ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2152/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2152/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

La 7 noiembrie 2008,

reclamanții S.D., S.I.D. și D.E. au solicitat, în procedura Legii nr. 10/2001

și în raport de Decizia XX/2007 a ICCJ - Secțiile Unite, obligarea pârâtei

Primăria municipiului Constanța, prin primar, la restituirea în deplină

proprietate și posesie a terenului în suprafață de 30.000 mp din intravilanul

municipiului Constanța, situat „la intersecția dintre str. U. și B.A.V., pe

vechiul amplasament, constituit într-un singur trup''.

Reclamanții au

susținut că sunt moștenitorii legali ai bunicului lor, S.I.I., care a fost

titularul dreptului de proprietate asupra a două trupuri de teren însumând

50.000 mp (între care cel de 30.000 mp folosit ca grădină) și care i-au fost

preluate abuziv acestuia din urmă, de către statul român, în perioada de

referință a Legii nr. 10/2001. S-a arătat că, anterior efectuării demersurilor

fondate pe prevederile acestui act normativ - inițiate prin depunerea

notificării - s-a încercat obținerea retrocedării terenului de 5 ha „situat pe

malul lacului Mamaia" (din care face parte și terenul în discuție) în

condițiile Legii nr. 18/1991; procedura judiciară derulată în acea cauză nu a

condus, în opinia petenților, la o echitabilă statuare asupra dreptului

pretins, fiind emis în cursul anului 1993, pe numele bunicii, S.M., un titlu de

proprietate pentru 5.000 mp în extravilan; că asupra modalității de soluționare

a litigiului de fond funciar s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor

Omului prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, constatându-se încălcarea art. 6 § 1

din Convenție. Reclamanții au mai arătat ca prin Sentința civilă nr. 1598 din 2

octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, a Tribunalului Constanța le-a fost

admisă acțiunea în obligație de a face, privind obligarea entității deținătoare

să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra Notificării înregistrate sub nr.

253 din 13 februarie 2002 la B.E.J. D.V. și sub nr. 23539 din 14 februarie 2002

la Primăria Municipiului Constanța; nu a fost emisă însă ulterior nici o

dispoziție în legătură cu imobilul menționat (trupul de 30.000 mp), care se

afla atât la data preluării abuzive, cât și la 1 ianuarie 1990 în intravilanul

agricol al localității. Reclamanții au explicat și situația celuilalt trup de

teren, de 20.000 mp, în sensul că ulterior anului 1990 a fost trecut din

extravilanul municipiului în intravilan, conform deciziei Prefecturii nr. 71

din 11 februarie 1992, fiind în prezent liber de construcții și în

administrarea Primăriei municipiului Constanța. S-a arătat că în procedura

Legii nr. 18/1991 au fost emise titluri de proprietate pentru 0,50 ha și

respectiv 4,50 ha, care însă au fost contestate în alte proceduri judiciare, în

prezent suspendate.

Prin Sentința civilă

nr. 1059 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța pronunțată în Dosarul

nr. 9809/118/2008 a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, în sensul

că pentru acest imobil intervin dispozițiile derogatorii ale art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui text,

nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul

localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele

al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr.

18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea

nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor

agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului

funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997. S-a avut în vedere că, de vreme

ce suprafața de 30.000 mp face parte integrantă din suprafața totală de 5 ha cu

care a fost împroprietărit în anul 1947 numitul S.I.I., iar bunica

reclamanților, S.M., a solicitat pentru acest imobil, conform Cererii nr. 6256

din 11 martie 1991, în procedura fondului funciar, reconstituirea dreptului de

proprietate - aceasta realizându-se în condițiile Legii nr. 18/1991 după autor

S.I.I., instanța reținând că terenul nu întră în sfera de aplicare a Legii nr.

10/2001.

Instanța de fond a

amintit de titlurile de proprietate emise în procedura legii fondului funciar,

care au recunoscut dreptul pentru 5.000 mp, cu atribuirea lui în natură (Titlul

de proprietate nr. 18402/115 din 2 martie 1993) și respectiv, pentru 4,50 ha

(Titlul nr. 26274/1150 din 2002), adică pentru întreaga suprafață de 5 ha.

Ulterior pronunțării

Sentinței civile nr. 1059/2009 a Tribunalului Constanța, reclamanții au

formulat o cerere de îndreptare a erorilor materiale și de completare a

dispozitivului, soluționate distinct, în conformitate cu prevederile art. 281

și art. 281

2

C. proc. civ., conform Încheierii din 29 martie 2010 și

respectiv, Sentinței nr. 54 din 20 ianuarie 2010, toate aceste soluții fiind

contestate de către reclamanți, prin apel.

Soluția tribunalului

a fost desființată cu trimitere spre rejudecare conform Deciziei civile nr.

115/C din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, care - admițând apelurile

reclamanților - a apreciat că, în speța, este necesară completarea

probatoriului admis, dar neadministrat în primă instanță și care să conducă în

mod clar la stabilirea regimului juridic al acestei suprafețe de teren; că doar

după identificarea amplasamentului și statuarea asupra regimului său juridic

(intravilan ori extravilan) se putea stabili legea aplicabilă. Soluția

desființării cu trimitere a fost dispusă la solicitarea apelanților reclamanți,

care au considerat că în acest context Tribunalul Constanța trebuia să se pronunțe

asupra fondului raportului litigios.

Prin Decizia civilă

nr. 3490 din 14 aprilie 2011,ICCJ, secția civilă și de proprietate intelectuală

a admis recursul pârâților Primăria Constanța, Primarul municipiului Constanța

și municipiul Constanța, prin primar, a casat decizia pronunțata în apel și a

stabilit că probele apreciate ca necesare pentru dezlegarea pricinii pot fi

administrate direct în calea de atac, la curtea de apel.

În pronunțarea

soluției, instanța de recurs a avut în vedere faptul că, în speță, tribunalul a

respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că obiectul cererii de restituire

în natură îl constituie un teren de natura celor enumerate de art. 8 alin. (1)

din Legea nr. 10/2001, care a fost cerut spre reconstituire în temeiul legilor fondului

funciar. Împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost respinsă în

aceste condiții nu înseamnă că prima instanță nu a analizat fondul pretenției

deduse judecății. Analiza pe care a făcut-o instanța a justificat concluzia că

raportul juridic litigios se încadrează în cerințele arătate în art. 8 din

Legea nr. 10/2001.

Pe de altă parte,

apelul fiind devolutiv, dacă se aprecia că este necesar să se administreze

dovezi suplimentare pentru lămurirea situației juridice a terenului în litigiu,

instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 295 alin. (2) C.

proc. civ. conform cărora instanța va putea încuviința refacerea sau

completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea

probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare

pentru soluționarea cauzei. Desființând sentința, cu motivarea că prima

instanță nu a intrat în cercetarea fondului și dispunând trimiterea spre

rejudecare în primă instanță, pentru a se administra probatorii suplimentare,

instanța de apel a nesocotit atât prevederile art. 297 alin. (1), cât și art.

295 alin. (2) C. proc. civ. S-a stabilit ca instanța de apel să administreze

dovezile pentru care a socotit necesară desființarea sentinței și să aprecieze,

în raport de întregul probatoriu, dacă în speță sunt incidente sau nu

dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Prin Decizia civilă

nr. 83/C din 21 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I

civilă a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți S.D., S.I.D. și

D.E., împotriva Sentinței civile nr. 1059 din 21 octombrie 2009 pronunțată de

Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 9809/118/2008, a fost anulată Sentința

civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2009 și, pe fond, s-a admis acțiunea

reclamanților, obligând pârâții să propună măsuri compensatorii conform art. 1

alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în favoarea reclamanților pentru terenul de

30.000 mp situat în intravilanul municipiului Constanța, imposibil de restituit

în natură. Totodată, au fost respinse apelurile formulate de apelanții

reclamanți S.D., S.I.D. și D.E. împotriva Sentinței civile nr. 24/2010 și

Încheierii din 29 martie 2010 pronunțate de Tribunalul Constanța în Dosarul nr.

9809/118/2008.

În pronunțarea

acestei soluții, instanța de apel, cu ocazia reluării judecății, a dispus

conform Încheierii din 17 octombrie 2011 efectuarea unei expertize topografice,

pentru a se stabili poziționarea suprafeței de 30.000 mp teren consemnată în

Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3334 din 27 noiembrie 1947

și transcris sub nr. 6936/27,11.1947 la Tribunalul Constanța.

Prima expertiză

topografică, efectuată de către expertul judiciar C.C.C., a realizat

transpunerea planurilor cadastrale actuale peste cel din anii 1936 - 1938,

identificând în acest mod două trupuri de teren învecinate, cu linie de hotar

comună.

Instanța de apel,

reține ca, raportul de expertiză C. nu a primit avizul O.C.P.I. Constanța, în

raport de prevederile Ordinului MJ nr. 1882/2011, întrucât lucrarea nu a

cuprins documentele prevăzute prin art. 2 și 3 din Regulamentul aprobat conform

acestui Ordin, iar prin Procesul-verbal de recepție nr. 15 din 12 iunie 2012,

O.C.P.I. Constanța a reiterat că nu se poate pronunța asupra corectitudinii

amplasamentului stabilit de către expertul judiciar, deoarece nu deține în baza

de date planuri din anul 1953, iar expertul nu a solicitat instituției

informații cu privire la planurile și imobilele existente. Oficiul de Cadastru

Județean a confirmat suprapunerile dintre terenul astfel identificat prin

expertiză și identificatorii cadastrali actuali înregistrați în baza sa de

date.

Dat fiind

inadvertențele semnalate în raportul de expertiză C., instanța de apel a

dispus, din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către trei experți

topografi: G.A., M.A.S. și B.C., care, în urma propriilor demersuri efectuate

către Primăria Constanța, Arhivele Naționale și SC P. SA au arătat că nu au

identificat planuri cadastrale din perioada 1947 - 1953 și nici alte documente

care să le permită certificarea cu exactitate a poziției terenului în litigiu.

Apelanții reclamanți

au solicitat, iar instanța a încuviințat, efectuarea în paralel a unei

expertize cu aceleași obiective de către un expert topograf desemnat de parte,

potrivit art. 201 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, expertul V.A. a indicat

faptul că propriile demersuri efectuate la Arhivele Naționale s-au soldat cu

imposibilitatea identificării planului cadastral al comunei Anadalchioi la care

se referă Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3344/1947. Ca și expertul C.C.,

expertul parte a arătat că singurul document pe baza căruia a putut face

identificarea terenului de 3 ha a fost fotograma din anul 1952 furnizată de

Ministerul Apărării Naționale, în baza căreia au fost regăsite „construcții

care au aparținut autorului S.I., lucruri susținute în cererea introductivă de

reclamanți și prin declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei",

instanța arată că,

raportul expertului parte nu relevă un amplasament găsit printr-o suprapunere

de planuri cadastrale, arătându-se doar ca la momentul dobândirii terenului în

anul 1947 nu au existat documente cartografice; s-a folosit în egală măsură

schița fără coordonate topografice anexa la adresa CR 222/1994 a M.Ap.N., care

trasează rudimentar un pretins lot „S.I.", document care nu indică

suprafața acelui pretins lot și nici vecinătățile consemnate prin titlul de

proprietate, lucrarea efectuată de expertul tehnic V.A. nefiind avizată de

O.C.P.I. Constanța.

Susținerile

apelanților bazate pe cele două expertize întocmite de experții C. și V.,

privind corecta determinare a amplasamentului trupului de teren de 30.000 mp în

zona campusului Universitar, au fi înlăturate de instanța de apel, întrucât

lucrările prezentate nu s-au bazat pe planuri cadastrale, ci pe o fotografie făcută

din zbor asupra zonei situate pe malul Lacului Siutghiol și pe o schiță fără

valoare juridică, vizând o trasare rudimentară a unui așa-numit I.S., fără

coordonate și fără certificare documentară.

Instanța a avut,

însă, în vedere concluziile celor trei experți topografi, G., M. și B., care au

relevat demersurile efectuate în vederea obținerii documentației la care s-a

referit contractul din anul 1947 pentru a identifica numerotarea loturilor,

precum și răspunsurile instituțiilor în acest sens. Experții au arătat

deopotrivă că înscrisul anexă la Adresa CE 222 din 10 iunie 1994 a M.Ap.N.

(luată în calcul de către experții C. și V.) nu are rigoarea tehnică a unui

plan topo-cadastral și nu conține niciun element determinant, cum sunt:

dimensiuni, scară, caroiaj etc. S-a arătat deopotrivă că fotograma datată 1952

și-ar fi dovedit utilitatea pentru verificarea planului parcelar de la acea

dată, întocmit pentru loturile vândute prin legea colonizării prin suprapunere

pe ortofotoplan; în absența planului parcelar, însă, fotograma în cauză nu

poate conduce la o justă determinare a amplasamentului terenului în litigiu.

Cei trei experți au arătat că nu pot extrage date tehnice necesare nici din

Planul „P." întocmit în anul 1906, pentru că parcela 117 nu a fost identificată

ca număr. În urma suprapunerii planului cadastral din perioada 1936 - 1938 cu

planul din 1906, lotului 2 îi corespund numere noi (16 și 17), cu corespondent

în registrul de proprietăți I. și P.

Astfel, instanța de

apel a reținut că terenul în litigiu nu a putut fi identificat ca amplasament,

așa cum au susținut apelanții reclamanți, în actuala Zonă a campusului

universitar și în imediata vecinătate a lacului Siutghiol. În absența

confirmării acestui amplasament evocat prin acțiune, instanța nu dat forță

probantă expertizei tehnice imobiliare efectuate de expertul C.V. într-o altă

cauză, de „identificare a terenului", câtă vreme operațiunea tehnică

excede atribuțiile expertului tehnic imobiliar și presupune măsurători și

suprapuneri de planuri cadastrale, care reclamă competențele expertului

topograf.

Ca o consecință a

imposibilității de determinare, pe amplasamentul pretins în Zona campus

Universitate, a imobilului de 30.000 mp, cererea de administrare a probelor

vizând identificarea suprafețelor libere și de înaintare a documentației pentru

înstrăinările efectuate și autorizațiile de construire eliberate a fost

respinsă de instanța de apel prin încheierea din 9 septembrie 2013.

Cererea de verificare

de scripte și de înscriere în fals reglementate prin art. 180 - 184 C. proc.

civ. a fost respinsă, ca neutilă, prin Încheierea din 17 octombrie 2011 și prin

Încheierea din 7 octombrie 2013, întrucât documentația întocmită în procedura

Legii nr. 18/1991 nu își găsea relevanța în actualul litigiu, nefiind relevant

cine a ridicat titlul de proprietate și cine a intrat în posesia terenurilor

pentru care s-a reconstituit dreptul funciar, câtă vreme nu se stabilise

irevocabil într-un proces anterior, printr-o judecată echitabilă, cărei legi

speciale de retrocedare îi era supus imobil; pe de altă parte, documentația

care a stat la baza recunoașterii dreptului de proprietate al numitului A.C.

asupra terenului pretins pe același amplasament de reclamanții apelanții nu

putea face obiectul unei proceduri de înscriere în fals, din moment ce nu se

clarificase în temeiul Legii nr. 10/2001 existența unei eventuale suprapuneri.

Din acest punct de vedere a fost respinsă și solicitarea apelanților de a se

verifica legalitatea actelor de constituire a dreptului de proprietate a numitului

A.C.S. pe suprafața pretinsă a fi restituită în natură, împreună cu cererea de

completare a probatoriului cu privire la actele de înstrăinare efectuate pe

parcele din terenul retrocedat acestei persoane.

În legătură cu

istoricul titlurilor de proprietate constituite asupra acestui imobil,

apelanții reclamanți au susținut că trupul de 30.000 mp nu putea face parte din

fosta moșie S., ci că acesta a aparținut unor etnici germani repatriați înainte

de 1947. Instanța a apreciat aceste susțineri ca fiind nefondate întrucât, deși

real faptul că în actul de rectificare datat 27 iulie 1950 privind Actul de

vindere-cumpărare autentificat sub nr. 3334 din 27 noiembrie 1947 se face

trimitere la proprietatea emigrantului german W.I., însă referirea vizează exclusiv

terenul din intravilan loc de casă de 440 mp acordat coloristului S.I. în

Constanța, strada P. nr. X, precizarea nefiind relevantă în privința terenul

extravilan situat pe raza comunei Anadalchioi.

S-a apreciat ca

lipsită de relevanță invocarea de apelanți, în susținerea acestei ipoteze, a

proprietății numitului B.J., regăsită în registrul de proprietăți 3936 - 1938

ca lot 18 careul 41, alăturat celor două loturi P. și I. peste care s-au

suprapus măsurătorile expertului C., întrucât proprietarul B. deținea în raport

de mențiunile din registrul de proprietăți, între anii menționați, terenul

alăturat celui regăsit prin suprapunerea cu planul cadastral 1936 - 1938,

nefiind inclus de către niciuna dintre expertize pe amplasamentul pretins în

cauză. Astfel, toate trimiterile apelanților la consecințele preluării de către

statul român a proprietăților acestor etnici germani și de atribuire a lor

către coloniștii Tratatului de la Craiova din 1940 au fost înlăturate.

Nu au fost primite

nici aserțiunile legate de apartenența acestui teren preotului S. înainte de

anul 1935, dar vândut la acea dată și care nu s-a regăsit între bunurile

acestuia expropriate conform Decretului nr. 83/1949, identificate prin

expertiza Uliță - Veriga - Mențiunea apartenenței acestui trup de teren ca

fiind în tarlaua S. aparține însuși autorului apelanților, care o declară în

actul de trecere în proprietatea statului în anul 1953, când deja terenurile

lui S.C. fuseseră preluate de stat în virtutea legii reformei agrare. Mai mult

decât atât, Decretul nr. 83/1949 fusese edictat pentru completarea

dispozițiilor Legii nr. 187/1945, exproprierea exploatărilor agricole

moșierești fiind realizată încă din 1945.

Concluzia instanței

de apel, în raport de probele administrate, a fost că, terenul de 30.000 mp s-a

aflat în extravilan la data încheierii Contractului de vindere-cumpărare între

Statul român prin Oficiul Național al Colonizării și autorul reclamanților,

apartenența lui de fosta proprietate S., expropriat la rândul său prin legea

reformei agrare fund confirmată de colonist, în anul 1953; ulterior dobândirii

lui în 1947, acest teren a trecut în intravilanul orașului Constanța, după cum

atesta însuși autorul reclamanților prin „actul de trecere în proprietatea

statului". Fiind preluat de la autorul reclamanților apelanți în anul

1953, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, ca teren Intravilan,

tribunalul nu putea aplica dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel

reține că, la data de 20 mai 2013 a intrat însă în vigoare Legea nr. 165/2013,

prin care s-a urmărit consacrarea legislativă unitară și coerentă a diferitelor

situații relevate în jurisprudența CEDO în materia legilor reparatorii

anterioare și că, art. 4 din Legea nr. 165/2013, care statuează că de la data

intrării în vigoare a acestui act normativ dispozițiile sale devin incidente și

în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul

instanțelor, își găsește pe deplin aplicabilitatea și în prezenta speța.

Sub aspectul

definirii normei aplicabile, instanța de apel a reținut, pe de o parte, faptul

că textul art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 nu dă o definiție nouă sintagmei

„restituire în natură" din art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr.

10/2001, prin extinderea posibilității de atribuire a unui alt teren „în

natură", dar pe un alt amplasament. Se are în vedere faptul că, în

noțiunea de „imobil" se includ din punct de vedere al înțelesului juridic

atât construcțiile, cât și terenurile, însă nu trebuie pierdut din vedere că legiuitorul

se raportează în cadrul Legii nr, 10/2001 la noțiunea de „imobil" -

referindu-se astfel atât la terenuri, cât și la construcții - iar în cadrul

Legii nr. 18/1991 la cea de „teren", disociere terminologică pe care o

menține și în noua reglementare din 2013. Instanța de apel arată că, strict din

punct de vedere ai interpretării gramaticale a textului indicat, Legea nr.

165/2013 nu a extins, ci a menținut interpretarea dată prin art. 1 și 7 din

Legea nr. 10/2001, în sensul că restituirea în natură a imobilului preluat în

mod abuziv de stat echivalează exclusiv cu atribuirea lui către persoana

îndreptățită în măsura în care este liber de construcții sau servituți

administrative și dacă nu a intrat legal în patrimoniul unui terț. În cazul în

care nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil supus Legii nr.

10/2001, operează de la data intrării în vigoare a legii noi textul art. 1

alin. (2) din Legea nr. 165/2013, anume, unica măsură reparatorie în echivalent

va fi cea a compensării prin puncte, conform cap. III.

Pe de altă parte,

instanța de apel a avut în vedere interpretarea art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, dacă art. 8 din Legea nr. 10/2001 excludea din sfera de aplicare a

legii terenurile din extravilan la data preluării abuzive, textul art. 15 din

Legea nr. 165/2013 stabilește că: „cererile vizând restituirea terenurilor

intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr.

10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, se

soluționează cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, cu

condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor

fondului funciar".

Prin urmare, reține

instanța de apel că, legiuitorul, a transpus în noua reglementare o situație

juridică nouă, în sensul că după 20 mai 2013 nu se mai pot exclude de la

judecată în procedura Legii nr. 10/2001 terenurile agricole la data preluării

și că instanțele urmează a analiza doar corelarea măsurilor reparatorii de care

a beneficiat persoana îndreptățită - atunci când este cazul - în procedura

Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, dispunând conform Legii nr. 10/2001, cu

respectarea limitei maxime de 50 de ha pe care ar putea să o primească în mod

cumulat persoana îndreptățită.

Pe aceste

considerente, instanța a reținut că, din perspectiva noii legi, faptul că nu

s-a putut stabili, pe baza amplasamentului dat de expertize, regimul juridic al

imobilului în litigiu nu constituie un impediment în evaluarea măsurilor

reparatorii în prezenta cauză. Ceea ce are relevanță este existența și natura

măsurilor reparatorii de care au beneficiat apelanții reclamanți în procedura

anterioară a Legii nr. 18/1991, pentru a verifica dacă, din perspectiva art. 15

din Legea nr. 165/2013, sunt îndreptățiți sau nu la măsuri reparatorii. Or, în

speță, nu se poate considera că reclamanții s-au prevalat cu succes de

prevederile legii fondului funciar, primind conform acesteia o justă reparație

prin emiterea Titlului de proprietate nr. 18402/115 din 2 martie 1993 pentru

suprafața de 0,50 ha pe numele bunicii S.M. și, respectiv, a Titlului nr.

26274/1550/2002 emis conform Legii nr. 1/2000 pentru 4,50 ha, eliberat sub

semnătură pe numele „S.P.".

În hotărârea Curții

Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Stancu împotriva României la

29 aprilie 2008 s-a arătat că reclamanții au eșuat în demersul lor de a supune

controlului jurisdicțional deciziile autorităților locale pentru a stabili

amplasamentul real al terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991,

acțiunea lor fiind respinsă fără a se analiza fondul, pe considerentul

competenței exclusive a comisiilor administrative în materie; că

rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciază în funcție de

circumstanțele cauzei și în special de complexitatea cauzei, de comportamentul

reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza

litigiului pentru părțile interesate; în speța analizată, CEDO a hotărât că

procedura privind anularea titlului de proprietate și restituirea terenului pe

amplasamentul pretins în acel dosar de către petenți a depășit caracterul de

rezonabilitate, fiind reținută încălcarea art. 6 parag. 1 din Convenție.

Constatând, în raport

de toate argumentele expuse, că unificarea legislativă adusă prin Legea nr.

165/2013 permite analizarea în prezentul litigiu a existenței unui drept al

apelanților la măsura reparatorie a restituirii „în natură", instanța de

apel a avut în vedere lipsa de relevanță a derulării unor procese anterioare pe

temeiul Legii nr. 18/1991, față de care reclamanții au deschisă procedura

instituită prin art. 322 pct. 9 C. proc. civ., după pronunțarea hotărârii CEDO.

Astfel fiind, cum nu

s-a probat nici în această procedură și nici în cea derulată conform Legii nr.

18/1991 că terenul pretins a fi restituit în natură s-a aflat pe amplasamentul

indicat prin cererea de chemare în judecată, apelanții au dreptul la măsuri

reparatorii în echivalent în sensul dat prin Legea nr. 165/2013 pentru terenul

de 30.000 mp, respective a compensării prin puncte, conform art. 21 alin. (6)

și (7) din lege.

Pe cale de

consecință, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în

vedere teza evocării fondului după respingerea acțiunii ca inadmisibilă, a fost

admis apelul declarat împotriva Sentinței 1059 din 21 octombrie 2009, iar pe

fond pârâții au fost obligați să propună măsuri compensatorii conform art. 1

alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în favoarea reclamanților, pentru un teren de

30.000 mp din intravilanul municipiului Constanța, imposibil a fi restituit în

natură.

Cu privire la

apelurile declarate la cererile ulterioare judecății fondului, instanța de apel

a reținut că, reclamanții au formulat apel și față de Sentința civilă nr. 54

din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanța vizând aplicarea art. 281

2

C. proc. civ., cât și față de Încheierea din 29 martie 2010, de îndreptare a

erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinței asupra fondului.

Aceste căi de atac au

fost respinse, întrucât tribunalul corect a rezolvat cererile ulterioare

judecății fondului, de îndreptare a unor greșeli privind numele persoanelor

indicate în proces și, respectiv, de completare a dispozitivului cu soluția

asupra înscrierii în fals împotriva înscrisurilor prezentate de reclamanți în

legătură cu punerea în posesie pe terenul de 4,5 ha și eliberarea titlului de

proprietate. Nu constituie obiect al unei cereri de îndreptare a erorilor

materiale sau de completare solicitarea de inserare detaliată a unor susțineri

exprimate oral cu ocazia închiderii dezbaterilor, dacă acestea nu sunt probate

prin concluzii scrise adiacente și nu contravin în esență argumentelor aduse de

parte. Or, reclamanții au solicitat să se includă în practicaua încheierii de

dezbateri susțineri legate de interesul personal ai avocatului primăriei în

acest litigiu și de motivația pentru care apreciază actele emise în procedura

Legii nr. 18/1991 ca inopozabile, aspecte care nu au nicio relevanță din

perspectiva ansamblului elementelor de probatoriu pe care urma să le aibă în

vedere instanțele în legătură cu dreptul afirmat.

Tribunalul Constanța

a argumentat corect că, formulându-se o cerere de verificare de scripte și de

declanșare a procedurii prevăzută de art. 184 C. proc. civ. privind înscrierea

în fals, instanța nu era ținută să se pronunțe distinct asupra acesteia ca și

în cazul cererii incidentale; această procedură aparte se înscrie în sfera

mijloacelor de probă, fiind prevăzută în Secțiunea a II-a „Administrarea

dovezilor" din Capitolul III „Judecata" și fiind prin urmare tratată

în cursul judecății ca și o cerere de administrare de probe, cu verificarea

pertinenței și concludenței acesteia.

Astfel fiind, s-a

reținut că, în mod corect a fost respinsă cererea reclamanților, fondată pe

dispozițiile art. 283 C. proc. civ., în legătură cu completarea hotărârii

fondului cu pronunțarea asupra cererii de verificare de scripte, cum corect nu

a fost admisa în integralitate nici cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281

C. proc. civ., depusă la termenul din 20 ianuarie 2010. Mențiunile pe care

reclamanții le-au solicitat a fi incluse în hotărâre - ca omisiuni în legătură

cu susținerile părților - nu au putut fi probate ca fiind efectuate cu ocazia

dezbaterilor din 14 martie 2009.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs Primăria municipiului Constanța, Primarul

municipiului Constanta și Municipiul Constanța, prin primar, reclamanții S.D.,

S.I.B. și D.E. și petentul Z.E.C.

municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța și Municipiul

Constanța, prin primar au criticat decizia atacată ca fiind nelegală și supusă

modificării, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în motivarea cererii de

recurs, pârâții au susținut inadmisibilitatea acțiunii reclamanților. S-a arată

că fundamentul prezentei acțiuni a fost acela că, deși obligați să emită

dispoziție prin hotărâre irevocabilă, nu s-au conformat, iar reclamanții, în

lumina recursului în interesul legii, ar fi îndrituiți să ceară direct în

justiție recunoașterea dreptului lor. Arată că, la data de 29 octombrie 2009,

prin Dispoziția 7608, Primarul municipiului Constanța a respins, pe fond, Notificarea

nr. 23539 din 14 februarie 2002 depusă de reclamanți pentru terenul în

suprafață de 30.000 mp, decizie care a fost comunicată reclamanților, potrivit

dovezilor depuse în apel. Susțin că, de la comunicarea dispoziției, reclamanții

aveau deschisă numai calea contestației reglementată de art. 26 alin. (3) din

Legea nr. 10/2001, normă încălcată de instanța de apel, astfel încât apreciază

ca fiind inadmisibilă prezenta cerere.

Se invocă de către

pârâți faptul că, după pronunțarea Deciziei de casare nr. 3490 din 14 aprilie

2011 a ICCJ, la data de 17 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, iar

potrivit art. 4 din Lege, dispozițiile acesteia se aplică și cauzelor aflate pe

rolul instanțelor judecătorești, indiferent de stadiul de soluționare, deci și

cauzei de față. Susține că intrarea în vigoare a noii legi ridică instanței de

apel două probleme: dacă îndrumările din decizia de casare mai erau aplicabile

și eventuala incidență a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 în raport

cu cele înscrise în art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Consideră că,

îndrumările din decizia de casare sunt ramase în desuetudine față de noile

reglementari, întrucât art. 15 din Legea nr. 165/2013 prevede că se

soluționează, pe fond, cererile de restituire a terenurilor agricole din

intravilan la data preluării abuzive formulate pe procedura Legii nr. 10/2001

"cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea

legilor fondului funciar". Argumentează că, prin Cererea nr. 6256 din 11

martie 1991, în termen legal, S.M. (soția lui S.I. și bunica reclamanților) a

solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, după autorul său S.I.I.,

pentru suprafața de 5 ha teren, cerere soluționată favorabil în baza Legii nr.

18/1991 prin emiterea Titlurilor de proprietate nr. 18402/115 și nr. 16274/1550

pentru suprafața totală de 5 ha.

Susține că nu este

permis în considerarea art. 15 din Legea nr. 165/2013 ca pretențiile

persoanelor îndreptățite să fie soluționate prin mai multe proceduri (Legea nr.

18/1991, Legea nr. 1/2000, cât și Legea nr. 10/2001). Apreciază că nu este

îngăduit ca pentru terenul în suprafață de 30.000 mp, deținut de autor, o parte

din moștenitorii acestuia să primească titlu de proprietate în baza Legii nr.

18/1991, iar alții, în temeiul Legii nr. 10/2001, adică în total 6 ha.

Este criticată opinia

instanței de apel, potrivit căreia Legea nr. 165/2013 ar fi unificat procedura

reglementată de Legea nr. 10/2001 cu cea prevăzută de Legea nr. 18/1991 și

Legea nr. 1/2000 și că reclamanții nu ar fi primit, măsuri reparatorii în baza

Legii nr. 18/1991, ci alți moștenitori. Consideră greșit raționamentul

instanței de apel întrucât, în caz contrar, în speță ar fi posibil ca diferite

ramuri de moștenitori să obțină măsuri reparatorii pe diverse proceduri. Susține

că, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 15 din Legea nr. 165/2013,

potrivit cărora, atunci când suprafața solicitată pe Legea nr. 10/2001 pentru

terenuri intravilane a fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar

(cum este cazul de față), cererea nu mai poate fi poate fi soluționată pe Legea

nr. 10/2001, întrucât este inadmisibilă.

recurs, reclamanții S.D., S.I.D. și D.E. critică decizia civilă atacată ca

fiind nelegală, întrucât hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura

pricinii și este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, prin raportare la

art. 480 - 481 C. civ. și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului.

Se arată că, potrivit

deciziei de casare, instanța de apel avea de statuat în privința dispozițiilor

legale incidente în speță, sens în care, problema esențială era aceea a

stabilirii amplasamentului suprafeței de 30.000 mp și dacă, la data preluării

de către stat sau la data notificării, terenul se afla în intravilanul

localității sau în extravilan. Susțin că, prin probele administrate, s-a

stabilit că atât la data preluării de către stat, în anul 1953, cât și la data

notificării, februarie 2002, terenul s-a aflat în intravilanul Municipiului

Constanța, pe amplasamentul precizat în acțiune și cu toate acestea, în mod

inexplicabil, instanța de apel îi plasează pe un amplasament incert, contrar

probelor de la dosar. Astfel, motivarea instanței de apel potrivit căreia

terenul nu este situat pe amplasamentul indicat în acțiunea formulată, ci în

orice altă locație este contrară realității și nu este susținută de argumente

tehnice de natură topo-cadastrală referitoare la identificarea și delimitarea

terenului în litigiu, fiind bazată pe o expertiză, realizată vădit în favoarea

pârâților, de către colectivul de trei experți judiciari care au ignorat atât

dovezile obiective, respectiv documentele topo-cadastrale preexistente

dobândirii terenului de către autorul lor, cât și cele ulterioare, realizate de

către Direcția Topografică Militară din MApN, respectiv fotograma din 1952 și

planul de situație.

Invocă faptul că

actele de proprietate ale autorului lor au fost avute în vedere de expertiza

C.C., avizată tehnic de către OCPI Constanța, susținută și de concluziile

expertului V., care a identificat și delimitat terenul revendicat prin notații

pe plan și suprapunere pe vechile planuri cadastrale și de amplasament, având

la bază planurile cadastrale din 1936 - 1938, fotograma executată după zboruri

fotogrammetrice în anul 1952 și planul de situație realizate de către Direcția

Topografică Militară a MApN, planul „Proiect pentru mărirea razei orașului

Constanța" din anul 1935 și măsurători efectuate în teren, expertiză care

a stabilit că cele două parcele, cumpărate în anul 1947, sunt învecinate și se

situează în intravilanul UAT Constanța, zona Universității Ovidius, teren

situat pe malul lacului Siutghiol, în zona Anadalchioi a orașului Constanța,

atât în anul 1947, cât și în prezent.

Invocă dispozițiile

Deciziei civile nr. 3490 din 14 aprilie 2011 a ICCJ prin care s-a stabilit, cu

obligativitatea impusă de art. 315 alin. (2) C. proc. civ., că se impune

cercetarea fondului prin orice mijloc de probă, care pot fi administrate direct

în calea de atac a apelului. Arată că, deși cu ocazia reluării judecații în

fața curții de apel s-a dispus efectuarea expertizei topografice, instanța

înlătură expertiza C.C.C. care afirma că s-au identificat cu rigurozitate

terenurile, aceleași concluzii fiind cuprinse și în raportul expertului parte

V.A. în sensul identificării terenului.

Susțin recurenții că,

în mod greșit, instanța de apel a acceptat cea de a doua expertiză dispusă în

cauza întocmită de experții G., M. și B., prin care se ajunge la concluzia că

terenul nu poate fi identificat. Recurenții arată că această expertiză nu poate

fi primită întrucât nu răspunde obiectivului fixat de instanță și nu este

avizată tehnic de OCPI.

În ceea ce privește

lucrarea întocmită de expertului A.V., se susține că în mod greșit instanța a

respins cererea de trimitere a unei adrese către OCPI Constanța în vederea

obținerii avizului tehnic, astfel încât OCPI a refuzat să avizeze lucrarea

expertului din motive procedurale, neimputabile calității lucrării din punct de

vedere tehnic, care amplasează terenul pe baza planurilor cadastrale din 1936 -

1938, a fotogramei bazată pe zborul aerian din 1952 și alte probe concludente.

Consideră greșit procedeul instanței de apel, potrivit căruia deși a

încuviințat expertiza topo-cadastrală a expertului V., a refuzat să solicite

OCPI Constanța obținerea avizului tehnic pentru lucrare, ca ulterior să rețină,

în considerentele deciziei pronunțate, neavizarea raportului respectiv.

Argumentează că prin

cele două expertize, întocmite de experții C. și V., terenul a fost

identificat, apreciind că instanța trebuia să admită acțiunea și să dispună

restituirea în natură a terenului, acolo unde era posibil, întrucât au fost

identificate terenuri libere aflate în administrarea municipiului Constanța,

iar pentru diferența de teren trebuiau stabilite măsuri reparatorii prin

echivalent, cu obligația instanței ca, în varianta despăgubirilor, să precizeze

zona Anadalchioi a localității Constanța, întrucât despăgubirile sunt diferite

în funcție de zona orașului Constanța în care s-au aflat terenurile imposibil

de restituit. Din acest punct de vedere, se susține nelegalitatea hotărârii

recurate, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013.

În ce privește

încheierea de ședința din 7 octombrie 2013, se face referire la dispozițiile

art. 177, 178 și art. 184 C. proc. civ.

Solicită admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel

cum a fost formulată.

Reclamanții au

declarat recurs și împotriva Încheierii din 2 decembrie 2013 prin care au fost

respinse cererile de lămurire și precizare a înțelesului dispozitivului

Deciziei civile nr. 83/C din 21 octombrie 2013 și de îndreptare a erorii materiale

strecurate în considerentele aceleiași decizii, susținând nelegalitatea

soluției de respingere a cererilor întrucât au fost făcute aprecieri greșite

relativ la locația actuală a terenului din litigiu, reținere neconformă cu

realitatea și cu înscrisurile dosarului, pentru argumentele expuse pe larg în

memoriul de recurs.

recursului declarat, petentul Z.E.C. arată că, la termenul din 10 octombrie

2011 a depus la dosarul de apel o cerere de intervenție în interes propriu prin

care a argumentat că are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri

reparatorii pentru terenul litigios. Susține că, în mod greșit prin încheierea

de la aceeași dată, cererea sa de intervenție a fost respinsă față de

dispozițiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis

să observe că i-a mandatat pe S.D., prin procura judiciară generală

autentificată sub nr. 392 din 15 aprilie 2002 la BNP N.C. să îl reprezinte în

orice litigii sau procese civile în vederea efectuării tuturor demersurilor pentru

privind restituirea în natură sau echivalent a cotei ce i se cuvine din terenul

ce face obiectul cauzei, în calitatea sa de moștenitor de pe urma defunctului

S.I.

Arată că, deși și

reclamanții S.I.D. și D.E. l-au mandatat pe reclamantul S.D. să îi reprezinte

în toate procedurile administrative și judiciare derulate în legătură cu acest

imobil, conform împuternicirilor autentificate depuse la dosar, instanța nu a

luat în considerare calitatea de mandatar a numitului S.D. și în ceea ce îl

privește. Apreciază că, în condițiile în care reclamantul S.D. era mandatat să

îl reprezinte în acest proces, se prezumă că acțiunea introdusă de acesta

profită tuturor moștenitorilor și că, în mod fraudulos, reclamantul S.D. a

înțeles să nu formuleze prezenta acțiune și în numele său.

În drept, invocă

dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, modificarea hotărârii în sensul introducerii sale în cauză, în

calitate de intervenient în nume propriu.

Intimații S.D.,

S.I.D. și D.E. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții Primăria

municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța și Municipiul

Constanța, prin Primar, precum și în privința recursului declarat de Z.E.C.

solicitând respingerea acestora.

Examinând motivele de

recurs învederate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va

constata temeinicia recursurilor declarate de reclamanții S.D., S.I.D., D.E. și

de pârâții Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța,

Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei atacate și va constata

nul recursul declarat de Z.E.C. împotriva aceleiași decizii, având în vedere

următoarele considerente:

În ceea ce privește

recursul declarat de petentul Z.E.C., Înalta Curte va constata nulitatea

recursului.

Potrivit art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre

altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se

întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor

fi depuse printr-un memoriu separat.

Susținerile

respective trebuie să fie susceptibile de încadrare într-unul din motivele de

casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și să vizeze soluția

atacată întrucât, în caz contrar, cererea de recurs va fi lovită de nulitate

conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ.

În speță însă, în

dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Z.E.C. nu formulează critici de

nelegalitate care să se refere la soluția pronunțată prin decizia atacată.

Motivarea cererii de recurs nu cuprinde veritabile critici la adresa deciziei,

respectiv a încheierii de ședință prin care a fost respinsă cererea de

intervenție în interes propriu, întrucât recurentul nu arată în ce constă

nelegalitatea hotărârii atacate, care să combată raționamentul instanței de

apel expus în fundamentarea soluției sale.

Din cuprinsul

memoriului de recurs rezultă că recurentul este nemulțumit de faptul că

instanța de apel a omis să examineze procura judiciară autentificată sub nr.

392/2002, prin care îl mandatase pe S.D. să îl reprezinte în orice litigii,

mandat care, în accepțiunea recurentului, este dat și pentru procesul pendinte,

apreciind astfel că acțiunea introdusă de acesta profită tuturor

moștenitorilor.

În acest context,

Înalta Curte reține că, susținerile recurentului referitoare la calitatea de

reprezentant convențional al reclamantului S.D. și alegațiile acestuia privind

limitele mandatului acordat nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care

să vizeze fundamentarea soluției pronunțată de instanța de apel, chiar dacă, în

mod formal, s-a indicat, ca temei de drept, motivul de recurs înscris în art.

304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurent nu se referă la

considerațiile de ordin procedural, avute în vedere de instanța de apel în

examinarea cererii de intervenție în interes propriu, care au vizat refuzul

părților (atât a reclamanților, cât și a pârâților) la primirea cererii

respective. În circumstanțele conturate de premisa normei procedurale,

respectiv lipsa acordului părților la primirea cererii în apel, Înalta Curte

reține că, argumentele prezentate de recurent se situează în afara

competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează, explicit, la

mandatul acordat, motivele astfel formulate fiind străine de argumentele expuse

de instanța de apel în motivarea soluției care s-a referit la analiza

condițiilor procedurale reglementate de art. 50 alin. (3) C. proc. civ.

Or, condiția

esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor imputate

instanței în raport de soluția pronunțată în privința cererii cu care a fost

învestită și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ

prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., cerință care nu este îndeplinită

atât timp cât criticile formulate nu au legătură cu argumentele instanței de

apel. Întrucât criticile formulate de recurentul Z.E.C. nu se circumscriu

cadrului legal conferit de art. 304 C. proc. civ. și nu au fost identificate

motive de ordine publică care să poată fi examinate și din oficiu în condițiile

art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata în baza art. 306

alin. (1) C. proc. civ. nulitatea căii de atac declarată de petentul Z.E.C.

Examinând decizia

recurată prin prisma criticilor formulate de reclamanții S.D., S.I.D., D.E. și

de pârâții Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța,

Municipiul Constanța, prin primar, Înalta Curte reține următoarele:

Cu titlu preliminar,

relativ la încadrarea în drept a recursului declarat de reclamanți, este de

observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a

fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se

subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează -când hotărârea nu

cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii

ori străine de natura pricinii.

În privința acelor

critici care se referă la situația de fapt și analizarea probelor relativ la

delimitarea și identificarea terenului din litigiu, aceasta reprezintă o

chestiune care întră în competența exclusivă a instanțelor de fond, neputând fi

cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate

numai motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Reevaluarea probatoriului,

la care se tinde prin aceste critici, excede actualului cadru prevăzut de art.

304 pct. 1 - 9 C. proc. civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs,

cadru care include numai motive de nelegalitate, verificarea aspectelor de fapt

ale litigiului, în raport de probele administrate, nu mai este posibilă de

către instanța de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ., care permitea o asemenea verificare, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112

din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât criticile formulate de recurent în acest

sens nu pot fi analizate.

Examinând hotărârea

atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în

care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu

încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocat ca temei de drept al

cererilor de recurs, Înalta Curte va constata temeinicia criticilor care fac

posibil încadrarea acestora în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C.

proc. civ., reținând următoarele:

Prin Decizia civilă

nr. 3490 din 14 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

a fost admis recursul pârâților Primăria municipiului Constanța, Primarul

municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, a fost casată

Decizia civilă nr. 115/C din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța și s-a

dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru

administrarea directă și completă a probatoriului necesar în scopul

identificării amplasamentului terenului litigios în suprafață de 30.000 mp,

stabilirii regimului juridic și determinării legii aplicabile respectivei

suprafețe de teren (intravilan sau extravilan).

În raport de

obligativitatea îndrumărilor deciziei de casare, se constată a fi lipsită de

relevanță, în al doilea ciclu procesual, critica pârâților care vizează

inadmisibilitatea acțiunii motivat de soluționarea notificării cu privire la

terenul în suprafață de 30.000 mp (obiect al prezentei cauze) prin dispoziția

primarului municipiului Constanța nr. 7608 din 29 decembrie 2009 (contestată de

reclamanți). Înalta Curte reține că argumentul prezentat nu mai poate face

obiect al controlului judiciar în prezentul recurs atât timp cât respectiva

critică a fost invocată de pârâți în recursul declarat în primul ciclu procesual,

aceasta fiind analizată, implicit, cu ocazia pronunțării Deciziei de casare nr.

3410 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, context în

care nu mai poate face obiect de analiză în noul ciclu procesual.

Se are astfel în

vedere faptul că, modalitatea în care instanța de control judiciar a dat

dezlegare unor aspecte litigioase prin decizia de casare se impune cu forță

obligatorie și, întrucât instanța de recurs a trecut peste considerentele de

ordin procedural pe care le-ar fi produs, eventual, Dispoziția nr. 7608/2009 a

primarului municipiului Constanța, emisă în timpul derulării litigiului,

relativ la obiectul pricinii de față, problema de drept semnalată referitoare

la inadmisibilitatea acțiunii nu mai este posibil a fi reiterată cu ocazia

rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare, întrucât instanța de apel

s-a conformat îndrumărilor obligatorii care au vizat suplimentarea și

administrarea directă a probelor și soluționarea, în fond, a cauzei.

Pe de altă parte, se

are în vedere faptul că, în conformitate cu îndrumările trasate prin decizia de

casare, instanța de rejudecare a dispus efectuarea unei expertize topografice,

în scopul clarificării amplasamentului bunului imobil, sens în care, prin

raportul de expertiză întocmită de ing. C., s-a procedat la identificarea

terenul din litigiu. Expertul a expus documentele care au stat la baza

lucrării, respectiv actele de proprietate, actul de trecere în proprietatea

statului a imobilului, planul cadastral și registrul de proprietăți din anii

1936 - 1938, fotogramele executate în anii 1952 și 1968 de către Direcția

Topografică Militară, alte planuri topografice executate prin metode fotogram

metrice și ortofotoplan, precum și prelucrarea documentelor cartografice, în

temeiul cărora expertul a stabilit, prin suprapunere pe vechile planuri

cadastrale și de amplasament, regimul imobilului notificat, atât la data

preluării acestuia de către stat, cât și la data intrării în vigoare a Legii

nr. 10/2001.

Instanța de apel