ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2981/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 28 ianuarie 2013, reclamanții S.G., B.M. și S.L. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța, Consiliul Local Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul în suprafață de 3000 mp situat în Constanța, strada D.M. și terenul în suprafață de 306 mp situat în Constanța, b-dul T. În subsidiar, pentru ipoteza în care restituirea în natură a celor două imobile nu este posibilă, au solicitat obligarea pârâților la plata contravalorii acestora, respectiv suma de 400.000 euro.

Prin Sentința civilă nr. 472 din 3 ianuarie 2014, Tribunalul Constanța a respins acțiunea ca nefondată. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că, după adoptarea Legii nr. 10/2001, reclamanții au urmat procedura reglementată de această lege specială pentru recuperarea imobilelor sus-menționate, formulând în acest sens Notificarea din 26 octombrie 2005. Notificarea reclamanților a fost soluționată prin Dispoziția din 29 noiembrie 2005 emisă de Primarul Municipiului Constanța, în sensul respingerii acesteia ca tardiv formulată.

Împotriva acestei dispoziții, reclamanții au exercitat căile de atac legale, iar, prin Sentința nr. 1058 din 16 mai 2006, Tribunalul Constanța a respins contestația, soluție menținută de Curtea de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 51/C din 14 februarie 2007 și de Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 300 din 21 ianuarie 2008. În ceea ce privește acțiunea în revendicare de față, întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, tribunalul a reținut că nu este întemeiată în raport de Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte, secțiile unite, în recurs în interesul legii, decizie prin care s-a statuat că în concursul între legea specială - Legea nr. 10/2001 și legea generală are prioritate legea specială, reclamanții neavând posibilitatea să aleagă pentru realizarea dreptului lor între cele două proceduri.

Legea nr. 10/2001, în limitele date de dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 constituie drept comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, iar persoanele care se considerau îndreptățite să obțină măsuri reparatorii pentru prejudiciile suferite prin privarea lor de proprietate în perioada de referință mai sus menționată aveau posibilitatea să urmeze procedura Legii nr. 10/2001, lege care stabilea și anumite termene, a căror nerespectare era sancționată cu pierderea dreptului de proprietate asupra imobilului notificat.

Constatând că reclamanții nu au respectat aceste termene legale, că procedura Legii nr. 10/2001 s-a finalizat prin respingerea notificării, ca tardiv formulată, tribunalul a concluzionat că reclamanții nu își pot realiza același drept pe calea unei acțiuni în revendicare promovată ulterior adoptării Legii nr. 10/2001, aceștia nefiind titularii unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului la data formulării acțiunii în revendicare - 28 ianuarie 2013. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul S.G. Prin Decizia nr. 56/C din 11 iunie 2014, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut că tribunalul a dezlegat în mod corect problema raportului dintre Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație în cazul imobilelor preluate abuziv de către stat în perioada 6 manie 1945 - 22 decembrie 1989 și C. civ., ca lege generală, invocat de reclamanți ca temei al acțiunii. Concursul de legi a fost soluționat de tribunal în favoarea legii speciale, în baza principiului fundamental de drept "specialia generalibus derogant", potrivit căruia în situația în care legea generală și cea specială vin în concurs, adică sunt incidente pentru rezolvarea unui raport juridic conflictual, se aplică legea specială, fiind înlăturat de la aplicare dreptul comun, concluzie ce se desprinde și din considerentele Deciziei civile nr. 33/2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, obligatorie pentru instanțele naționale, conform art. 329 C. proc.

civ., în care s-a reținut expres că potrivit principiului enunțat mai sus, concursul dintre legea specială și cea generală se rezolvă în favoarea legii speciale, chiar dacă nu se prevede aceasta în cuprinsul legii. S-a reținut că acțiunea în revendicare de față având ca obiect imobile preluate de stat din patrimoniul reclamanților și care cad sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001, republicată, a fost promovată în anul 2013, ulterior intrării în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 (14 februarie 2001). S-a reținut că existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului pretins este una efectivă.

Instanța de apel a arătat că reclamanții puteau obține măsuri reparatorii pentru imobilele revendicate (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a legii speciale, în condițiile în care era posibilă), dacă formulau notificare în termenul legal, cel prevăzut de art. 22, fiind în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și preluarea abuzivă de către stat. Instanța de apel a reținut că reclamanții au uzat de procedura Legii nr. 10/2001, în sensul că au formulat o Notificare din 26 octombrie 2005, având ca obiect cele două imobile revendicate și în prezenta cauză, iar unitatea deținătoare - Municipiul Constanța -, prin Dispoziția din 29 noiembrie 2005 a respins această notificare, cu motivarea că nu a fost depusă în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată.

Contestația formulată de reclamanți în temeiul art. 26 din Legea nr. 10/2001 împotriva Ordinului de respingere a notificării a fost respinsă ca nefondată prin Sentința civilă nr. 1058/2006 a Tribunalului Constanța, soluție rămasă irevocabilă prin respingerea apelului și a recursului conform Deciziei civile nr. 300/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanțele reținând că sancțiunea neformulării notificării în termen de 6 luni, prelungit ulterior prin O.U.G. nr. 109/2001 și prin O.U.G. nr. 145/2001, la un an (data limită de depunere a notificării fiind 14 februarie 2002) o constituie pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Cum reclamanții au formulat notificarea abia la data de 26 octombrie 2005, cu depășirea termenului legal reglementat de Legea nr. 10/2001, aceștia au pierdut dreptul de a solicita în justiție măsuri reparatorii pentru imobilul notificat.

Articolul din Protocolul nr. 1 nu garantează un drept de a dobândi bunuri și nu impune statelor contractante nicio restricție cu privire la libertatea lor de a stabili domeniul de aplicare a legilor pe care le pot adopta în materie de restituire a bunurilor și de a alege condițiile în care acceptă să restituie drepturile de proprietate persoanelor deposedate (Cauza Von der Mussele împotriva Belgiei; Cauza Slisenko contra Lituaniei). Exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, între care și stabilirea unor termene, după a căror expirare valorificarea respectivului drept nu mai este posibilă.

Soluția decurge din dispozițiile art. 126 alin. (2) din Constituția României, potrivit cărora "Competența și procedura de judecată sunt stabilite prin lege". Instanța constituțională a reținut în jurisprudența sa că pentru situații deosebite legiuitorul poate stabili reguli speciale de procedură, precum și modalități de exercitare a drepturilor procesuale, astfel încât liberul acces la justiție să nu fie afectat (Decizia Curții Constituționale nr. 755 din 31 octombrie 2006, Decizia nr. 1/1999).

A considera că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă, pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, echivalează cu o eronată interpretare a principiilor de drept, dar și a jurisprudenței instanței supreme și a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări implicit admise în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Astfel, într-o cauză intentată împotriva Cehiei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 15574/04 și 13803/05 din 3 iunie 2008). Așa fiind, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de "bun" nu are accepțiunea înțeleasă de apelant, anume, obiectul material al raportului litigios, ci se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reținut în Cauza pilot Atanasiu ș.a. contra României, Hotărârea din 12 octombrie 2010 "existența unui "bun actual" în patrimoniul unei persoane ființează manifest fără nicio îndoială, dacă printr-o hotărâre definitivă și executorie, jurisdicțiile au recunoscut acesteia calitatea de proprietar și dacă, în dispozitivul hotărârii au decis în mod expres restituirea bunului" (parag.

140). În consecință, Curtea apreciază că, transformarea într-o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul 1 la Convenție a interesului patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării, "se subordonează îndeplinirii de către partea interesată a cerințelor legale din cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și epuizării căilor de recurs prevăzute de aceste legi" (parag. 142). Conchizând, instanța de apel a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind "concret și efectiv", că în cauză nu s-a dovedit că partea mai beneficia de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare.

Pentru valorificarea pretențiilor în legătură cu un drept invocat, persoanele interesate trebuie să respecte legislația națională edictată în legătură cu dreptul respectiv, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și a căilor procedurale prevăzute de lege pentru obținerea recunoașterii celor susținute. Împotriva deciziei pronunțate de instanța de apel, reclamantul S.G. a declarat recurs. În motivarea recursului, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul reclamant reproșează instanței de apel că în mod greșit a reținut că reclamanții nu mai pot uza de calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun întrucât au uzat de procedura Legii nr. 10/2001 chiar dacă notificarea a fost respinsă ca tardiv formulată.

Susține că în condițiile în care prin Decizia nr. 51/C din 14 februarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel Constanța în Dosarul nr. 5113/36/2006, s-a reținut că reclamanții nu au adresat unității deținătoare notificare în termenul de 1 an prevăzut de Legea nr. 10/2001, nu se poate concluziona că reclamanții nu au parcurs procedura prealabilă prevăzută de legea specială, astfel încât nimic nu interzice acestora să formuleze acțiunea în revendicare pe dreptul comun. Susține că în condițiile în care reclamanții nu au putut beneficia nici de procedura Legii nr. 10/2001 și nu pot apela nici la calea acțiunii în revendicare pe dreptul comun, acestora le este îngrădit dreptul la justiție, fiindu-le încălcat dreptul de a se adresa unei instanțe care să le consfințească dreptul de proprietate, fapt care contravine art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Mai arată că decizia recurată este nelegală întrucât nu se poate aprecia că existența Legii nr. 10/2001 exclude în toate situațiile posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul într-o acțiune să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și trebuie să i se asigure accesul la justiție, în acest sens, arată că unele instanțe au admis acțiuni în revendicare apelând la compararea titlurilor, dând preferință titlurilor mai vechi. Susține că reclamanții cu actele depuse la dosar au făcut dovada dreptului de proprietate asupra imobilelor solicitate astfel încât sunt îndreptățiți la restituirea acestora.

Analizând criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele care urmează: Așa cum s-a reținut prin hotărârea recurată, reclamanții au sesizat instanța cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile art. 563 din noul C. civ. (fost art. 480 C. civ. de la 1864), la data de 28 ianuarie 2013, fiind invocat dreptul lor de proprietate asupra imobilelor situate la adresele indicate, preluate de stat în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Anterior prezentei acțiuni, reclamanții au formulat Notificarea din 26 octombrie 2011, în temeiul Legii nr. 10/2001, prin care au solicitat restituirea imobilelor în litigiu, notificare ce a fost respinsă ca tardiv formulată prin Dispoziția nr. 3969/2005.

Împotriva dispoziției menționate s-a formulat contestație în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată, iar prin Sentința civilă nr. 1058/2006 a Tribunalului Constanța, rămasă irevocabilă prin respingerea recursului de către Înalta Curte, contestația a fost respinsă ca nefondată, cu motivarea că sancțiunea pentru nerespectarea termenului prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 pentru formularea notificării o constituie pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent. Înalta Curte constată că în analiza acțiunii în revendicare de față, instanțele de fond în mod legal au pornit de la premisa incidenței prioritare a Legii 10/2001, în temeiul regulii specialia generalibus derogant - care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989). Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de Statul Român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Sub acest aspect, prin Decizia nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, s-a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere de soluții legislative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu pot opta între dreptul comun și legea specială, decât în situația tranzitorie în care, la data apariției legii, exista deja pe rolul instanței de judecată cerere în revendicare potrivit dreptului comun, sens în care prevede art. 46 alin. (1) din acest act normativ, republicat. S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007, referitoare la concursul dintre art. 35 din Legea nr. 33/1994 și dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilele preluate de stat din patrimoniul lor - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în anul 2013, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu poate avea loc decât în temeiul legii speciale care stabilește condițiile în care pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989; prioritatea legii speciale presupune că nu se poate face abstracție de existența sa, astfel că nu este posibilă aplicarea regulilor specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în explicitarea prevederilor art. 480 C. civ.

Deși este real că art. 480 C. civ.

nu a fost abrogat o dată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind admisibilă în principiu ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate în opoziție cu un alt terț decât statul), nu se poate susține cu real temei că se încalcă accesul la justiție prin exclusivitatea incidenței legii speciale, întrucât acesta este pe deplin asigurat în contextul Legii 10/2001: art. 26 alin. (3), Decizia XX/2007 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii etc. De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă ar echivala cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Pe de altă parte trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției, "recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul 1 al Convenției". Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta; pe de altă parte, trebuie avut în vedere și că dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 au fost abrogate prin prevederile Legii nr. 1/2009.

Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate, etc. - iar în raport de aceste elemente se constată că instanța de apel în mod corect a apreciat că reclamanții nu se pot prevala de un "bun" în contextul arătat și că acțiunea în revendicare formulată este fondată prin simpla invocare a titlului antecesorilor lor.

În egală măsură, reclamanții nu au nici o "speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar Convenția Europeană a Drepturilor Omului a constatat - anterior dezlegării date prin hotărârea menționată - că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunilor în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (Cauza Păduraru c. României, 2005). În cuprinsul aceleiași decizii, instanța europeană a statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective". Din cele ce preced rezultă că, după intrarea în vigoare a Legii 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind unul "concret și efectiv"; or,

în cauză nu s-a dovedit că reclamanții beneficiau de un bun sau cel puțin de o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare. Ca atare, chiar dacă reclamanții și-au întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispozițiile dreptului comun, normele Legii nr. 10/2001 nu puteau fi ignorate, dată fiind incidența principiului specialia generalibus derogant, ca și obligația instanței de judecată de a da o corectă calificare raportului juridic dedus judecății (art. 129 alin. (4) C. proc. civ.), regulă afirmată, de altfel, și prin Decizia 33/2008 pronunțată de secțiile unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție în recurs în interesul legii la care s-a făcut anterior referire.

Legea specială reparatorie este de imediată și generală aplicare, întrucât aceasta conține norme ce interesează ordinea publică; or, principiul enunțat are ca rațiune înlăturarea de la aplicare a dispozițiilor dreptului atunci când în materia de referință există o reglementare specială având același obiect, care se aplică prioritar, ceea ce înseamnă și inexistența unui drept de opțiune al titularului cererii de chemare în judecată; de altfel, această prioritate a legii speciale și obligația conformării conduitei părților la dispozițiile legii speciale a fost introdusă, cu valoare normativă, în corpul Legii nr. 10/2001 (art. 46 alin. (4)), prin modificarea acesteia prin Legea nr. 1/2009, formă a legii în vigoare la data pronunțării deciziei recurate.

Pe de altă parte, dezlegările date prin acest recurs în interesul legii cu privire la prioritatea Convenției în concurs cu prevederile dreptului intern ca și necesitatea subordonării soluției adoptate la principiul securității raporturilor juridice, privesc o situație premisă ce nu se verifică în speță, anume, când acțiunea în revendicare este formulată împotriva unui terț dobânditor de bună-credință (precum chiriașii cumpărători în baza Legii nr. 112/1995), în acest caz, instanța fiind ținută a verifica, din perspectiva art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție, dacă reclamantul nu poate, la rândul său, să se prevaleze de existența unui "bun" în sensul Convenției. Or, prin prisma Convenției, respingerea cererii în revendicare pentru motivul priorității legii speciale, nu ar putea antrena decât eventual, verificări pe temeiul accesului la instanță (art. 6 parag.

1 din Convenție). Înalta Curte constată însă că respingerea acțiunii formulate de reclamanți nu este susceptibilă de a aduce atingere dreptului acestora de acces la instanță, astfel cum este garantat de Constituție (art. 21) ca și de dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, potrivit jurisprudenței Curții de la Strasbourg. Legea nr. 10/2001 oferă dreptul de acces la instanță, dând posibilitatea părții să formuleze contestație împotriva deciziei sau dispoziției motivate emise în soluționarea notificării, contestație în fața unei instanțe independente și imparțiale, după cum blocajul major existent la un moment dat (decurgând din refuzul nejustificat al entității notificate de a soluționa în termenul legal notificările formulate și care îi erau adresate) a fost depășit prin pronunțarea recursului în interesul legii, anume Decizia XX/2007, la care s-a făcut anterior referire.

Drept urmare, Înalta Curte reține că mecanismul Legii nr. 10/2001 este unul funcțional, constituind pentru reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor (în condițiile în care ar fi formulat notificare în termen legal), statuările din urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot pronunțată în Cauza Atanasiu, Solon și Poenaru din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. nr. 778/22.11.2010. Existența Legii nr. 10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului dedus pretins este una efectivă, astfel cum Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa criteriile efectivității procedurii fiind cele anterior enumerate.

Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca reclamanții să obțină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formulau notificare în termen legal, cel prevăzut de art. 22 și erau în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și calitatea lor de moștenitori legali ai proprietarului anterior, dar și deposedarea abuzivă a acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială (Municipiul Constanța, prin primarul general), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, contrar celor susținute de recurentul în cauză, prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent în apărările formulate în cauză, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de apel. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001VIII), astfel cum reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 - parag.

43. Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, astfel cum Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa, criteriile efectivității procedurii fiind cele anterior enumerate.

Or, așa cum s-a arătat, nimic nu se opunea ca reclamanții să obțină măsuri reparatorii pentru imobil (ceea ce includea și restituirea în natură, ca măsură prevalentă a Legii nr. 10/2001, în condițiile în care era posibilă în termenii legii speciale), dacă formulau notificare în termen legal, cei prevăzut de art. 22 și erau în măsură să dovedească atât dreptul de proprietate, dar și calitatea lor de moștenitori legali ai proprietarului anterior, dar și deposedarea abuzivă a acestuia, câtă vreme calitatea de pârât în cauză o are unitatea administrativ-teritorială (Municipiul Constanța, prin primarul general), ceea ce, în contextul Legii nr. 10/2001, se suprapune noțiunii de unitate deținătoare.

În fine, contrar celor susținute de recurentul în cauză, prin respingerea acțiunii în revendicare întemeiată pe dreptul comun, formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, temei invocat de asemenea de recurent în apărările formulate în cauză, norma convențională garantând protecția unui "bun actual" aflat în patrimoniul persoanei interesate sau a unei "speranțe legitime" cu privire la valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu reprezintă nici un bun actual și nici o speranță legitimă (Cauza Constandache, Lungoci sau Poenaru contra României), situație în care Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca în mod eficient garanțiile art. 1 Protocolul 1, cum corect a stabilit și instanța de apel. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de proprietate imposibil a fi exercitat efectiv nu poate fi considerată un "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, ceea ce reprezintă o creanță condițională care se stinge prin faptul nerealizării condiției (vezi Prințul Hans-Adam II de Liechtenstein împotriva Germaniei [GC], nr. 42527/98, §§ 82 și 83, CEDO 2001VIII), astfel cum reiese, de ex., și din Cauza Țețu din 7 februarie 2008 - parag.

43. Art. 1 Protocolul 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1 în beneficiul persoanelor care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 35, CEDO 2004-IX) - parag. 135, 136 din Cauza Atanasiu.

Or, cerința minimală, astfel cum instanțele de fond au constatat, era ca recurenții reclamanți să își fi conformat propria conduită prevederilor legii și să fi formulat notificare în termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în caz contrar, dispozițiile art. 22 alin. (5) referitoare la decăderea acestora din dreptul de a mai solicita în justiție măsuri reparatorii (indiferent de natura lor), sancțiune de drept material, fiind pe deplin operante, din culpa acestora. Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S.G. împotriva Deciziei nr. 56/C din 11 iunie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 31 octombrie 2014. Procesat de GGC - AZ