ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2935/2014

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată sub nr. 9908/212/2009, astfel cum a fost precizată, reclamanții G.A., G.E., V. (G.) E. și G.R. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului Constanța, SC H.D.G. SA București, P.M., P.C., D.G.C. și D.R.L., ca prin hotărâre judecătorească să constate nulitatea absolută parțială a Dispoziției nr. 3332/2003 emisă de primarul municipiului Constanța, în limita suprafeței de 418,68 mp teren, și nulitatea absolută a contractelor de vânzare cumpărare din 27 aprilie 2004 încheiat între pârâta SC H.D.G. SA București și pârâții P.M. și P.C. și din 02 octombrie 2007, intervenit între aceștia din urmă și pârâții D.G.C.

și D.R.L. Pe parcursul soluționării cauzei la instanța de fond, numiții T.I., T.E.N. și T.M.C. au formulat cerere de intervenție în interes propriu prin care au solicitat respingerea ca inadmisibilă a acțiunii reclamanților, ca efect al constatării valabilității titlului lor de proprietate asupra terenului de 303 mp pe care îl stăpânesc. Prin încheierea pronunțată la 21 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a respins ca inadmisibilă cererea de intervenție menționată reținând că intervenienții nu justifică, în sensul art. 49 C. proc. civ., un interes propriu în a interveni în cauză deoarece nu pretind niciun drept asupra terenului ce a făcut obiectul actelor juridice contestate de reclamanți. Pârâții D.C.

și D.R.L. au formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului Constanța prin primar și a Consiliului Local Constanța pentru garantarea eventualei evicțiuni ce ar rezulta în urma litigiului, solicitând obligarea chemaților în garanție fie să le transmită în compensare un teren echivalent cu cel cumpărat, fie la plata sumei de 280 euro achitată vânzătorilor. Prin sentința civilă nr. 3480 din 09 iunie 2011, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamanților, a constatat nulitatea parțială a Dispoziției nr. 3332 din 09 decembrie 2003 emisă de pârâtul primarul Municipiului Constanța în favoarea pârâtei SC H.D.G.

SA București, în ceea ce privește atribuirea în compensare a terenului în suprafață de 418,68 mp, din suprafața totală de 525 mp situată la intersecția str. M. cu str. C., a respins ca nefondată cererea de constatare a nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 și din 02 octombrie 2007 și a respins cererea de chemare în garanție, ca rămasă fără obiect. Pentru a hotărî în acest sens prima instanță a reținut că, prin notificare formulată în temeiul Legii nr. 10/2001, reclamanții au solicitat Primăriei Municipiului Constanța restituirea imobilului din Constanța, iar în absența oricărui răspuns s-au adresat tribunalului cu cerere de soluționare pe fond a notificării, Dosarul civil nr. 1410/118/2008, care a avut ca obiect această solicitare, fiind suspendat prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2009, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc.

civ. Prin dispoziția atacată în cauză, nr. 3323 din 09 decembrie 2003, a fost admisă cererea formulată de SC H.D.G. SA București, cesionar de drepturi litigioase în baza contractelor încheiate cu moștenitorii fostului proprietar al imobilului - teren în suprafață de 100.000 mp situat în Constanța, Parcul Tăbăcăriei - căruia i s-a atribuit în compensare suprafața de 133.696,9 mp situată în intravilanul Municipiului Constanța, în care este inclusă și suprafață de 525 mp, înscrisă la poziția 4, în art. 2 al acesteia. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004, SC H.D.G. SA a transmis pârâților P.C. și P.M. dreptul de proprietate asupra terenului intravilan în suprafață de 525 mp. La rândul lor, pârâții P. au vândut terenul pârâților D.R.L.

și D.G.C., prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat din 02 octombrie 2007. Au fost avute în vedere prevederile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 (introdus prin Legea nr. 247/2005), dar și cele ale art. 20 alin. (1) din Lege (anterior modificării aduse prin actul normativ din 2005), prin care s-a urmărit indisponibilizarea imobilelor restituibile și suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, până la soluționarea notificării. În cazul atribuirii în compensare (echivalentă ca efecte juridice noțiunii de „înstrăinare”), nulitatea nu privește nerespectarea condițiilor legale pentru acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent în această modalitate, ci se fundamentează pe faptul că bunul face obiectul unei cereri de restituire în natură formulată de moștenitorii fostului proprietar.

Or, în situația în care, mai înainte de soluționarea notificării reclamanților, primarul a emis o dispoziție de atribuire în compensare a unei părți din terenul notificat, măsura este lovită de nulitate prin prisma impedimentului legal sus-citat, fără a prezenta vreo relevanță dacă societatea pârâtă era sau nu îndrituită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.

Soluția de respingere a cererilor de constatare a nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 și din 02 octombrie 2007, ca acte subsecvente actului nul, s-a întemeiat pe teza bunei-credințe, care se prezumă în raport cu art. 1899 C. civ.; s-a arătat că în cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâții P. au acționat în fraudarea drepturilor reclamanților, respectiv că au fost de rea-credință la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004, pentru a se reține cauza ilicită și, prin urmare, nulitatea contractului; înstrăinarea a fost perfectată în baza certificatului fiscal din 27 aprilie 2004 emis de Consiliul Local Constanța, a extrasului de carte funciară, precum și a declarației cumpărătorului, în sensul că a verificat personal existența titlului de proprietate al societății vânzătoare, asigurându-se că terenul nu este scos din circuitul civil și nu este grevat de sarcini sau procese.

În aceste condiții, nu li se poate reproșa pârâților cumpărători că nu au manifestat prudență și diligență la data încheierii actului a cărui nulitate se invocă și că nu s-au informat asupra situației juridice a imobilului. Nu au fost administrate dovezi că, anterior încheierii contractului, pârâții ar fi fost înștiințați despre intenția reclamanților de redobândire a imobilului. În condițiile în care societatea vânzătoare figura ca proprietar în evidențele fiscale, iar verificările în registrele de publicitate imobiliară nu au relevat existența unor litigii sau a unor eventuale sarcini care să greveze terenul înstrăinat, s-a reținut că pârâții P. au contractat fără a avea cunoștință despre notificarea reclamanților și având reprezentarea adevăratului proprietar în persoana SC H.D.G.

SA. Aceleași argumente, referitoare la buna credință a dobânditorilor cu titlu oneros, au fost reținute și în privința pârâților D.R.L. și D.G.C., iar ca efect al menținerii contractului de vânzare-cumpărare încheiat pe numele lor, a fost respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție pe care aceștia au formulat-o. Prin Decizia civilă nr. 438/C din 23 noiembrie 2011 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul reclamanților, a schimbat în parte sentința, a constatat nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 și a contractului de vânzare-cumpărare din 02 octombrie 2007, pentru suprafața de 418,68 mp, a respins, ca nefondată, cererea de chemare în garanție, a menținut restul dispozițiilor sentinței, a respins, ca nefondat, apelul pârâtului primarul Municipiului Constanța.

A reținut instanța de apel că aspectul încălcării art. 20 alin. (1) din Lege, care a reglementat,,indisponibilizarea’’ bunului imobil indicat în notificare, a fost în mod corect rezolvat de tribunal și a intrat în puterea lucrului judecat, prin neapelare, dar în analiza valabilității actelor juridice subsecvente prima instanță s-a îndepărtat de la regula generală aplicabilă în materia nulității actelor juridice și a statuat că, față de buna-credință a terților intimați persoane fizice, nu se poate constata și nulitatea absolută parțială a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate succesiv.

Principiul asigurării securității raporturilor juridice și al circuitului civil nu își găsește relevanța decât în analiza drepturilor obținute de terțul subdobânditor asupra unui bun deținut cu bună-credință, în considerarea statului transmițător ca fiind verus dominus și pe aparența în drept fondată pe titlul notoriu al statului, precum și pe credința comună și invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuție.

Doar în aceste condiții s-a pus problema creării unui dubiu terțului subdobânditor, prin actele sau faptele publice și neechivoce ale fostului titular al dreptului în legătură cu imobilul în cauză, fondate pe dreptul său anterior celui exhibat de stat; astfel fiind, notificat asupra procedurilor administrative sau jurisdicționale inițiate de cel din urmă în vederea retrocedării bunului imobil, terțul nu se va mai putea apăra prin invocarea bunei-credințe sau a valabilității titlului statului, pentru a clama, la rândul său, excepția de la regula resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis.

Reținând fără dubiu existența notificării asupra procedurilor administrative sau jurisdicționale și faptul că aceasta viza fără echivoc o măsură reparatorie de restituire în natură, instanța de apel a apreciat că unitatea deținătoare nu putea să acorde măsuri reparatorii în echivalent pentru același imobil unei terțe persoane decât cu încălcarea scopului explicit al legii, emițând un act lovit de nulitate cât privește suprafața notificată. S-a constatat că, în egală măsură, terții subdobânditori nu se pot apăra prin mijlocirea bunei-credințe și invocarea aparenței în drept a titlului societății câtă vreme notificarea nu trebuia să fie dublată, conform legii, de măsuri suplimentare de opozabilitate (notarea litigiului în registrele de publicitate, notificarea directă a terților de către persoana îndreptățită, etc.), simpla ei înregistrare atrăgând interdicția încheierii oricărui act juridic translativ de drepturi asupra imobilului vizat.

Referitor la apelul pârâtului primarul Municipiului Constanța s-a reținut că, în raport de dispozițiile art. 292 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt argumente pentru care să se admită vreuna din criticile invocate de această parte cu ocazia judecății în fond. Împotriva deciziei instanței de apel au formulat recurs pârâții primarul municipiului Constanța, P.M., P.C., D.G.C. și D.R.L. Prin Decizia civilă nr. 1766 din 28 martie 2013 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția tardivității recursului declarat de pârâții D.G. și D.R.L., invocată de intimații reclamanți, ca nefondată, a admis recursurile pârâților și a casat decizia recurată cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de apel.

Excepția de tardivitate a recursului pârâților D. a fost respinsă cu motivarea că decizia din apel nu le-a fost comunicată acestora la domiciliul procesual ales în primul ciclu procesual, respectiv la sediul cabinetului de avocatură M.M., ci la adresa părților, ceea ce înseamnă că actul de procedură nu a fost legal îndeplinit și că recurenții-pârâți pot valorifica pe deplin dispozițiile art. 301 C. proc. civ., prin formularea unei cereri de recurs conformă normelor procedurale.

Pe fondul recursurilor formulate s-a reținut că, în ipoteza existenței a două sau mai multe acte juridice succesive de transmisiune a bunului imobil, respectiv de desființare ulterioara a primului act juridic, din perspectiva principiului de drept resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, desființarea actului primar (inițial) atrage după sine desființarea actului secundar (subsecvent), situația de excepție semnificând menținerea dreptului subdobânditorului de bună-credință si cu titlu oneros in virtutea altor principii de drept, cum ar fi asigurarea securității si stabilității circuitului civil, ocrotirea bunei-credințe.

S-a constatat că principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial se prezintă ca o consecință firească în plan juridic a celorlalte două principii care guvernează materia nulității actului juridic, anume retroactivitatea (ceea ce înseamnă că orice act nul repune părțile în situația anterioară încheierii lui) și principiul nemo dat quod non habet (ceea ce arată că nimeni nu poate transmite valabil ceea ce nu are/deține), dar că pentru a configura una sau alta din situațiile juridice menționate anterior, cu repercusiuni asupra situației patrimoniale a părților din litigiu, instanța de apel trebuia să stabilească cu prioritate dacă circumstanțele de fapt ale cauzei pendinte se suprapun situației premisă pentru aplicarea principiul resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis ori a excepției de la acest principiu - menținerea dreptului subdobânditorului de buna-credință si cu titlu oneros.

A subliniat Curtea că instanța de apel trebuie să stabilească partea din hotărârea tribunalului ce se impune a fi conservată, pe temeiul puterii de lucru judecat, întrucât nu a fost criticată în apel; că s-a restrâns, fără nici o justificare pertinentă, domeniul de incidență a excepției enunțate anterior doar la drepturile obținute de terțul subdobânditor asupra unui bun deținut cu bună-credință, în considerarea statului transmițător ca fiind verus dominus, pe aparența titlului lui notoriu, precum și pe credința comună și invincibilă a dreptului acestuia asupra bunului în discuție; că trebuiau clarificate raporturile juridice dintre părți, astfel cum s-au configurat prin perfectarea actelor juridice succesive, din perspectiva regulilor de drept identificate ca fiind aplicabile cauzei, atât dispoziții ale legii speciale (care sunt persoanele vizate de dispozițiile referitoare la indisponibilizarea imobilelor restituibile), cât și regulile de drept comun (care sunt persoanele care pot invoca, cu deplin temei, principiului resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis sau situația de excepție a actelor subsecvente de dispoziție, cu titlu oneros,

încheiate cu un subdobânditor de bună-credința) câtă vreme poziția constantă a pârâților-persoane fizice a fost aceea că sunt subdobânditori de bună-credința și cu titlu oneros și înțeleg să se prevaleze de incidența acestui principiu în privința situației lor pendinte. S-a apreciat că instanța de apel a motivat decizia în mod succint, prin trimiteri la chestiuni și principii generale, că referirea la persoana terților subdobânditori a apărut doar în ultimul aliniat, tot cu referiri generale și că, pe cale de consecință, nu se poate vorbi de o motivare a deciziei și de asigurarea garanțiilor dreptului prevăzut de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, conform căruia orice persoană are dreptul ca o instanță să judece orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale cu caracter civil, pentru situația de față, în sistemul dublului grad de jurisdicție.

Justificând astfel soluția casării hotărârii recurate și a trimiterii cauzei spre rejudecare, instanța de recurs a stabilit obligația asigurării, cu ocazia rejudecării, a situației premisă pentru o judecată efectivă în recurs, respectiv stabilirea deplină a situației de fapt, nu numai prin operațiunea de clarificare a cadrului procesual de investire, de încuviințare si administrare a probelor considerate pertinente si concludente cauzei pendinte (realizata deja, in mare parte, in etapele procesuale anterioare, inclusiv in recurs), ci si prin operațiunea de apreciere a acestora pe baza intimei convingeri a judecătorilor si in condițiile prevăzute de lege, care presupune si trebuie sa se materializeze in redarea considerentelor de fapt si de drept care au condus instanța la soluția cuprinsa in dispozitiv.

Cum dispozițiile art. 261 alin. (1) C. proc. civ. au caracter imperativ, iar încălcarea lor este sancționată cu nulitatea actului procedural în cauză, în condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., s-a apreciat că urmările acestei încălcări sunt înlăturate prin desființarea hotărârii recurate. S-a constatat că nu pot fi cercetate criticile întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - referitoare la corecta investire a instanței, la incidența dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, la aplicarea prevederilor art. 1899 C. civ., dar și a dispozițiilor art. 1169 C. civ. - înainte ca instanța de apel să clarifice toate chestiunile de fapt și de drept prioritare unei astfel de abordări, menționate în paragrafele anterioare.

În apel, după casare, la solicitarea apelanților reclamanți și în temeiul art. 295 alin. (2) coroborat cu art. 292 alin. (1) C. proc. civ., Curtea a administrat proba cu înscrisuri, la dosar fiind depuse adrese emise de S.P.I.T.V.B.L. Constanța cu privire la istoricul de rol al imobilului situat în Constanța, și documentația care a stat la baza încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004, încheiat între pârâții SC H.D.G. SA București și P.M. și C., înaintată instanței de B.N.P., I.M. În examinarea cauzei s-a avut în vedere că apelantul pârât primarul Municipiului Constanța nu a motivat apelul, iar apelanții reclamanți au criticat soluția dată cererii de constatare a nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare cumpărare atacate în cauză și au invocat greșita aplicare a principiului anulării actului subsecvent ca efect al anulării actului principal.

Prin Decizia nr. 15/C din 5 martie 2014 Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins apelurile declarate de reclamanți și de pârâtul primarul municipiului Constanța. În motivarea soluției sale, curtea de apel a reținut următoarele considerente: Cu privire la apelul pârâtului primarul Municipiului Constanța: Nulitatea parțială a dispoziției din 09 decembrie 2003, prin care intimatei pârâte SC H.D.G. SA București i-a fost atribuită în compensare suprafața de 133.696,9 mp situată în intravilanul Municipiului Constanța, în care este inclusă și suprafață de 525 mp, înscrisă la art. 2 poziția 4 ca fiind situată la intersecția străzii M. cu strada C., a fost în mod legal constatată de instanța de fond care, contrar susținerilor formulate de pârâtul apelant în primul ciclu procesual, așa cum s-au consemnat în încheierea de dezbateri de la termenul din 26 mai 2011, a făcut o legală aplicare a prevederilor art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

Imobilul a cărui restituire în natură a fost solicitată de reclamanți, situat - potrivit notificării - în Constanța, face parte din categoria imobilelor preluate în mod abuziv de stat și intră, pe cale de consecință, sub incidența prevederilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data apariției legii, conform cărora imobilele - terenuri și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi (14 februarie 2001) de o regie autonomă, o societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană juridică, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere ale unității deținătoare.

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin H.G. nr. 498 din 18 aprilie 2003 arătau la pct. 20.1 că prevederea alin. (1) al art. 20 din Lege statuează indisponibilizarea imobilelor, restituibile pe calea prevăzută de lege, cu privire la orice alte proceduri legale care tind să înstrăineze bunul respectiv către alte persoane decât cele îndreptățite potrivit legii. Potrivit acelorași norme, indisponibilizarea operează începând cu data de 14 februarie 2001, chiar dacă notificarea a fost făcută la o dată ulterioară (în speță la 11 februarie 2002) și are drept scop primordial îndeplinirea obligației de restituire în natură către adevăratul proprietar. Având în vedere scopul acestor dispoziții legale, obligația legală de a nu proceda la înstrăinarea ori grevarea imobilului care să împiedice restituirea în natură este una imperativă, iar încălcarea ei atrage nulitatea absolută a actului încheiat cu nerespectarea acestei obligații.

Art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001, republicată după modificările intervenite prin Legea nr. 247/2005, nu a instituit o nouă sancțiune a cărei aplicare să se facă doar cu respectarea principiului neretroactivității legii civile, ci a consacrat explicit, pe cale legislativă, ceea ce era stipulat deja în lege și în normele metodologice, în termeni mai generali, ca fiind un efect al notificării, respectiv indisponibilizarea imobilului. În speță, Primăria Municipiului Constanța a fost notificată de reclamanți din 14 iunie 2001 să restituie imobilul din Constanța; fără a efectua verificările impuse de lege și anterior soluționării acestei solicitări de restituire și chiar după stabilirea acestei obligații prin hotărâre judecătorească, Primarul municipiului Constanța a atribuit parte din terenul notificat de reclamanți pârâtei SC H.D.G.

SA București, individualizându-l ca fiind situat la intersecția străzii M. cu strada C. Dispoziția nr. 3323 din 09 decembrie 2003, prin care s-a realizat această atribuire, are caracterul unui act de dispoziție asupra imobilului notificat și este, prin urmare, lovită de nulitate în condițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 pentru că bunul dat în compensare era indisponibilizat legal, iar lămurirea situației lui juridice și determinarea posibilității de atribuire în compensare reprezentau, exclusiv, obligații ale pârâtului unitate deținătoare, care nu au fost îndeplinite. Cu privire la apelul reclamanților: Valabilitatea actului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat de intimata SC H.D.G.

SA București cu intimații pârâți P.M. și P.C. sau a celui autentificat din 02 octombrie 2007, perfectat de aceștia din urmă cu intimații D.G.C. și D.R.L., a fost întemeiată de tribunal pe teza bunei-credințe, care se prezumă în raport cu art. 1899 C. civ.; s-a arătat că în cauză nu s-au administrat probe din care să rezulte că pârâții P. și D. au acționat în fraudarea drepturilor reclamanților, respectiv că au fost de rea-credință la momentul încheierii celor două contracte de vânzare cumpărare, pentru a se reține cauza ilicită și, prin urmare, nulitatea convențiilor de înstrăinare.

Confirmând această constatare a instanței de fond, Curtea reține că un contract încheiat între terți, chiar dacă se referă la un imobil aflat în domeniul de reglementare al Legii nr. 10/2001, nu poate fi supus incidenței art. 21 alin. (5) din această lege, cum pretind reclamanții, pentru că textul, având un caracter special, se aplică strict ipotezelor reglementate în cuprinsul său, respectiv în situația înstrăinării, concesionării, închirierii, etc. de către o autoritate/instituție ori societate a statului, deci nu poate fi extins și la alte persoane fizice ori persoane juridice cărora, în acest caz, li se aplică normele de drept comun în materia nulității actelor juridice. Ori, în această materie practica judiciară a decis, în principiu, că anularea titlului de proprietate al transmițătorului cu titlu oneros al unui bun nu atrage invalidarea actului în ce privește pe subdobânditor, în cazul în care acesta este de bună credință.

Principiul ocrotirii bunei-credințe reprezintă regula fundamentală ce se desprinde pe cale de interpretare din ansamblul normelor dreptului civil și exprimă cerința ca interesele celor ce participă cu bună-credință la raporturile juridice civile să fie mai temeinic proteguite decât acelea ale participanților de rea-credință. Reducând sfera de analiză a efectelor acestui principiu, ocrotirea bunei credințe in convenții este impusă de imperativul asigurării circuitului civil, a credibilității acestuia și a actelor juridice întocmite cu respectarea tuturor prescripțiilor legale, ori sacrificarea intereselor juridice ale dobânditorilor de bună credință pe temeiul principiului nulității actului subsecvent actului nul ar paraliza circuitul civil.

În sensul art. 1899 alin. (2) C. civ., buna credință se presupune, doar reaua credință - atunci când se invocă - trebuie dovedită, potrivit art. 1169 din același cod. Proba contrară prezumției instituită de prevederile legale anterior menționate presupune dovedirea faptului că subdobânditorul a fost în cunoștință de cauză că titlul transmițătorului este lovit de nulitate și că achiziționează bunul proprietatea altei persoane. În acest caz, desființarea actului se impune nu atât pentru absența bunei credințe, cât mai ales pe ideea că vânzarea cumpărarea lucrului altuia în cunoștință de cauză, reprezentând o operațiune speculativă, are un scop imediat ilicit și este, deci, nulă absolut în temeiul art. 966 și art. 968 C. civ.

Totodată, dacă actul s-a încheiat de către vânzător în frauda dreptului proprietarului, cu complicitatea și pe riscul cumpărătorului, nulitatea se impune în temeiul principiului fraus omnia corrumpit. În speță, prezumția bunei credințe a intimaților cumpărători P.M. și Carmen și D.G.C. și R.L. la momentul perfectării contractelor de vânzare cumpărare autentificate din 27 aprilie 2004 și din 02 octombrie 2007 nu a fost răsturnată de apelanții reclamanți, în sensul că la dosar nu există dovezi că actele atacate ar fi rezultatul unei operațiuni speculative sau fraude și, cu atât mai puțin, referitoare la împrejurarea că intimații cumpărători au cunoscut nevalabilitatea parțială a titlului intimaților vânzători, respectiv că parte din terenul cumpărat aparținea titularilor acțiunii.

Așa cum rezultă din lucrările dosarului, încheierea contractelor de vânzare cumpărare a avut la bază o documentație completă, care a inclus Decizia nr. 3332 din 09 decembrie 2003, prin care terenul în suprafață de 525 mp, situat la intersecția străzilor M. și C., căruia i s-a atribuit ulterior adresa str. C., din care face parte și terenul de 418,68 mp aflat în litigiu, a fost atribuit intimatei vânzătoare SC H.D.G. SA București; referatul Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 10/2001, care a stat la baza acestei dispoziții; procesul verbal de predare primire a terenului de 525 mp către beneficiara intimată, emis de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța din 11 decembrie 2003; certificatul fiscal privind impozitele și taxele locale în cazul persoanelor juridice din 27 aprilie 2004 din care rezulta achitarea la zi, de către vânzătoarea SC H.D.G.

SA București, a impozitelor și taxelor aferente terenului de 525 mp din Constanța; extrasul de carte funciară pentru autentificare din 27 aprilie 2004 eliberat de O.C.P.I. - B.C.P.I. Constanța, conform căruia intimata pârâtă SC H.D.G. SA București era proprietarul terenului de 525 mp din str. C. la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare autentificat la B.N.P., I.M. din 27 aprilie 2004, iar asupra acestuia nu erau instituite sarcini; încheierea de întabulare din 12 februarie 2004, Hotărârea A.G.A., SC H.D.G. SA București din 16 aprilie 2004 referitoare la vânzarea unor imobile din patrimoniul societății, actul constitutiv al acesteia.

Această documentație a fost aptă să creeze intimaților cumpărători P. și, ulterior, cumpărătorilor succesivi D., deplina convingere că dobândesc imobilul de la adevăratul proprietar, iar solicitarea certificatului de carte funciară pentru fiecare înstrăinare în parte demonstrează că subdobânditorii și-au îndeplinit obligația de a verifica dacă au contractat cu un verus dominus, deci că au depus diligențe pentru a lua cunoștință care este titlul de proprietate al vânzătorului și dacă acesta nu este contestat.

Este lipsită de relevanță în aprecierea bunei credințe a primilor cumpărători, intimații P., inclusiv a cumpărătorilor ulteriori, intimații D., și a caracterului comun și invincibil al erorii în care aceștia s-au aflat cu privire la calitatea de proprietari a vânzătorilor succesivi existența, pentru parte din terenul vândut, a unei cereri de restituire în natură formulată de reclamanții apelanți în baza Legii 10/2001 pentru că, urmare a nesoluționării acestei solicitări, terenul notificat nu apărea ca fiind în litigiu în evidențele Primăriei municipiului Constanța, deci intimații cumpărători nu ar fi putut lua cunoștință de notificarea reclamanților chiar dacă ar fi cercetat situația juridică a bunului.

Trebuie menționat, pe de altă parte, că deși recunoscută de prevederile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, calitatea de proprietari a apelanților reclamanți asupra unei părți din terenul înstrăinat nu este opozabilă terților decât dacă este confirmată prin decizie/dispoziție sau prin hotărâre judecătorească și numai după primirea acestei confirmări, ori în cauză o astfel de confirmare nu intervenise la momentul înstrăinării terenului către intimații P., bunul nefiind restituit în natură titularilor notificării la acea dată; totodată, dreptul de proprietate al reclamanților nu era înscris în cartea funciară, iar potrivit consemnărilor existente în cuprinsul acesteia, proprietarul aparent al imobilului, la momentul primei înstrăinări, era intimata SC H.D.G.

SA București, iar la data perfectării vânzării din 2007, intimații P. Cum mențiunile cărții funciare de la momentul vânzării au fost de natură a crea intimaților cumpărători convingerea că au contractat cu un verus dominus, acestora nu le poate fi imputată minima negligenția, iar această constatare impune recunoașterea valabilității contractelor de vânzare-cumpărare autentificate din 27 aprilie 2004 și din 02 octombrie 2007 pentru că încheierea cu bună credință a actului de înstrăinare a unui imobil ce intră sub incidența Legii nr. 10/2001 înlătură efectele nulității absolute, principiul fiind consacrat și prin art. 45 alin. (2) din legea republicată.

Aceeași orientare se desprinde și din jurisprudența C.E.D.O., care în Cauza Raicu contra României a statuat, cu valoare de principiu, că persoanele care și-au dobândi bunurile cu bună credință nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului, care a confiscat în trecut aceste bunuri; în același sens este decizia pronunțată în Cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, conform căreia „Curtea acceptă că obiectivul general al legilor de restituire, acela de a atenua consecințele anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de regimul comunist, este unul legitim (…); cu toate acestea, consideră necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate.

În acest scop, legislația trebuie să facă posibilă luarea în considerare a circumstanțelor particulare ale fiecărei cauze, astfel încât persoanele care au dobândit bunuri cu bună-credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține în mod corect statului pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri (parag. 58). Dacă s-ar considera că, indiferent de circumstanțele concrete, dobânditorul imobilului trebuie deposedat de bun pentru că acesta să poată fi restituit în natură fostului proprietar ar însemna să se accepte ca diminuarea vechilor atingeri ale proprietății să creeze noi prejudicii, disproporționate, în sarcina dobânditorului actual, ceea ce nu poate fi acceptat câtă vreme titlul de proprietate al subdobânditorului de bună credință este la rândul său, protejat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs reclamanții G.A., G.E., G.R. și V. (G.) E., care au formulat următoarele critici: Hotărârea instanței de apel, cât si hotărârea primei instanțe, în parte, sunt netemeinice si nelegale în ce privește soluționarea cererii de constatare a nulității absolute parțiale a contractelor de vânzare-cumpărare. Astfel, potrivit principiului anularii actelor juridice subsecvente, anularea dreptului dobândit prin actul juridic litigios duce la desființarea dreptului subdobânditorului, întrucât nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși. În speță, dreptul transmițătorului emană de la un „non dominus"- respectiv Statul Roman care și-a construit calitatea de proprietar în urma unei preluări nelegale a bunului litigios.

Raportat la situația de fapt dedusă judecații trebuia constatat că subdobânditorii nu pot sa păstreze bunul litigios dobândit cu titlu oneros de la transmițătorul al cărui titlu a fost anulat, întrucât aceștia nu au fost de bună-credință. Susțin recurenții că au făcut dovada că, în calitate de moștenitori ai autorilor lor, G.I. și M., au adresat Primăriei Municipiului Constanta notificare potrivit Legii nr. 10/2001, privind restituirea în natură a imobilului litigios. Dispozițiile legale speciale, sub sancțiunea nulității absolute, au interzis înstrăinarea sau orice alta transmitere a bunurilor imobile notificate potrivit legii speciale, până la soluționarea procedurilor administrative și după caz judiciare generate de legea specială, așa cum s-a prevăzut prin dispozițiile art. 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001.

La momentul emiterii dispoziției de primar sancțiunea nulității absolute exista si era impusa de interesul public privind repararea pagubelor pricinuite de regimul anterior, pentru a putea fi realizat principiul legii speciale de restituire in natura a imobilelor preluate abuziv în perioada comunistă. În acest sens, art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 prevedea că imobilele care sunt supuse reglementarii acestei legi speciale și sunt deținute la data intrării in vigoare a legii de orice persoane juridice, se restituie în natură persoanei îndreptățite. Această regulă a legii speciale se regăsește și in art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, care prevede indisponibilizarea imobilelor restituibile si suspendarea oricăror proceduri legale de înstrăinare către alte persoane decât cele îndreptățite în temeiul legii speciale, până la soluționarea notificării.

Prin adoptarea acestor măsuri la care se referă art. 20.1 din H.G. nr. 498/2003 coroborat cu disp.art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, legiuitorul a avut în vedere că persoana deținătoare a bunurilor să îndeplinească obligația de restituire a acestora către adevăratul proprietar. Notificarea depusă la Primăria Municipiului Constanța, prin care reclamanții au solicitat restituirea imobilului in natură, a fost făcută cu respectarea Legii nr. 10/2001, astfel că aceasta a produs efecte in raport cu persoana notificata. Atât instanța de fond, cât si instanța de apel au reținut în mod corect că dispoziția primarului prin care terenul in cauza a fost atribuit în compensare altei persoane este lovită de nulitate, in raport de normele legale evocate mai sus, constatându-se nulitatea absoluta parțiala a acesteia.

Pe cale de consecință, instanțele trebuiau să constate că este aplicabil principiul anulării actelor subsecvente ca urmare a anularii actului principal si să rețină că în cauză trebuie să opereze principiul indisponibilizării bunului indicat în notificare. Prin legea specială în materia procedurilor reparatorii s-a prevăzut ca o cerință prealabilă a indisponibilizării bunului numai existența notificării adresată unității deținătoare, notificare care în cauză fost realizată. Ori, prin notificarea adresată Primăriei Municipiului Constanta s-a solicitat restituirea în natură a bunului, astfel că unitatea deținătoare nu mai putea să acorde măsuri reparatorii în compensare unei terțe persoane, situație in care nu ar mai fi fost posibilă nici încheierea acelor acte succesive de înstrăinare.

Notificarea care a fost făcută în condițiile legii speciale nu trebuia să fie însoțită de măsuri suplimentare, cum ar fi notificarea directă a terților, aceasta pentru că înregistrarea notificării impune interdicția încheierii oricărui act translativ de drepturi, astfel încât subdobânditorii nu se pot apăra invocând buna-credință și aparența de drept. Buna-credință pe care o invocă intimații-pârâți (terți subdobânditori) nu are relevanță, întrucât buna-credință nu duce prin ea însăși și in lipsa unui titlu provenind de la adevăratul proprietar la dobândirea dreptului de proprietate. Buna-credință nu poate fi invocată în apărare întrucât în cazul transmiterii bunului de către un non-proprietar, actul juridic încheiat nu produce efectul transferului dreptului de proprietate, pentru că dreptul nu aparține transmițătorului.

Bunul in litigiu fiind preluat de stat fără titlu valabil, buna-credință a subdobânditorilor persoane fizice nu poate fi reținută, astfel că trebuia să se constate că sunt îndeplinite condițiile nulității absolute parțiale a înstrăinării prin vânzare a suprafeței de 418,68 mp. Se mai susține că reclamantul G.A. a formulat și o plângere penală cu privire la revendicarea unor imobile (inclusiv Dispoziția nr. 3332 din 09 decembrie 2003 în cauză), învederând în același timp și o conivență frauduloasă între intimații-pârâți. Cu privire la acele cercetări penale, s-a depus la dosarul cauzei rezoluția nr. 19842/P/2010 din 01 noiembrie 2013 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, rezoluție care insa a fost infirmata prin sentința penala din 06 iunie 2014 pronunțata in Dosarul nr. 2063/212/2014 al Judecătoriei Constanta, prin care s-a dispus trimiterea cauzei la procuror in vederea efectuării de cercetări.

Acea conivență frauduloasă a rezultat din observarea actelor care au stat la baza încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 27 aprilie 2004 (prima înstrăinare). În contextul acelei conivențe, toate actele s-au îndeplinit în aceeași zi 27 aprilie 2004, respectiv s-a obținut certificatul fiscal din 27 aprilie 2004, extrasul de C.F. din 27 aprilie 2004, s-a emis factura din 27 aprilie 2004 și s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare, scopul fiind sustragerea bunului litigios de la posibilitatea revendicării, astfel încât buna-credință a subdobânditorilor trebuie înlăturată. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei recurate în sensul admiterii apelului reclamanților, constatarea nulității contractelor de vânzare cumpărare din 27 aprilie 2004 și din 2 octombrie 2007, iar pe fond, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.

Intimații intervenienți T.I., T.M.C. și T.A. au formulat întâmpinare, prin care au invocat excepția nulității recursului, pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Examinând criticile formulate prin memoriul de recurs, Înalta Curte reține următoarele: În ce privește excepția nulității recursului, invocată de intimații - intervenienți, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată, urmând a fi respinsă ca atare, întrucât reclamanții contestă ignorarea de către instanța de apel a principiului „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, ceea ce constituie o susținere de nelegalitate, ce se încadrează în motivul reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., urmând a fi analizat în cele ce succed. În ce privește criticile care vizează situația de fapt și probele, acestea nu vor fi suspuse analizei instanței de recurs, față de împrejurarea că art. 304 C. proc. civ., în actuala reglementare, nu permite reformarea unei hotărâri decât pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, instanța de recurs nemaiavând competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele. Pe fondul recursului, se constată că susținerile recurenților sunt fondate și impun schimbarea soluției instanței de apel, în sensul admiterii apelului reclamanților, pentru considerentele ce succed. Criticile recurenților vizează exclusiv modul de soluționare a cererii de constatare a nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat de intimata SC H.D.G.

SA București cu intimații pârâți P.M. și P.C., precum și a celui autentificat din 02 octombrie 2007, perfectat de aceștia din urmă cu intimații D.G.C. și D.R.L., urmare constatării nulității parțiale a dispoziției de atribuire în compensare a terenului în suprafață de 418,68 mp, situat la intersecția str. Mircea cu str. Callatis. Regula anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis), deși fără o consacrare legală cu titlu general, are caracterul unui principiu care guvernează efectele nulităților - retroactivitatea si repunerea în situația anterioară, dar și a principiului potrivit căruia nimeni nu poate transmite altuia un drept pe care nu îl are, în sensul că, dacă prin anularea actului juridic inițial se desființează dreptul transmițătorului din actul juridic subsecvent, înseamnă ca acesta a transmis un drept pe care nu îl avea, deci nici subdobânditorul nu putea deveni titularul acestui drept.

Buna credință la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare a subdobânditorului de bună-credință și cu titlu oneros al unui imobil reprezintă o excepție de la principiul anulării actului subsecvent ca urmare a anulării actului inițial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis). Instanța de apel a reținut buna credință a cumpărătorilor subsecvenți la contractare, susținând că nu li se poate imputa o eventuală lipsă de diligență în actele premergătoare cumpărării imobilului, cât timp acesta figura înscris în cartea funciară. Ceea ce este esențial în aprecierea bunei credințe a intimaților cumpărători constă în faptul că, la data încheierii acestor contracte, imobilul era notificat în condițiile Legii nr. 10/2001 și, ca atare subdobânditorii trebuiau să procedeze în sensul diligent al verificării unor pretenții în legătură cu bunul pe care urma să-l cumpere, din partea fostului proprietar.

În aceste circumstanțe, cumpărătorii subsecvenți, neefectuând verificările corespunzătoare cu privire la eventualitatea existenței unei cereri de restituire în natură a imobilului, din partea fostului proprietar sau a moștenitorilor lui, și-au asumat riscul de a încheia un act juridic cu o persoană al cărei drept de proprietate era discutabil, cel puțin până la rezolvarea notificării, de către entitățile prevăzute de lege. De asemenea, nici înscrierea terenului în cartea funciară și nici absența notării cererii de restituire în natură formulată de reclamanți cu privire la același bun, la data încheierii contractelor de vânzare cumpărare din 27 aprilie 2004 și, respectiv din 02 octombrie 2007, nu sunt de natură să scutească pe cumpărători de a efectua demersurile sus-menționate.

Astfel, legea specială nu prevede obligația persoanei care formulează notificare să o înscrie în registrul de publicitate, pentru ca aceasta să ajungă la cunoștința terților interesați să cumpere bunul, obiect al pretențiilor din cererea respectivă și să-i determine pe aceștia să se abțină de la încheierea actului juridic până la rezolvarea notificării. Dimpotrivă, cum s-a arătat deja, viitorul cumpărător era obligat să verifice situația juridică a bunului cu privire la care intenționa să încheie contractul de vânzare cumpărare.

Referitor la înscrierea dreptului de proprietate al vânzătorului în cartea funciară, într-adevăr, această operațiune produce efecte de opozabilitate a dreptului respectiv față de terți, dar nu înlătură obligația cumpărătorului unui imobil care cade sub incidența Legii nr. 10/2001, să procedeze la acele verificări necesare în legătură cu existența sau inexistența unei notificări din partea fostului proprietar, pentru a înlătura riscul încheierii unui contract pentru un bun disputat juridic, din perspectiva acestei legi. Subdobânditorii imobilului trebuiau să efectueze verificări în legătură cu existența înregistrării, la toate acele organisme prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi investite cu notificare (unitatea deținătoare, primărie, prefectură) și să se abțină de la încheierea actului juridic până la și în funcție de rezultatul acestei cereri, sens în care nu au procedat.

Așa fiind, cât timp existența notificării de restituire, în legătură cu imobilul pe care urma să-l cumpere, trebuia și putea fi cunoscută, de către subdobânditori, cu minime diligențe, prin efectuarea de verificări la organismele prevăzute de legea specială, care ar fi putut fi învestite cu notificare, buna credință a acestora nu poate fi reținută în speță și, ca atare, nici incidența cazului de excepție de la principiul „resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis”, care ar fi permis menținerea actului subsecvent, deși se constatase nulitatea actului inițial, fapt ce impune reformarea soluției pronunțate în cauză, în sensul constatării nulității absolute și a contractelor de vânzare cumpărare subsecvente.

Având în vedere considerentele expuse, Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, iar în baza art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ. va admite recursul, va modifica în parte decizia recurată, în sensul că va admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 3480 din 9 iunie 2011 a Tribunalului Constanța, secția civilă; va schimba în parte sentința apelată, în sensul că admite în totalitate acțiunea; va constata nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat între SC H.D.G. SA și P.M. și P.C., în limita suprafeței de 418,68 mp teren și a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2 octombrie 2007 încheiat între P.M.

și P.C., pe de o parte și D.G.C. și D.R.L., pe de altă parte, privind aceeași suprafață de teren, menținând celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței atacate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția nulității recursului, ca neîntemeiată. Admite recursul declarat de reclamanții G.A., G.E., G.R. și V. (G.) E. împotriva Deciziei nr. 15/C din 5 martie 2014 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Modifică în parte decizia recurată, în sensul că admite apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței nr. 3480 din 9 iunie 2011 a Tribunalului Constanța, secția civilă. Schimbă în parte sentința apelată, în sensul că admite în totalitate acțiunea. Constată nulitatea absolută parțială a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 27 aprilie 2004 încheiat între SC H.D.G. SA și P.M. și P.C., în limita suprafeței de 418,68 mp teren și a contractului de vânzare cumpărare autentificat din 2 octombrie 2007 încheiat între P.M.

și P.C., pe de o parte și D.G.C. și D.R.L., pe de altă parte, privind aceeași suprafață de teren. Menține celelalte dispoziții ale deciziei și sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 octombrie 2014.