ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2935/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2935/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr. 9908/212/2009,

astfel cum a fost precizată, reclamanții G.A., G.E., V. (G.) E. și G.R. au

solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului

Constanța, SC H.D.G. SA București, P.M., P.C., D.G.C. și D.R.L., ca prin

hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută parțială a Dispoziției nr.

3332/2003 emisă de primarul municipiului Constanța, în limita suprafeței de

418,68 mp teren, și nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare din 27

aprilie 2004 încheiat între pârâta SC H.D.G. SA București și pârâții P.M. și P.C.

și din 02 octombrie 2007, intervenit între aceștia din urmă și pârâții D.G.C.

și D.R.L.

Pe parcursul

soluționării cauzei la instanța de fond, numiții T.I., T.E.N. și T.M.C. au

formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care au solicitat

respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților, ca efect al constatării

valabilității titlului lor de proprietate asupra terenului de 303 mp pe care îl

stăpânesc.

Prin încheierea

pronunțată la 21 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a respins ca inadmisibilă

cererea de intervenție menționată reținând că intervenienții nu justifică, în

sensul art. 49 C. proc. civ., un interes propriu în a interveni în cauză

deoarece nu pretind niciun drept asupra terenului ce a făcut obiectul actelor juridice

contestate de reclamanți.

Pârâții D.C. și D.R.L.

au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului Constanța prin primar și

a Consiliului Local Constanța pentru garantarea eventualei evicțiuni ce ar

rezulta în urma litigiului, solicitând obligarea chemaților în garanție fie să

le transmită în compensare un teren echivalent cu cel cumpărat, fie la plata

sumei de 280 euro achitată vânzătorilor.

Prin sentința civilă nr.

3480 din 09 iunie 2011, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamanților,

a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 3332 din 09 decembrie 2003

emisă de pârâtul primarul Municipiului Constanța în favoarea pârâtei SC H.D.G.

SA București, în ceea ce privește atribuirea în compensare a terenului în

suprafață de 418,68 mp, din suprafața totală de 525 mp situată la intersecția

str. M. cu str. C., a respins ca nefondată cererea de constatare a nulității

absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 și din

02 octombrie 2007 și a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără

obiect.

Pentru a hotărî în

acest sens prima instanță a reținut că, prin notificare formulată în temeiul

Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului Constanța

restituirea imobilului din Constanța, iar în absența oricărui răspuns s-au

adresat tribunalului cu cerere de soluționare pe fond a notificării, Dosarul civil

nr. 1410/118/2008, care a avut ca obiect această solicitare, fiind suspendat

prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2009, în temeiul art. 244 alin. (1)

pct. 1 C. proc. civ.

Prin dispoziția

atacată în cauză, nr. 3323 din 09 decembrie 2003, a fost admisă cererea

formulată de SC H.D.G. SA București, cesionar de drepturi litigioase în baza

contractelor încheiate cu moștenitorii fostului proprietar al imobilului -

teren în suprafață de 100.000 mp situat în Constanța, Parcul Tăbăcăriei -

căruia i s-a atribuit în compensare suprafața de 133.696,9 mp situată în

intravilanul Municipiului Constanța, în care este inclusă și suprafață de 525

mp, înscrisă la poziția 4, în art. 2 al acesteia.

Prin contractul de

vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004, SC H.D.G. SA a transmis pârâților P.C.

și P.M. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 525

mp. La rândul lor, pârâții P. au vândut terenul pârâților D.R.L. și D.G.C.,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 octombrie 2007.

Au fost avute în

vedere prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea

nr. 247/2005), dar și cele ale art. 20 alin. (1) din Lege (anterior modificării

aduse prin actul normativ din 2005), prin care s-a urmărit indisponibilizarea

imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare

către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, până la

soluționarea notificării.

În cazul atribuirii

în compensare (echivalentă ca efecte juridice noțiunii de „înstrăinare”),

nulitatea nu privește nerespectarea condițiilor legale pentru acordarea

măsurilor reparatorii prin echivalent în această modalitate, ci se

fundamentează pe faptul că bunul face obiectul unei cereri de restituire în

natură formulată de moștenitorii fostului proprietar.

Or, în situația în

care, mai înainte de soluționarea notificării reclamanților, primarul a emis o

dispoziție de atribuire în compensare a unei părți din terenul notificat,

măsura este lovită de nulitate prin prisma impedimentului legal sus-citat, fără

a prezenta vreo relevanță dacă societatea pârâtă era sau nu îndrituită la

măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Soluția de respingere

a cererilor de constatare a nulității absolute parțiale a contractelor de

vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 și din 02 octombrie 2007, ca acte

subsecvente actului nul, s-a întemeiat pe teza bunei-credințe, care se prezumă

în raport cu art. 1899 C. civ.; s-a arătat că în cauză nu s-au administrat

probe din care să rezulte că pârâții P. au acționat în fraudarea drepturilor

reclamanților, respectiv că au fost de rea-credință la momentul încheierii

contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004, pentru a se reține cauza

ilicită și, prin urmare, nulitatea contractului; înstrăinarea a fost perfectată

în baza certificatului fiscal din 27 aprilie 2004 emis de Consiliul Local

Constanța, a extrasului de carte funciară, precum și a declarației

cumpărătorului, în sensul că a verificat personal existența titlului de

proprietate al societății vânzătoare, asigurându-se că terenul nu este scos din

circuitul civil și nu este grevat de sarcini sau procese.

În aceste condiții, nu

li se poate reproșa pârâților cumpărători că nu au manifestat prudență și

diligență la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă și că nu s-au

informat asupra situației juridice a imobilului. Nu au fost administrate dovezi

că, anterior încheierii contractului, pârâții ar fi fost înștiințați despre

intenția reclamanților de redobândire a imobilului.

În condițiile în care

societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidențele fiscale, iar

verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existența

unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul înstrăinat,

s-a reținut că pârâții P. au contractat fără a avea cunoștință despre

notificarea reclamanților și având reprezentarea adevăratului proprietar în

persoana SC H.D.G. SA.

Aceleași argumente,

referitoare la buna credință a dobânditorilor cu titlu oneros, au fost reținute

și în privința pârâților D.R.L. și D.G.C., iar ca efect al menținerii

contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe numele lor, a fost respinsă ca

rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție pe care aceștia au

formulat-o.

Prin Decizia civilă nr.

438/C din 23 noiembrie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis

apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, a constatat nulitatea

absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 și a

contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2007, pentru suprafața de

418,68 mp, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție, a menținut

restul dispozițiilor sentinței, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului primarul

Municipiului Constanța.

A reținut instanța de

apel că aspectul încălcării art. 20 alin. (1) din Lege, care a reglementat,,indisponibilizarea’’

bunului imobil indicat în notificare, a fost în mod corect rezolvat de tribunal

și a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, dar în analiza

valabilității actelor juridice subsecvente prima instanță s-a îndepărtat de la

regula generală aplicabilă în materia nulității actelor juridice și a statuat

că, față de buna-credință a terților intimați persoane fizice, nu se poate

constata și nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare-cumpărare

încheiate succesiv.

Principiul asigurării

securității raporturilor juridice și al circuitului civil nu își găsește

relevanța decât în analiza drepturilor obținute de terțul subdobânditor asupra

unui bun deținut cu bună-credință, în considerarea statului transmițător ca

fiind verus dominus și pe aparența în drept fondată pe titlul notoriu al

statului, precum și pe credința comună și invincibilă a dreptului acestuia

asupra bunului în discuție. Doar în aceste condiții s-a pus problema creării

unui dubiu terțului subdobânditor, prin actele sau faptele publice și

neechivoce ale fostului titular al dreptului în legătură cu imobilul în cauză,

fondate pe dreptul său anterior celui exhibat de stat; astfel fiind, notificat

asupra procedurilor administrative sau jurisdicționale inițiate de cel din urmă

în vederea retrocedării bunului imobil, terțul nu se va mai putea apăra prin

invocarea bunei-credințe sau a valabilității titlului statului, pentru a clama,

la rândul său, excepția de la regula resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis.

Reținând fără dubiu

existența notificării asupra procedurilor administrative sau jurisdicționale și

faptul că aceasta viza fără echivoc o măsură reparatorie de restituire în

natură, instanța de apel a apreciat că unitatea deținătoare nu putea să acorde

măsuri reparatorii în echivalent pentru același imobil unei terțe persoane

decât cu încălcarea scopului explicit al legii, emițând un act lovit de

nulitate cât privește suprafața notificată.

S-a constatat că, în

egală măsură, terții subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea

bunei-credințe și invocarea aparenței în drept a titlului societății câtă vreme

notificarea nu trebuia să fie dublată, conform legii, de măsuri suplimentare de

opozabilitate (notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea

directă a terților de către persoana îndreptățită, etc.), simpla ei înregistrare

atrăgând interdicția încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi

asupra imobilului vizat.

Referitor la apelul

pârâtului primarul Municipiului Constanța s-a reținut că, în raport de

dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt argumente pentru care să

se admită vreuna din criticile invocate de această parte cu ocazia judecății în

fond.

Împotriva deciziei

instanței de apel au formulat recurs

pârâții primarul municipiului Constanța,

P.M., P.C., D.G.C. și D.R.L.

Prin Decizia civilă nr.

1766 din 28 martie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția

tardivității recursului declarat de pârâții D.G. și D.R.L., invocată de

intimații reclamanți, ca nefondată, a admis recursurile pârâților și a casat

decizia recurată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași

instanță de apel.

Excepția de tardivitate

a recursului pârâților D. a fost respinsă cu motivarea că decizia din apel nu

le-a fost comunicată acestora la domiciliul procesual ales în primul ciclu

procesual, respectiv la sediul cabinetului de avocatură M.M., ci la adresa

părților, ceea ce înseamnă că actul de procedură nu a fost legal îndeplinit și

că recurenții-pârâți pot valorifica pe deplin dispozițiile art. 301 C. proc.

civ., prin formularea unei cereri de recurs conformă normelor procedurale.

Pe fondul

recursurilor formulate s-a reținut că, în ipoteza existenței a două sau mai

multe acte juridice succesive de transmisiune a bunului imobil, respectiv de

desființare ulterioara a primului act juridic, din perspectiva principiului de

drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desființarea actului

primar (inițial) atrage după sine desființarea actului secundar (subsecvent),

situația de excepție semnificând menținerea dreptului subdobânditorului de bună-credință

si cu titlu oneros in virtutea altor principii de drept, cum ar fi asigurarea

securității si stabilității circuitului civil, ocrotirea bunei-credințe.

S-a constatat că

principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial se prezintă

ca o consecință firească în plan juridic a celorlalte două principii care

guvernează materia nulității actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce

înseamnă că orice act nul repune părțile în situația anterioară încheierii lui)

și principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate

transmite valabil ceea ce nu are/deține), dar că pentru a configura una sau

alta din situațiile juridice menționate anterior, cu repercusiuni asupra

situației patrimoniale a părților din litigiu, instanța de apel trebuia să

stabilească cu prioritate dacă circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte se

suprapun situației premisă pentru aplicarea principiul resoluto jure dantis

resolvitur jus accipientis ori a excepției de la acest principiu - menținerea dreptului

subdobânditorului de buna-credință si cu titlu oneros.

A

subliniat Curtea că instanța de apel trebuie să stabilească partea din

hotărârea tribunalului ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de

lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel; că s-a restrâns, fără nici

o justificare pertinentă, domeniul de incidență a excepției enunțate anterior

doar la drepturile obținute de terțul subdobânditor asupra unui bun deținut cu

bună-credință, în considerarea statului transmițător ca fiind verus dominus, pe

aparența titlului lui notoriu, precum și pe credința comună și invincibilă a

dreptului acestuia asupra bunului în discuție; că trebuiau clarificate

raporturile juridice dintre părți, astfel cum s-au configurat prin perfectarea

actelor juridice succesive, din perspectiva regulilor de drept identificate ca

fiind aplicabile cauzei, atât dispoziții ale legii speciale (care sunt

persoanele vizate de dispozițiile referitoare la indisponibilizarea imobilelor

restituibile), cât și regulile de drept comun (care sunt persoanele care pot

invoca, cu deplin temei, principiului resoluto jure dantis resolvitur jus

accipientis sau situația de excepție a actelor subsecvente de dispoziție, cu

titlu oneros, încheiate cu un subdobânditor de bună-credința) câtă vreme

poziția constantă a pârâților-persoane fizice a fost aceea că sunt

subdobânditori de bună-credința și cu titlu oneros și înțeleg să se prevaleze

de incidența acestui principiu în privința situației lor pendinte.

S-a

apreciat că instanța de apel a motivat decizia în mod succint, prin trimiteri

la chestiuni și principii generale, că referirea la persoana terților

subdobânditori a apărut doar în ultimul aliniat, tot cu referiri generale și

că, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de o motivare a deciziei și de

asigurarea garanțiilor dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o

instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile

sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de

jurisdicție.

Justificând

astfel soluția casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei spre

rejudecare, instanța de recurs a stabilit obligația asigurării, cu ocazia

rejudecării, a situației premisă pentru o judecată efectivă în recurs,

respectiv stabilirea deplină a situației de fapt, nu numai prin operațiunea de

clarificare a cadrului procesual de investire, de încuviințare si administrare

a probelor considerate pertinente si concludente cauzei pendinte (realizata

deja, in mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci

si prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a

judecătorilor si in condițiile prevăzute de lege, care presupune si trebuie sa

se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus

instanța la soluția cuprinsa in dispozitiv.

Cum dispozițiile art.

261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este

sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art. 105 alin.

(2) C. proc. civ., s-a apreciat că urmările acestei încălcări sunt înlăturate

prin desființarea hotărârii recurate.

S-a constatat că nu

pot fi cercetate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. - referitoare la corecta investire a instanței, la incidența dispozițiilor

art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la aplicarea prevederilor art. 1899 C.

civ., dar și a dispozițiilor art. 1169 C. civ. - înainte ca instanța de apel să

clarifice toate chestiunile de fapt și de drept prioritare unei astfel de

abordări, menționate în paragrafele anterioare.

În apel, după casare,

la solicitarea apelanților reclamanți și în temeiul art. 295 alin. (2)

coroborat cu art. 292 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a administrat proba cu

înscrisuri, la dosar fiind depuse adrese emise de S.P.I.T.V.B.L. Constanța cu

privire la istoricul de rol al imobilului situat în Constanța, și documentația

care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat

din 27 aprilie 2004, încheiat între pârâții SC H.D.G. SA București și P.M. și

C., înaintată instanței de B.N.P., I.M.

În examinarea cauzei

s-a avut în vedere că apelantul pârât primarul Municipiului Constanța nu a

motivat apelul, iar apelanții reclamanți au criticat soluția dată cererii de

constatare a nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare cumpărare

atacate în cauză și au invocat greșita aplicare a principiului anulării actului

subsecvent ca efect al anulării actului principal.

Prin Decizia nr. 15/C

din 5 martie 2014 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelurile

declarate de reclamanți și de pârâtul primarul municipiului Constanța.

În motivarea soluției

sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente:

Cu privire la apelul

pârâtului primarul Municipiului Constanța:

Nulitatea parțială a

dispoziției din 09 decembrie 2003, prin care intimatei pârâte SC H.D.G. SA

București i-a fost atribuită în compensare suprafața de 133.696,9 mp situată în

intravilanul Municipiului Constanța, în care este inclusă și suprafață de 525

mp, înscrisă la art. 2 poziția 4 ca fiind situată la intersecția străzii M. cu

strada C., a fost în mod legal constatată de instanța de fond care, contrar

susținerilor formulate de pârâtul apelant în primul ciclu procesual, așa cum

s-au consemnat în încheierea de dezbateri de la termenul din 26 mai 2011, a

făcut o legală aplicare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul a cărui

restituire în natură a fost solicitată de reclamanți, situat - potrivit

notificării - în Constanța, face parte din categoria imobilelor preluate în mod

abuziv de stat și intră, pe cale de consecință, sub incidența prevederilor art.

20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data apariției legii,

conform cărora imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv,

indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a

prezentei legi (14 februarie 2001) de o regie autonomă, o societate sau

companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a

administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar,

de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi

restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin

dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Normele

metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498

din 18 aprilie 2003 arătau la pct. 20.1 că prevederea alin. (1) al art. 20 din Lege

statuează indisponibilizarea imobilelor, restituibile pe calea prevăzută de

lege, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze bunul

respectiv către alte persoane decât cele îndreptățite potrivit legii.

Potrivit

acelorași norme, indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie

2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară (în speță la 11

februarie 2002) și are drept scop primordial îndeplinirea obligației de

restituire în natură către adevăratul proprietar.

Având în vedere

scopul acestor dispoziții legale, obligația legală de a nu proceda la

înstrăinarea ori grevarea imobilului care să împiedice restituirea în natură

este una imperativă, iar încălcarea ei atrage nulitatea absolută a actului încheiat

cu nerespectarea acestei obligații. Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001,

republicată după modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, nu a

instituit o nouă sancțiune a cărei aplicare să se facă doar cu respectarea

principiului neretroactivității legii civile, ci a consacrat explicit, pe cale

legislativă, ceea ce era stipulat deja în lege și în normele metodologice, în

termeni mai generali, ca fiind un efect al notificării, respectiv

indisponibilizarea imobilului.

În speță, Primăria

Municipiului Constanța a fost notificată de reclamanți din 14 iunie 2001 să restituie

imobilul din Constanța; fără a efectua verificările impuse de lege și anterior

soluționării acestei solicitări de restituire și chiar după stabilirea acestei

obligații prin hotărâre judecătorească, Primarul municipiului Constanța a

atribuit parte din terenul notificat de reclamanți pârâtei SC H.D.G. SA

București, individualizându-l ca fiind situat la intersecția străzii M. cu

strada C.

Dispoziția nr. 3323

din 09 decembrie 2003, prin care s-a realizat această atribuire, are caracterul

unui act de dispoziție asupra imobilului notificat și este, prin urmare, lovită

de nulitate în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru că

bunul dat în compensare era indisponibilizat legal, iar lămurirea situației lui

juridice și determinarea posibilității de atribuire în compensare reprezentau,

exclusiv, obligații ale pârâtului unitate deținătoare, care nu au fost

îndeplinite.

Cu privire la apelul

reclamanților:

Valabilitatea

actului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat de

intimata SC H.D.G. SA București cu intimații pârâți P.M. și P.C. sau a celui autentificat

din 02 octombrie 2007, perfectat de aceștia din urmă cu intimații D.G.C. și D.R.L.,

a fost întemeiată de tribunal pe teza bunei-credințe, care se prezumă în raport

cu art. 1899 C. civ.; s-a arătat că în cauză nu s-au administrat probe din care

să rezulte că pârâții P. și D. au acționat în fraudarea drepturilor

reclamanților, respectiv că au fost de rea-credință la momentul încheierii

celor două contracte de vânzare cumpărare, pentru a se reține cauza ilicită și,

prin urmare, nulitatea convențiilor de înstrăinare.

Confirmând

această constatare a instanței de fond, Curtea reține că un contract încheiat

între terți, chiar dacă se referă la un imobil aflat în domeniul de

reglementare al Legii nr. 10/2001, nu poate fi supus incidenței art. 21 alin.

(5) din această lege, cum pretind reclamanții, pentru că textul, având un

caracter special, se aplică strict ipotezelor reglementate în cuprinsul său,

respectiv în situația înstrăinării, concesionării, închirierii, etc. de către o

autoritate/instituție ori societate a statului, deci nu poate fi extins și la

alte persoane fizice ori persoane juridice cărora, în acest caz, li se aplică

normele de drept comun în materia nulității actelor juridice.

Ori, în această

materie practica judiciară a decis, în principiu, că anularea titlului de

proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage

invalidarea actului în ce privește pe subdobânditor, în cazul în care acesta

este de bună credință.

Principiul

ocrotirii bunei-credințe reprezintă regula fundamentală ce se desprinde pe cale

de interpretare din ansamblul normelor dreptului civil și exprimă cerința ca

interesele celor ce participă cu bună-credință la raporturile juridice civile

să fie mai temeinic proteguite decât acelea ale participanților de

rea-credință.

Reducând

sfera de analiză a efectelor acestui principiu, ocrotirea bunei credințe in

convenții este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a

credibilității acestuia și a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor

prescripțiilor legale, ori sacrificarea intereselor juridice ale dobânditorilor

de bună credință pe temeiul principiului nulității actului subsecvent actului

nul ar paraliza circuitul civil.

În sensul

art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credință se presupune, doar reaua credință -

atunci când se invocă - trebuie dovedită, potrivit art. 1169 din același cod.

Proba

contrară prezumției instituită de prevederile legale anterior menționate

presupune dovedirea faptului că subdobânditorul a fost în cunoștință de cauză

că titlul transmițătorului este lovit de nulitate și că achiziționează bunul

proprietatea altei persoane. În acest caz, desființarea actului se impune nu

atât pentru absența bunei credințe, cât mai ales pe ideea că vânzarea

cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune

speculativă, are un scop imediat ilicit și este, deci, nulă absolut în temeiul art.

966 și art. 968 C. civ. Totodată, dacă actul s-a încheiat de către vânzător în

frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului,

nulitatea se impune în temeiul principiului fraus omnia corrumpit.

În speță, prezumția

bunei credințe a intimaților cumpărători P.M. și Carmen și D.G.C. și R.L. la

momentul perfectării contractelor de vânzare cumpărare autentificate din 27

aprilie 2004 și din 02 octombrie 2007 nu a fost răsturnată de apelanții

reclamanți, în sensul că la dosar nu există dovezi că actele atacate ar fi

rezultatul unei operațiuni speculative sau fraude și, cu atât mai puțin,

referitoare la împrejurarea că intimații cumpărători au cunoscut

nevalabilitatea parțială a titlului intimaților vânzători, respectiv că parte

din terenul cumpărat aparținea titularilor acțiunii.

Așa cum rezultă din

lucrările dosarului, încheierea contractelor de vânzare cumpărare a avut la

bază o documentație completă, care a inclus Decizia nr. 3332 din 09 decembrie 2003,

prin care terenul în suprafață de 525 mp, situat la intersecția străzilor M. și

C., căruia i s-a atribuit ulterior adresa str. C., din care face parte și

terenul de 418,68 mp aflat în litigiu, a fost atribuit intimatei vânzătoare SC

H.D.G. SA București; referatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001,

care a stat la baza acestei dispoziții; procesul verbal de predare primire a

terenului de 525 mp către beneficiara intimată, emis de Direcția Patrimoniu din

cadrul Primăriei Constanța din 11 decembrie 2003; certificatul fiscal privind

impozitele și taxele locale în cazul persoanelor juridice din 27 aprilie 2004

din care rezulta achitarea la zi, de către vânzătoarea SC H.D.G. SA București,

a impozitelor și taxelor aferente terenului de 525 mp din Constanța; extrasul

de carte funciară pentru autentificare din 27 aprilie 2004 eliberat de O.C.P.I.

- B.C.P.I. Constanța, conform căruia intimata pârâtă SC H.D.G. SA București era

proprietarul terenului de 525 mp din str. C. la momentul încheierii

contractului de vânzare cumpărare autentificat la B.N.P., I.M. din 27 aprilie 2004,

iar asupra acestuia nu erau instituite sarcini; încheierea de întabulare din 12

februarie 2004, Hotărârea A.G.A., SC H.D.G. SA București din 16 aprilie 2004

referitoare la vânzarea unor imobile din patrimoniul societății, actul

constitutiv al acesteia.

Această documentație

a fost aptă să creeze intimaților cumpărători P. și, ulterior, cumpărătorilor

succesivi D., deplina convingere că dobândesc imobilul de la adevăratul

proprietar, iar solicitarea certificatului de carte funciară pentru fiecare

înstrăinare în parte demonstrează că subdobânditorii și-au îndeplinit obligația

de a verifica dacă au contractat cu un verus dominus, deci că au depus

diligențe pentru a lua cunoștință care este titlul de proprietate al

vânzătorului și dacă acesta nu este contestat.

Este lipsită de

relevanță în aprecierea bunei credințe a primilor cumpărători, intimații P.,

inclusiv a cumpărătorilor ulteriori, intimații D., și a caracterului comun și

invincibil al erorii în care aceștia s-au aflat cu privire la calitatea de

proprietari a vânzătorilor succesivi existența, pentru parte din terenul

vândut, a unei cereri de restituire în natură formulată de reclamanții apelanți

în baza

Legii 10/2001 pentru că, urmare a nesoluționării acestei solicitări, terenul

notificat nu apărea ca fiind în litigiu în evidențele Primăriei municipiului

Constanța, deci intimații cumpărători nu ar fi putut lua cunoștință de

notificarea reclamanților chiar dacă ar fi cercetat situația juridică a

bunului.

Trebuie menționat, pe

de altă parte, că deși recunoscută de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr.

10/2001, calitatea de proprietari a apelanților reclamanți asupra unei părți

din terenul înstrăinat nu este opozabilă terților decât dacă este confirmată

prin decizie/dispoziție sau prin hotărâre judecătorească și numai după primirea

acestei confirmări, ori în cauză o astfel de confirmare nu intervenise la

momentul înstrăinării terenului către intimații P., bunul nefiind restituit în

natură titularilor notificării la acea dată; totodată,

dreptul de

proprietate al reclamanților nu era înscris în cartea funciară, iar potrivit

consemnărilor existente în cuprinsul acesteia, proprietarul aparent al

imobilului, la momentul primei înstrăinări, era intimata SC H.D.G. SA

București, iar la data perfectării vânzării din 2007, intimații P.

Cum mențiunile cărții

funciare de la momentul vânzării au fost de natură a crea intimaților

cumpărători convingerea că au contractat cu un verus dominus, acestora nu le

poate fi imputată minima negligenția, iar această constatare impune

recunoașterea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din

27 aprilie 2004 și din 02 octombrie 2007 pentru că încheierea cu bună credință

a actului de înstrăinare a unui imobil ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001

înlătură efectele nulității absolute, principiul fiind consacrat și prin art. 45

alin. (2) din legea republicată.

Aceeași orientare se

desprinde și din jurisprudența C.E.D.O., care în Cauza Raicu contra României a

statuat, cu valoare de principiu, că persoanele care și-au dobândi bunurile cu

bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea

responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri; în

același sens este decizia pronunțată în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii

Cehe, conform căreia „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de

restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de

proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate

acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări

nu creează noi neajunsuri disproporționate. În acest scop, legislația trebuie

să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale

fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu

bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care

aparține în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste

bunuri (parag. 58).

Dacă s-ar considera

că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie

deposedat de bun pentru că acesta să poată fi restituit în natură fostului

proprietar ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale

proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina

dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de

proprietate al subdobânditorului de bună credință este la rândul său, protejat

prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei

curții de apel au declarat recurs reclamanții G.A., G.E., G.R. și V. (G.) E.,

care au formulat următoarele critici:

Hotărârea instanței

de apel, cât si hotărârea primei instanțe, în parte, sunt netemeinice si

nelegale în ce privește soluționarea cererii de constatare a nulității absolute

parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare.

Astfel, potrivit

principiului anularii actelor juridice subsecvente, anularea dreptului dobândit

prin actul juridic litigios duce la desființarea dreptului subdobânditorului, întrucât

nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși.

În speță, dreptul

transmițătorului emană de la un „non dominus"- respectiv Statul Roman care

și-a construit calitatea de proprietar în urma unei preluări nelegale a bunului

litigios.

Raportat la situația

de fapt dedusă judecații trebuia constatat că subdobânditorii nu pot sa

păstreze bunul litigios dobândit cu titlu oneros de la transmițătorul al cărui

titlu a fost anulat, întrucât aceștia nu au fost de bună-credință.

Susțin recurenții că

au făcut dovada că, în calitate de moștenitori ai autorilor lor, G.I. și

M., au adresat Primăriei Municipiului Constanta notificare potrivit Legii nr. 10/2001,

privind restituirea în natură a imobilului litigios.

Dispozițiile legale

speciale, sub sancțiunea nulității absolute, au interzis înstrăinarea sau orice

alta transmitere a bunurilor imobile notificate potrivit legii speciale, până

la soluționarea procedurilor administrative și după caz judiciare generate de

legea specială, așa cum s-a prevăzut prin dispozițiile art. 21 alin. (5) din

Legea nr. 10/2001.

La momentul emiterii

dispoziției de primar sancțiunea nulității absolute exista si era impusa de

interesul public privind repararea pagubelor pricinuite de regimul anterior,

pentru a putea fi realizat principiul legii speciale de restituire in natura a

imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă.

În acest sens, art. 20

alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că imobilele care sunt supuse

reglementarii acestei legi speciale și sunt deținute la data intrării in

vigoare a legii de orice persoane juridice, se restituie în natură persoanei îndreptățite.

Această regulă a

legii speciale se regăsește și in art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru

aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevede

indisponibilizarea imobilelor restituibile si suspendarea oricăror proceduri

legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul

legii speciale, până la soluționarea notificării.

Prin adoptarea

acestor măsuri la care se referă art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 coroborat cu

disp.art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere că

persoana deținătoare a bunurilor să îndeplinească obligația de restituire a

acestora către adevăratul proprietar.

Notificarea depusă la

Primăria Municipiului Constanța, prin care reclamanții au solicitat restituirea

imobilului in natură, a fost făcută cu respectarea Legii nr. 10/2001, astfel că

aceasta a produs efecte in raport cu persoana notificata.

Atât instanța de fond,

cât si instanța de apel au reținut în mod corect că dispoziția primarului prin

care terenul in cauza a fost atribuit în compensare altei persoane este lovită

de nulitate, in raport de normele legale evocate mai sus, constatându-se

nulitatea absoluta parțiala a acesteia.

Pe cale de consecință,

instanțele trebuiau să constate că este aplicabil principiul anulării actelor

subsecvente ca urmare a anularii actului principal si să rețină că în cauză

trebuie să opereze principiul indisponibilizării bunului indicat în notificare.

Prin legea specială în

materia procedurilor reparatorii s-a prevăzut ca o cerință prealabilă a

indisponibilizării bunului numai existența notificării adresată unității

deținătoare, notificare care în cauză fost realizată.

Ori, prin notificarea

adresată Primăriei Municipiului Constanta s-a solicitat restituirea în natură a

bunului, astfel că unitatea deținătoare nu mai putea să acorde măsuri

reparatorii în compensare unei terțe persoane, situație in care nu ar mai fi

fost posibilă nici încheierea acelor acte succesive de înstrăinare.

Notificarea care a

fost făcută în condițiile legii speciale nu trebuia să fie însoțită de măsuri

suplimentare, cum ar fi notificarea directă a terților, aceasta pentru că

înregistrarea notificării impune interdicția încheierii oricărui act translativ

de drepturi, astfel încât subdobânditorii nu se pot apăra invocând buna-credință

și aparența de drept.

Buna-credință pe care

o invocă intimații-pârâți (terți subdobânditori) nu are relevanță, întrucât buna-credință

nu duce prin ea însăși și in lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar

la dobândirea dreptului de proprietate.

Buna-credință nu

poate fi invocată în apărare întrucât în cazul transmiterii bunului de către un

non-proprietar, actul juridic încheiat nu produce efectul transferului

dreptului de proprietate, pentru că dreptul nu aparține transmițătorului.

Bunul in litigiu

fiind preluat de stat fără titlu valabil, buna-credință a subdobânditorilor

persoane fizice nu poate fi reținută, astfel că trebuia să se constate că sunt

îndeplinite condițiile nulității absolute parțiale a înstrăinării prin vânzare

a suprafeței de 418,68 mp.

Se mai susține că reclamantul

G.A. a formulat și o plângere penală cu privire la revendicarea unor imobile (inclusiv

Dispoziția nr. 3332 din 09 decembrie 2003 în cauză), învederând în același timp

și o conivență frauduloasă între intimații-pârâți.

Cu privire la acele

cercetări penale, s-a depus la dosarul cauzei rezoluția nr. 19842/P/2010 din 01

noiembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, prin care s-a

dispus neînceperea urmăririi penale, rezoluție care insa a fost infirmata prin

sentința penala din 06 iunie 2014 pronunțata in Dosarul nr. 2063/212/2014 al

Judecătoriei Constanta, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la procuror in

vederea efectuării de cercetări.

Acea conivență frauduloasă

a rezultat din observarea actelor care au stat la baza încheierii contractului

de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 (prima înstrăinare).

În contextul acelei

conivențe, toate actele s-au îndeplinit în aceeași zi 27 aprilie 2004,

respectiv s-a obținut certificatul fiscal din 27 aprilie 2004, extrasul de C.F.

din 27 aprilie 2004, s-a emis factura din 27 aprilie 2004 și s-a încheiat

contractul de vânzare-cumpărare, scopul fiind sustragerea bunului litigios de

la posibilitatea revendicării, astfel încât buna-credință a subdobânditorilor

trebuie înlăturată.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului

reclamanților, constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare din 27

aprilie 2004 și din 2 octombrie 2007, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel

cum a fost formulată.

Intimații

intervenienți T.I., T.M.C. și T.A. au formulat întâmpinare, prin care au

invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în

motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Examinând

criticile formulate prin memoriul de recurs,

Înalta Curte reține următoarele:

În

ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimații -

intervenienți, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi

respinsă ca atare, întrucât reclamanții contestă ignorarea de către instanța de

apel a principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, ceea ce

constituie o susținere de nelegalitate, ce se încadrează în motivul reglementat

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., urmând a fi analizat în cele ce succed.

În

ce privește criticile care vizează situația de fapt și probele, acestea nu vor

fi suspuse analizei instanței de recurs, față de împrejurarea că art. 304 C.

proc. civ., în actuala reglementare, nu permite reformarea unei hotărâri decât

pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nemaiavând

competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de

a reevalua în acest scop probele.

Pe

fondul recursului, se constată că susținerile recurenților sunt fondate și

impun schimbarea soluției instanței de apel, în sensul admiterii apelului

reclamanților, pentru considerentele ce succed.

Criticile

recurenților vizează exclusiv modul de soluționare a cererii de constatare a

nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat

din 27 aprilie 2004 încheiat de intimata SC H.D.G. SA București cu intimații

pârâți P.M. și P.C., precum și a celui autentificat din 02 octombrie 2007,

perfectat de aceștia din urmă cu intimații D.G.C. și D.R.L., urmare constatării

nulității parțiale a dispoziției de atribuire în compensare a terenului în

suprafață de 418,68 mp, situat la intersecția str. Mircea cu str. Callatis.

Regula

anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure

dantis, resolvitur ius accipientis), deși fără o consacrare legală cu titlu

general, are caracterul unui principiu care guvernează efectele nulităților -

retroactivitatea si repunerea în situația anterioară, dar și a principiului

potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are, în

sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul

transmițătorului din actul juridic subsecvent, înseamnă ca acesta a transmis un

drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul

acestui drept.

Buna credință la

încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a subdobânditorului de

bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil reprezintă o excepție de la

principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial

(resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis).

Instanța

de apel a reținut buna credință a cumpărătorilor subsecvenți la contractare,

susținând că nu li se poate imputa o eventuală lipsă de diligență în actele

premergătoare cumpărării imobilului, cât timp acesta figura înscris în cartea

funciară.

Ceea ce este esențial

în aprecierea bunei credințe a intimaților cumpărători constă în faptul că, la

data încheierii acestor contracte, imobilul era notificat în condițiile Legii nr.

10/2001 și, ca atare subdobânditorii trebuiau să procedeze în sensul diligent

al verificării unor pretenții în legătură cu bunul pe care urma să-l cumpere,

din partea fostului proprietar.

În aceste

circumstanțe, cumpărătorii subsecvenți, neefectuând verificările

corespunzătoare cu privire la eventualitatea existenței unei cereri de

restituire în natură a imobilului, din partea fostului proprietar sau a

moștenitorilor lui, și-au asumat riscul de a încheia un act juridic cu o

persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puțin până la

rezolvarea notificării, de către entitățile prevăzute de lege.

De asemenea, nici

înscrierea terenului în cartea funciară și nici absența notării cererii de

restituire în natură formulată de reclamanți cu privire la același bun, la data

încheierii contractelor de vânzare cumpărare din 27 aprilie 2004 și, respectiv din

02 octombrie 2007, nu sunt de natură să scutească pe cumpărători de a efectua

demersurile sus-menționate. Astfel, legea specială nu prevede obligația

persoanei care formulează notificare să o înscrie în registrul de publicitate,

pentru ca aceasta să ajungă la cunoștința terților interesați să cumpere bunul,

obiect al pretențiilor din cererea respectivă și să-i determine pe aceștia să

se abțină de la încheierea actului juridic până la rezolvarea notificării.

Dimpotrivă, cum s-a arătat deja, viitorul cumpărător era obligat să verifice

situația juridică a bunului cu privire la care intenționa să încheie contractul

de vânzare cumpărare.

Referitor la

înscrierea dreptului de proprietate al vânzătorului în cartea funciară,

într-adevăr, această operațiune produce efecte de opozabilitate a dreptului

respectiv față de terți, dar nu înlătură obligația cumpărătorului unui imobil

care cade sub incidența Legii nr. 10/2001, să procedeze la acele verificări

necesare în legătură cu existența sau inexistența unei notificări din partea

fostului proprietar, pentru a înlătura riscul încheierii unui contract pentru

un bun disputat juridic, din perspectiva acestei legi.

Subdobânditorii

imobilului trebuiau să efectueze verificări în legătură cu existența

înregistrării, la toate acele organisme prevăzute de legea specială, care ar fi

putut fi investite cu notificare (unitatea deținătoare, primărie, prefectură)

și să se abțină de la încheierea actului juridic până la și în funcție de

rezultatul acestei cereri, sens în care nu au procedat.

Așa fiind, cât timp

existența notificării de restituire, în legătură cu imobilul pe care urma să-l

cumpere, trebuia și putea fi cunoscută, de către subdobânditori, cu minime

diligențe, prin efectuarea de verificări la organismele prevăzute de legea

specială, care ar fi putut fi învestite cu notificare, buna credință a acestora

nu poate fi reținută în speță și, ca atare, nici incidența cazului de excepție

de la principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, care ar fi

permis menținerea actului subsecvent, deși se constatase nulitatea actului

inițial, fapt ce impune reformarea soluției pronunțate în cauză, în sensul constatării

nulității absolute și a contractelor de vânzare cumpărare subsecvente.

Având în vedere

considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului,

iar în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite recursul, va

modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de

reclamanți împotriva sentinței nr. 3480 din 9 iunie 2011 a Tribunalului

Constanța, secția civilă; va schimba în parte sentința apelată, în sensul că

admite în totalitate acțiunea; va constata nulitatea absolută parțială a

contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat

între SC H.D.G. SA și P.M. și P.C., în limita suprafeței de 418,68 mp teren și

a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2 octombrie 2007 încheiat

între P.M. și P.C., pe de o parte și D.G.C. și D.R.L., pe de altă parte,

privind aceeași suprafață de teren, menținând celelalte dispoziții ale deciziei

și sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția

nulității recursului, ca neîntemeiată.

Admite recursul

declarat de reclamanții G.A., G.E., G.R. și V. (G.) E. împotriva Deciziei nr. 15/C

din 5 martie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Modifică în parte

decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva

sentinței nr. 3480 din 9 iunie 2011 a Tribunalului Constanța, secția civilă.

Schimbă în parte

sentința apelată, în sensul că admite în totalitate acțiunea.

Constată nulitatea

absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27

aprilie 2004 încheiat între SC H.D.G. SA și P.M. și P.C., în limita suprafeței

de 418,68 mp teren și a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2

octombrie 2007 încheiat între P.M. și P.C., pe de o parte și D.G.C. și D.R.L.,

pe de altă parte, privind aceeași suprafață de teren.

Menține celelalte

dispoziții ale deciziei și sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 30 octombrie 2014.