ÎNAPOI LA REZULTATE Înalta Curte de Casație și Justiție

Sursă originală

ÎCCJ 31.10.2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2981/2014

HOTĂRÂRE

31.10.2014

CAMERĂ

civil_1

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2014
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2981/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la data de 28 ianuarie 2013, reclamanții S.G., B.M. și

S.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului

Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin primar,

obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie

terenul în suprafață de 3000 mp situat în Constanța, strada D.M. și terenul în

suprafață de 306 mp situat în Constanța, b-dul T. În subsidiar, pentru ipoteza

în care restituirea în natură a celor două imobile nu este posibilă, au solicitat

obligarea pârâților la plata contravalorii acestora, respectiv suma de 400.000

euro.

Prin Sentința civilă

nr. 472 din 3 ianuarie 2014, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca

nefondată.

Pentru a pronunța

această soluție, tribunalul a reținut că, după adoptarea Legii nr. 10/2001,

reclamanții au urmat procedura reglementată de această lege specială pentru

recuperarea imobilelor sus-menționate, formulând în acest sens Notificarea din

26 octombrie 2005.

Notificarea

reclamanților a fost soluționată prin Dispoziția din 29 noiembrie 2005 emisă de

Primarul Municipiului Constanța, în sensul respingerii acesteia ca tardiv

formulată.

Împotriva acestei

dispoziții, reclamanții au exercitat căile de atac legale, iar, prin Sentința

nr. 1058 din 16 mai 2006, Tribunalul Constanța a respins contestația, soluție

menținută de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 51/C din 14

februarie 2007 și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă

nr. 300 din 21 ianuarie 2008.

În ceea ce privește

acțiunea în revendicare de față, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun,

tribunalul a reținut că nu este întemeiată în raport de Decizia nr. 33/2008

pronunțată de Înalta Curte, secțiile unite, în recurs în interesul legii,

decizie prin care s-a statuat că în concursul între legea specială - Legea nr.

10/2001 și legea generală are prioritate legea specială, reclamanții neavând

posibilitatea să aleagă pentru realizarea dreptului lor între cele două

proceduri.

Legea nr. 10/2001, în

limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998

constituie drept comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar persoanele care se considerau

îndreptățite să obțină măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite prin

privarea lor de proprietate în perioada de referință mai sus menționată aveau

posibilitatea să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, lege care stabilea și

anumite termene, a căror nerespectare era sancționată cu pierderea dreptului de

proprietate asupra imobilului notificat.

Constatând că

reclamanții nu au respectat aceste termene legale, că procedura Legii nr.

10/2001 s-a finalizat prin respingerea notificării, ca tardiv formulată,

tribunalul a concluzionat că reclamanții nu își pot realiza același drept pe

calea unei acțiuni în revendicare promovată ulterior adoptării Legii nr.

10/2001, aceștia nefiind titularii unui "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data formulării

acțiunii în revendicare - 28 ianuarie 2013.

Împotriva acestei

sentințe a declarat apel reclamantul S.G.

Prin Decizia nr. 56/C

din 11 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul

ca nefondat.

Instanța de apel a

reținut că tribunalul a dezlegat în mod corect problema raportului dintre Legea

nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv

de către stat în perioada 6 manie 1945 - 22 decembrie 1989 și C. civ., ca lege

generală, invocat de reclamanți ca temei al acțiunii.

Concursul de legi a

fost soluționat de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului

fundamental de drept "specialia generalibus derogant", potrivit

căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică

sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică

legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun, concluzie ce se

desprinde și din considerentele Deciziei civile nr. 33/2009, pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie

pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc. civ., în care s-a

reținut expres că potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea

specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu

se prevede aceasta în cuprinsul legii.

S-a reținut că

acțiunea în revendicare de față având ca obiect imobile preluate de stat din

patrimoniul reclamanților și care cad sub incidența dispozițiilor art. 2 din

Legea nr. 10/2001, republicată, a fost promovată în anul 2013, ulterior

intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001).

S-a reținut că

existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința

imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din

Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru

valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Instanța de apel a

arătat că reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobilele

revendicate (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a

legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare

în termenul legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât

dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat.

Instanța de apel a

reținut că reclamanții au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că au

formulat o Notificare din 26 octombrie 2005, având ca obiect cele două imobile

revendicate și în prezenta cauză, iar unitatea deținătoare - Municipiul

Constanța -, prin Dispoziția din 29 noiembrie 2005 a respins această

notificare, cu motivarea că nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22

alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Contestația formulată

de reclamanți în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva Ordinului de

respingere a notificării a fost respinsă ca nefondată prin Sentința civilă nr.

1058/2006 a Tribunalului Constanța, soluție rămasă irevocabilă prin respingerea

apelului și a recursului conform Deciziei civile nr. 300/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, instanțele reținând că sancțiunea neformulării

notificării în termen de 6 luni, prelungit ulterior prin O.U.G. nr. 109/2001 și

prin O.U.G. nr. 145/2001, la un an (data limită de depunere a notificării fiind

14 februarie 2002) o constituie pierderea dreptului de a solicita în justiție

măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Cum reclamanții au

formulat notificarea abia la data de 26 octombrie 2005, cu depășirea termenului

legal reglementat de Legea nr. 10/2001, aceștia au pierdut dreptul de a

solicita în justiție măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Articolul din

Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri și nu impune

statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a

stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de

restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie

drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Cauza Von der Mussele

împotriva Belgiei; Cauza Slisenko contra Lituaniei).

Exercitarea unui

drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru,

prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și

stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului

drept nu mai este posibilă. Soluția decurge din dispozițiile art. 126 alin. (2)

din Constituția României, potrivit cărora "Competența și procedura de

judecată sunt stabilite prin lege". Instanța constituțională a reținut în

jurisprudența sa că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli

speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor

procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat (Decizia

Curții Constituționale nr. 755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera că după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este

admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la

justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, echivalează cu o eronată interpretare a

principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții

Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor

limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat

prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale C.

civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek

și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie

2008).

Așa fiind, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut

anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al

Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei

speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de

"bun" nu are accepțiunea înțeleasă de apelant, anume, obiectul

material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor

recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o

hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității

de preluare abuzivă a imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor

despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor

Omului a reținut în Cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României, Hotărârea din 12

octombrie 2010 "existența unui "bun actual" în patrimoniul unei

persoane ființează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre

definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de

proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres

restituirea bunului" (parag. 140). În consecință, Curtea apreciază că,

transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din

Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla

constatare a ilegalității naționalizării, "se subordonează îndeplinirii de

către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute

de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste

legi" (parag. 142).

Conchizând, instanța

de apel a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma

generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept

recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1

din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind

"concret și efectiv", că în cauză nu s-a dovedit că partea mai

beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării

acțiunii în revendicare.

Pentru valorificarea

pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să

respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât

din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de

lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute.

Împotriva deciziei

pronunțate de instanța de apel, reclamantul S.G. a declarat recurs.

În motivarea

recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul

reclamant reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut că

reclamanții nu mai pot uza de calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun

întrucât au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 chiar dacă notificarea a fost

respinsă ca tardiv formulată. Susține că în condițiile în care prin Decizia nr.

51/C din 14 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul

nr. 5113/36/2006, s-a reținut că reclamanții nu au adresat unității deținătoare

notificare în termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu se poate

concluziona că reclamanții nu au parcurs procedura prealabilă prevăzută de legea

specială, astfel încât nimic nu interzice acestora să formuleze acțiunea în

revendicare pe dreptul comun. Susține că în condițiile în care reclamanții nu

au putut beneficia nici de procedura Legii nr. 10/2001 și nu pot apela nici la

calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, acestora le este îngrădit

dreptul la justiție, fiindu-le încălcat dreptul de a se adresa unei instanțe

care să le consfințească dreptul de proprietate, fapt care contravine art. 6

din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Mai arată că decizia recurată

este nelegală întrucât nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001

exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în

revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o acțiune să se poată

prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la

justiție, în acest sens, arată că unele instanțe au admis acțiuni în

revendicare apelând la compararea titlurilor, dând preferință titlurilor mai

vechi. Susține că reclamanții cu actele depuse la dosar au făcut dovada

dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate astfel încât sunt

îndreptățiți la restituirea acestora.

Analizând criticile

formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru

considerentele care urmează:

Așa cum s-a reținut

prin hotărârea recurată, reclamanții au sesizat instanța cu o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 563 din noul C. civ. (fost art. 480

C. civ. de la 1864), la data de 28 ianuarie 2013, fiind invocat dreptul lor de

proprietate asupra imobilelor situate la adresele indicate, preluate de stat în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Anterior prezentei

acțiuni, reclamanții au formulat Notificarea din 26 octombrie 2011, în temeiul

Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea imobilelor în litigiu,

notificare ce a fost respinsă ca tardiv formulată prin Dispoziția nr.

3969/2005.

Împotriva dispoziției

menționate s-a formulat contestație în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, republicată, iar prin Sentința civilă nr. 1058/2006 a Tribunalului

Constanța, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta

Curte, contestația a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că sancțiunea

pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001

pentru formularea notificării o constituie pierderea dreptului de a solicita în

justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.

Înalta Curte constată

că în analiza acțiunii în revendicare de față, instanțele de fond în mod legal

au pornit de la premisa incidenței prioritare a Legii 10/2001, în temeiul

regulii specialia generalibus derogant - care guvernează concursul dintre legea

generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii

unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor

art. 480 C. civ. (norma generală în materie de revendicare) și a celor din

Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor

preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989).

Problema concursului

dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din

9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în

considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept -

recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea

în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun

demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun

instituită prin art. 480 C. civ.

Sub acest aspect,

prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile

unite, s-a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6

martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere de soluții legislative și

că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot

opta între dreptul comun și legea specială, decât în situația tranzitorie în

care, la data apariției legii, exista deja pe rolul instanței de judecată

cerere în revendicare potrivit dreptului comun, sens în care prevede art. 46

alin. (1) din acest act normativ, republicat.

S-a arătat, totodată,

că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței

supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al

aplicării legilor - și că în acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie

2007, referitoare la concursul dintre art. 35 din Legea nr. 33/1994 și

dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față,

prin care reclamanții au revendicat imobilele preluate de stat din patrimoniul

lor - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001

- a fost promovată în anul 2013, deci după intrarea în vigoare a legii speciale

(14 februarie 2001), soluționarea ei nu poate avea loc decât în temeiul legii

speciale care stabilește condițiile în care pot fi restituite în natură

persoanelor îndreptățite imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 -

22 decembrie 1989; prioritatea legii speciale presupune că nu se poate face

abstracție de existența sa, astfel că nu este posibilă aplicarea regulilor

specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și

jurisprudențială în explicitarea prevederilor art. 480 C. civ.

Deși este real că

art. 480 C. civ. nu a fost abrogat o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 (acțiunea în revendicare fiind admisibilă în principiu ca mijloc

procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de

proprietate în opoziție cu un alt terț decât statul), nu se poate susține cu

real temei că se încalcă accesul la justiție prin exclusivitatea incidenței

legii speciale, întrucât acesta este pe deplin asigurat în contextul Legii

10/2001: art. 26 alin. (3), Decizia XX/2007 pronunțată de secțiile unite ale

Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii etc.

De altfel, a

considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în

revendicare este admisibilă ar echivala cu o interpretare eronată a

principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții

Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor

limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Pe de altă parte

trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu

exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru

imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația

în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției,

"recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul 1 al

Convenției".

Prin urmare, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în

sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu

acesta; pe de altă parte, trebuie avut în vedere și că dispozițiile art. 2

alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin prevederile Legii nr.

1/2009.

Noțiunea de

"bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre

judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității

de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor

despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în raport de aceste elemente se constată

că instanța de apel în mod corect a apreciat că reclamanții nu se pot prevala

de un "bun" în contextul arătat și că acțiunea în revendicare formulată

este fondată prin simpla invocare a titlului antecesorilor lor.

În egală măsură,

reclamanții nu au nici o "speranță legitimă" în legătură cu

recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii

pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au

stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în

revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., mai poate justifica un

demers în fața instanțelor naționale, iar Convenția Europeană a Drepturilor

Omului a constatat - anterior dezlegării date prin hotărârea menționată - că

instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în

legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunilor în revendicare

formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. României,

2005).

În cuprinsul

aceleiași decizii, instanța europeană a statuat că simpla pretenție de

restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu

existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând

protejarea drepturilor "concrete și efective".

Din cele ce preced

rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai

poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior

intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind unul "concret și

efectiv"; or, în cauză nu s-a dovedit că reclamanții beneficiau de un bun

sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în

revendicare.

Ca atare, chiar dacă

reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile

dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind

incidența principiului specialia generalibus derogant, ca și obligația

instanței de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus

judecății (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel, și

prin Decizia 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și

Justiție în recurs în interesul legii la care s-a făcut anterior referire.

Legea specială

reparatorie este de imediată și generală aplicare, întrucât aceasta conține

norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunțat are ca rațiune

înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor dreptului atunci când în materia de

referință există o reglementare specială având același obiect, care se aplică

prioritar, ceea ce înseamnă și inexistența unui drept de opțiune al titularului

cererii de chemare în judecată; de altfel, această prioritate a legii speciale

și obligația conformării conduitei părților la dispozițiile legii speciale a

fost introdusă, cu valoare normativă, în corpul Legii nr. 10/2001 (art. 46

alin. (4)), prin modificarea acesteia prin Legea nr. 1/2009, formă a legii în

vigoare la data pronunțării deciziei recurate. Pe de altă parte, dezlegările

date prin acest recurs în interesul legii cu privire la prioritatea Convenției

în concurs cu prevederile dreptului intern ca și necesitatea subordonării soluției

adoptate la principiul securității raporturilor juridice, privesc o situație

premisă ce nu se verifică în speță, anume, când acțiunea în revendicare este

formulată împotriva unui terț dobânditor de bună-credință (precum chiriașii

cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), în acest caz, instanța fiind ținută a

verifica, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, dacă

reclamantul nu poate, la rândul său, să se prevaleze de existența unui

"bun" în sensul Convenției.

Or, prin prisma

Convenției, respingerea cererii în revendicare pentru motivul priorității legii

speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe temeiul accesului

la instanță (art. 6 parag. 1 din Convenție).

Înalta Curte constată

însă că respingerea acțiunii formulate de reclamanți nu este susceptibilă de a

aduce atingere dreptului acestora de acces la instanță, astfel cum este

garantat de Constituție (art. 21) ca și de dispozițiile art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții de la

Strasbourg.

Legea nr. 10/2001

oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze

contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea

notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale, după

cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din refuzul

nejustificat al entității notificate de a soluționa în termenul legal

notificările formulate și care îi erau adresate) a fost depășit prin

pronunțarea recursului în interesul legii, anume Decizia XX/2007, la care s-a

făcut anterior referire.

Drept urmare, Înalta

Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcțional, constituind

pentru reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor (în

condițiile în care ar fi formulat notificare în termen legal), statuările din

urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot

pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată

în M. Of. nr. 778/22.11.2010.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea Europeană a statuat în

jurisprudența sa criteriile efectivității procedurii fiind cele anterior

enumerate.

Or, așa cum s-a

arătat, nimic nu se opunea ca reclamanții să obțină măsuri reparatorii pentru

imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii

nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale),

dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 și erau în

măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și calitatea lor de

moștenitori legali ai proprietarului anterior, dar și deposedarea abuzivă a

acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea

administrativ-teritorială (Municipiul Constanța, prin primarul general), ceea

ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate

deținătoare.

În fine, contrar

celor susținute de recurentul în cauză, prin respingerea acțiunii în

revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui

act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional

la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de

recurent în apărările formulate în cauză, norma convențională garantând

protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate

sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială

respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă

(Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care

Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile

art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de apel.

Pe de altă parte,

speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat

efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din

Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin

faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein

împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001VIII), astfel cum

reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 - parag. 43.

Art. 1 Protocolul 1

adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de

restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției;

însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv

Protocolul nr. 1, astfel cum Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa,

criteriile efectivității procedurii fiind cele anterior enumerate.

Or, așa cum s-a

arătat, nimic nu se opunea ca reclamanții să obțină măsuri reparatorii pentru

imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii

nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale),

dacă formulau notificare în termen legal, cei prevăzut de art. 22 și erau în