin un bun și un drept la restituirea în natură, astfel cum

pretind pe calea acțiunii în revendicare și cum susțin prin motivele de recurs,

pentru a putea beneficia de garanțiile oferite de Convenție dreptului de

proprietate.

Ca atare, susținerile recurenților

potrivit cărora pot solicita restituirea bunului preluat de stat pe calea

acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun chiar după intrarea în

vigoare a noii legi, cu condiția de a nu aduce atingere unui alt drept de

proprietate ori securității raporturilor juridice, sunt eronate.

Nu pot fi primite nici criticile

referitoare la încălcarea liberului acces la justiție, în situația în care se

constată incidența unei norme speciale la momentul intentării procesului, care

înlătură aplicarea normei anterioare, operante până la data apariției noii

reglementări.

„Dreptul la un tribunal” garantat de

art. 6 din Convenție nu este, cum corect a reținut și instanța de apel, un

drept absolut, fiind compatibil cu limitări implicite, statele dispunând în

această materie de o anumită marjă de apreciere.

Or, legiuitorul român a adoptat un

act normativ special, în temeiul căruia persoanele care se consideră

îndreptățite pot cere să li se recunoască dreptul de a primi măsuri reparatorii

pentru imobilele preluate abuziv de către stat, una dintre aceste măsuri fiind

restituirea în natură a imobilelor, fiind astfel pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Prin urmare, Legea nr. 10/2001

asigură realizarea garanțiilor unui proces echitabil, prin instituirea unui

sistem reparator, jurisprudența Curții Europene recunoscând dreptul statelor

membre în a aprecia formele și termenele în care se realizează accesul la o

instanță, în sensul Convenției, atâta timp cât legislația națională prevede

acest acces.

Ca atare, nu poate fi primită

critica recurenților – reclamanți, atâta timp cât prin Legea nr. 10/2001 au

fost reglementate nu numai procedurile administrative de restituire dar și

modalitățile de a ataca în justiție măsurile dispuse în cadrul acestei

proceduri. Astfel, accesul la justiție presupune în mod necesar ca după

parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă

posibilitatea să se adreseze instanței judecătorești și numai în măsura în care

aceste exigențe nu sunt respectate ar fi afectat accesul la justiție. Or, mai

mult, persoana interesată poate contesta și refuzul unității notificate de a

răspunde în termenul prevăzut de lege, deci are posibilitatea de a supune

controlului judecătoresc toate deciziile care se iau în cadrul procedurii

instituite prin Legea nr. 10/2001, în cadrul acestui control putându-se deduce

judecății însuși dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, concluzionând,

persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au

posibilitatea de a opta între calea prevăzută de acest act normativ și

aplicarea dreptului comun în materia revendicării, accesul la justiție și

dreptul la un proces echitabil fiind asigurate sub toate aspectele în cadrul

prevăzut de legea specială.

În contextul celor de mai sus, nu

sunt relevante criticile recurenților, care pornind de la prevederile art. 6 alin.

(2) din Legea nr. 213/1998, au arătat că foștii proprietari sau succesorii

acestora pot revendica bunurile preluate de stat fără titlu valabil, instanțele

judecătorești fiind competente să stabilească valabilitatea titlului.

Pentru toate aceste considerente, în

conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge,

ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamanți.

Văzând dispozițiile art. 274 alin.

(1) C. proc. civ., potrivit cărora „partea care cade în pretenții va fi

obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată”, precum și

solicitarea intimaților – pârâți Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul

local Constanța, dovedită cu chitanța privind plata onorariului de avocat, se

vor obliga recurenții la plata sumei de 200 lei către respectivii intimați –

pârâți, cheltuielile fiind reduse în raport de prevederile alin. (3) ale

articolului menționat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de reclamanții G.S. și G.G.J. împotriva Deciziei nr. 390/ C din 12

octombrie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenți la 200 lei

cheltuieli de judecată, reduse conform art. 274 alin. (3) C. proc. civ., către

intimații – pârâți Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul local

Constanța.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 septembrie 2012.