ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2152/2014

La 7 noiembrie 2008, reclamanții S.D., S.I.D. și D.E. au solicitat, în procedura Legii nr. 10/2001 și în raport de Decizia XX/2007 a ICCJ - Secțiile Unite, obligarea pârâtei Primăria municipiului Constanța, prin primar, la restituirea în deplină proprietate și posesie a terenului în suprafață de 30.000 mp din intravilanul municipiului Constanța, situat „la intersecția dintre str. U. și B.A.V., pe vechiul amplasament, constituit într-un singur trup''. Reclamanții au susținut că sunt moștenitorii legali ai bunicului lor, S.I.I., care a fost titularul dreptului de proprietate asupra a două trupuri de teren însumând 50.000 mp (între care cel de 30.000 mp folosit ca grădină) și care i-au fost preluate abuziv acestuia din urmă, de către statul român, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001.

S-a arătat că, anterior efectuării demersurilor fondate pe prevederile acestui act normativ - inițiate prin depunerea notificării - s-a încercat obținerea retrocedării terenului de 5 ha „situat pe malul lacului Mamaia" (din care face parte și terenul în discuție) în condițiile Legii nr. 18/1991; procedura judiciară derulată în acea cauză nu a condus, în opinia petenților, la o echitabilă statuare asupra dreptului pretins, fiind emis în cursul anului 1993, pe numele bunicii, S.M., un titlu de proprietate pentru 5.000 mp în extravilan; că asupra modalității de soluționare a litigiului de fond funciar s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 29 aprilie 2008, constatându-se încălcarea art. 6 § 1 din Convenție.

Reclamanții au mai arătat ca prin Sentința civilă nr. 1598 din 2 octombrie 2007, definitivă și irevocabilă, a Tribunalului Constanța le-a fost admisă acțiunea în obligație de a face, privind obligarea entității deținătoare să se pronunțe prin dispoziție motivată asupra Notificării înregistrate sub nr. 253 din 13 februarie 2002 la B.E.J. D.V. și sub nr. 23539 din 14 februarie 2002 la Primăria Municipiului Constanța; nu a fost emisă însă ulterior nici o dispoziție în legătură cu imobilul menționat (trupul de 30.000 mp), care se afla atât la data preluării abuzive, cât și la 1 ianuarie 1990 în intravilanul agricol al localității. Reclamanții au explicat și situația celuilalt trup de teren, de 20.000 mp, în sensul că ulterior anului 1990 a fost trecut din extravilanul municipiului în intravilan, conform deciziei Prefecturii nr. 71 din 11 februarie 1992, fiind în prezent liber de construcții și în administrarea Primăriei municipiului Constanța.

S-a arătat că în procedura Legii nr. 18/1991 au fost emise titluri de proprietate pentru 0,50 ha și respectiv 4,50 ha, care însă au fost contestate în alte proceduri judiciare, în prezent suspendate. Prin Sentința civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2009 a Tribunalului Constanța pronunțată în Dosarul nr. 9809/118/2008 a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, în sensul că pentru acest imobil intervin dispozițiile derogatorii ale art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Conform acestui text, nu intră sub incidența prezentei legi terenurile situate în extravilanul localităților la data preluării abuzive sau la data notificării, precum și cele al căror regim juridic este reglementat prin Legea fondului funciar nr. 18/1991, republicată, cu modificările și completările ulterioare, și prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole și celor forestiere, solicitate potrivit prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991 și ale Legii nr. 169/1997.

S-a avut în vedere că, de vreme ce suprafața de 30.000 mp face parte integrantă din suprafața totală de 5 ha cu care a fost împroprietărit în anul 1947 numitul S.I.I., iar bunica reclamanților, S.M., a solicitat pentru acest imobil, conform Cererii nr. 6256 din 11 martie 1991, în procedura fondului funciar, reconstituirea dreptului de proprietate - aceasta realizându-se în condițiile Legii nr. 18/1991 după autor S.I.I., instanța reținând că terenul nu întră în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001. Instanța de fond a amintit de titlurile de proprietate emise în procedura legii fondului funciar, care au recunoscut dreptul pentru 5.000 mp, cu atribuirea lui în natură (Titlul de proprietate nr. 18402/115 din 2 martie 1993) și respectiv, pentru 4,50 ha (Titlul nr. 26274/1150 din 2002), adică pentru întreaga suprafață de 5 ha.

Ulterior pronunțării Sentinței civile nr. 1059/2009 a Tribunalului Constanța, reclamanții au formulat o cerere de îndreptare a erorilor materiale și de completare a dispozitivului, soluționate distinct, în conformitate cu prevederile art. 281 și art. 281 2 C. proc. civ., conform Încheierii din 29 martie 2010 și respectiv, Sentinței nr. 54 din 20 ianuarie 2010, toate aceste soluții fiind contestate de către reclamanți, prin apel. Soluția tribunalului a fost desființată cu trimitere spre rejudecare conform Deciziei civile nr. 115/C din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța, care - admițând apelurile reclamanților - a apreciat că, în speța, este necesară completarea probatoriului admis, dar neadministrat în primă instanță și care să conducă în mod clar la stabilirea regimului juridic al acestei suprafețe de teren; că doar după identificarea amplasamentului și statuarea asupra regimului său juridic (intravilan ori extravilan) se putea stabili legea aplicabilă.

Soluția desființării cu trimitere a fost dispusă la solicitarea apelanților reclamanți, care au considerat că în acest context Tribunalul Constanța trebuia să se pronunțe asupra fondului raportului litigios. Prin Decizia civilă nr. 3490 din 14 aprilie 2011,ICCJ, secția civilă și de proprietate intelectuală a admis recursul pârâților Primăria Constanța, Primarul municipiului Constanța și municipiul Constanța, prin primar, a casat decizia pronunțata în apel și a stabilit că probele apreciate ca necesare pentru dezlegarea pricinii pot fi administrate direct în calea de atac, la curtea de apel. În pronunțarea soluției, instanța de recurs a avut în vedere faptul că, în speță, tribunalul a respins ca inadmisibilă acțiunea cu motivarea că obiectul cererii de restituire în natură îl constituie un teren de natura celor enumerate de art. 8 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, care a fost cerut spre reconstituire în temeiul legilor fondului funciar.

Împrejurarea că cererea de chemare în judecată a fost respinsă în aceste condiții nu înseamnă că prima instanță nu a analizat fondul pretenției deduse judecății. Analiza pe care a făcut-o instanța a justificat concluzia că raportul juridic litigios se încadrează în cerințele arătate în art. 8 din Legea nr. 10/2001. Pe de altă parte, apelul fiind devolutiv, dacă se aprecia că este necesar să se administreze dovezi suplimentare pentru lămurirea situației juridice a terenului în litigiu, instanța de apel trebuia să facă aplicarea prevederilor art. 295 alin. (2) C. proc. civ. conform cărora instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei.

Desființând sentința, cu motivarea că prima instanță nu a intrat în cercetarea fondului și dispunând trimiterea spre rejudecare în primă instanță, pentru a se administra probatorii suplimentare, instanța de apel a nesocotit atât prevederile art. 297 alin. (1), cât și art. 295 alin. (2) C. proc. civ. S-a stabilit ca instanța de apel să administreze dovezile pentru care a socotit necesară desființarea sentinței și să aprecieze, în raport de întregul probatoriu, dacă în speță sunt incidente sau nu dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001. Prin Decizia civilă nr. 83/C din 21 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția I civilă a fost admis apelul declarat de apelanții reclamanți S.D., S.I.D.

și D.E., împotriva Sentinței civile nr. 1059 din 21 octombrie 2009 pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 9809/118/2008, a fost anulată Sentința civilă nr. 1059 din 21 octombrie 2009 și, pe fond, s-a admis acțiunea reclamanților, obligând pârâții să propună măsuri compensatorii conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013 în favoarea reclamanților pentru terenul de 30.000 mp situat în intravilanul municipiului Constanța, imposibil de restituit în natură. Totodată, au fost respinse apelurile formulate de apelanții reclamanți S.D., S.I.D. și D.E. împotriva Sentinței civile nr. 24/2010 și Încheierii din 29 martie 2010 pronunțate de Tribunalul Constanța în Dosarul nr. 9809/118/2008.

În pronunțarea acestei soluții, instanța de apel, cu ocazia reluării judecății, a dispus conform Încheierii din 17 octombrie 2011 efectuarea unei expertize topografice, pentru a se stabili poziționarea suprafeței de 30.000 mp teren consemnată în Contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 3334 din 27 noiembrie 1947 și transcris sub nr. 6936/27,11.1947 la Tribunalul Constanța. Prima expertiză topografică, efectuată de către expertul judiciar C.C.C., a realizat transpunerea planurilor cadastrale actuale peste cel din anii 1936 - 1938, identificând în acest mod două trupuri de teren învecinate, cu linie de hotar comună. Instanța de apel, reține ca, raportul de expertiză C. nu a primit avizul O.C.P.I.

Constanța, în raport de prevederile Ordinului MJ nr. 1882/2011, întrucât lucrarea nu a cuprins documentele prevăzute prin art. 2 și 3 din Regulamentul aprobat conform acestui Ordin, iar prin Procesul-verbal de recepție nr. 15 din 12 iunie 2012, O.C.P.I. Constanța a reiterat că nu se poate pronunța asupra corectitudinii amplasamentului stabilit de către expertul judiciar, deoarece nu deține în baza de date planuri din anul 1953, iar expertul nu a solicitat instituției informații cu privire la planurile și imobilele existente. Oficiul de Cadastru Județean a confirmat suprapunerile dintre terenul astfel identificat prin expertiză și identificatorii cadastrali actuali înregistrați în baza sa de date.

Dat fiind inadvertențele semnalate în raportul de expertiză C., instanța de apel a dispus, din oficiu, efectuarea unei noi expertize de către trei experți topografi: G.A., M.A.S. și B.C., care, în urma propriilor demersuri efectuate către Primăria Constanța, Arhivele Naționale și SC P. SA au arătat că nu au identificat planuri cadastrale din perioada 1947 - 1953 și nici alte documente care să le permită certificarea cu exactitate a poziției terenului în litigiu. Apelanții reclamanți au solicitat, iar instanța a încuviințat, efectuarea în paralel a unei expertize cu aceleași obiective de către un expert topograf desemnat de parte, potrivit art. 201 alin. (5) C. proc. civ. Astfel, expertul V.A.

a indicat faptul că propriile demersuri efectuate la Arhivele Naționale s-au soldat cu imposibilitatea identificării planului cadastral al comunei Anadalchioi la care se referă Contractul de vânzare-cumpărare nr. 3344/1947.

Ca și expertul C.C., expertul parte a arătat că singurul document pe baza căruia a putut face identificarea terenului de 3 ha a fost fotograma din anul 1952 furnizată de Ministerul Apărării Naționale, în baza căreia au fost regăsite „construcții care au aparținut autorului S.I., lucruri susținute în cererea introductivă de reclamanți și prin declarațiile martorilor depuse la dosarul cauzei", instanța arată că, raportul expertului parte nu relevă un amplasament găsit printr-o suprapunere de planuri cadastrale, arătându-se doar ca la momentul dobândirii terenului în anul 1947 nu au existat documente cartografice; s-a folosit în egală măsură schița fără coordonate topografice anexa la adresa CR 222/1994 a M.Ap.N., care trasează rudimentar un pretins lot „S.I.", document care nu indică suprafața acelui pretins lot și nici vecinătățile consemnate prin titlul de proprietate, lucrarea efectuată de expertul tehnic V.A.

nefiind avizată de O.C.P.I. Constanța. Susținerile apelanților bazate pe cele două expertize întocmite de experții C. și V., privind corecta determinare a amplasamentului trupului de teren de 30.000 mp în zona campusului Universitar, au fi înlăturate de instanța de apel, întrucât lucrările prezentate nu s-au bazat pe planuri cadastrale, ci pe o fotografie făcută din zbor asupra zonei situate pe malul Lacului Siutghiol și pe o schiță fără valoare juridică, vizând o trasare rudimentară a unui așa-numit I.S., fără coordonate și fără certificare documentară. Instanța a avut, însă, în vedere concluziile celor trei experți topografi, G., M. și B., care au relevat demersurile efectuate în vederea obținerii documentației la care s-a referit contractul din anul 1947 pentru a identifica numerotarea loturilor, precum și răspunsurile instituțiilor în acest sens.

Experții au arătat deopotrivă că înscrisul anexă la Adresa CE 222 din 10 iunie 1994 a M.Ap.N. (luată în calcul de către experții C. și V.) nu are rigoarea tehnică a unui plan topo-cadastral și nu conține niciun element determinant, cum sunt: dimensiuni, scară, caroiaj etc. S-a arătat deopotrivă că fotograma datată 1952 și-ar fi dovedit utilitatea pentru verificarea planului parcelar de la acea dată, întocmit pentru loturile vândute prin legea colonizării prin suprapunere pe ortofotoplan; în absența planului parcelar, însă, fotograma în cauză nu poate conduce la o justă determinare a amplasamentului terenului în litigiu. Cei trei experți au arătat că nu pot extrage date tehnice necesare nici din Planul „P." întocmit în anul 1906, pentru că parcela 117 nu a fost identificată ca număr.

În urma suprapunerii planului cadastral din perioada 1936 - 1938 cu planul din 1906, lotului 2 îi corespund numere noi (16 și 17), cu corespondent în registrul de proprietăți I. și P. Astfel, instanța de apel a reținut că terenul în litigiu nu a putut fi identificat ca amplasament, așa cum au susținut apelanții reclamanți, în actuala Zonă a campusului universitar și în imediata vecinătate a lacului Siutghiol. În absența confirmării acestui amplasament evocat prin acțiune, instanța nu dat forță probantă expertizei tehnice imobiliare efectuate de expertul C.V. într-o altă cauză, de „identificare a terenului", câtă vreme operațiunea tehnică excede atribuțiile expertului tehnic imobiliar și presupune măsurători și suprapuneri de planuri cadastrale, care reclamă competențele expertului topograf.

Ca o consecință a imposibilității de determinare, pe amplasamentul pretins în Zona campus Universitate, a imobilului de 30.000 mp, cererea de administrare a probelor vizând identificarea suprafețelor libere și de înaintare a documentației pentru înstrăinările efectuate și autorizațiile de construire eliberate a fost respinsă de instanța de apel prin încheierea din 9 septembrie 2013. Cererea de verificare de scripte și de înscriere în fals reglementate prin art. 180 - 184 C. proc. civ.

a fost respinsă, ca neutilă, prin Încheierea din 17 octombrie 2011 și prin Încheierea din 7 octombrie 2013, întrucât documentația întocmită în procedura Legii nr. 18/1991 nu își găsea relevanța în actualul litigiu, nefiind relevant cine a ridicat titlul de proprietate și cine a intrat în posesia terenurilor pentru care s-a reconstituit dreptul funciar, câtă vreme nu se stabilise irevocabil într-un proces anterior, printr-o judecată echitabilă, cărei legi speciale de retrocedare îi era supus imobil; pe de altă parte, documentația care a stat la baza recunoașterii dreptului de proprietate al numitului A.C. asupra terenului pretins pe același amplasament de reclamanții apelanții nu putea face obiectul unei proceduri de înscriere în fals, din moment ce nu se clarificase în temeiul Legii nr. 10/2001 existența unei eventuale suprapuneri.

Din acest punct de vedere a fost respinsă și solicitarea apelanților de a se verifica legalitatea actelor de constituire a dreptului de proprietate a numitului A.C.S. pe suprafața pretinsă a fi restituită în natură, împreună cu cererea de completare a probatoriului cu privire la actele de înstrăinare efectuate pe parcele din terenul retrocedat acestei persoane.

În legătură cu istoricul titlurilor de proprietate constituite asupra acestui imobil, apelanții reclamanți au susținut că trupul de 30.000 mp nu putea face parte din fosta moșie S., ci că acesta a aparținut unor etnici germani repatriați înainte de 1947. Instanța a apreciat aceste susțineri ca fiind nefondate întrucât, deși real faptul că în actul de rectificare datat 27 iulie 1950 privind Actul de vindere-cumpărare autentificat sub nr. 3334 din 27 noiembrie 1947 se face trimitere la proprietatea emigrantului german W.I., însă referirea vizează exclusiv terenul din intravilan loc de casă de 440 mp acordat coloristului S.I. în Constanța, strada P. nr. X, precizarea nefiind relevantă în privința terenul extravilan situat pe raza comunei Anadalchioi.

S-a apreciat ca lipsită de relevanță invocarea de apelanți, în susținerea acestei ipoteze, a proprietății numitului B.J., regăsită în registrul de proprietăți 3936 - 1938 ca lot 18 careul 41, alăturat celor două loturi P. și I. peste care s-au suprapus măsurătorile expertului C., întrucât proprietarul B. deținea în raport de mențiunile din registrul de proprietăți, între anii menționați, terenul alăturat celui regăsit prin suprapunerea cu planul cadastral 1936 - 1938, nefiind inclus de către niciuna dintre expertize pe amplasamentul pretins în cauză. Astfel, toate trimiterile apelanților la consecințele preluării de către statul român a proprietăților acestor etnici germani și de atribuire a lor către coloniștii Tratatului de la Craiova din 1940 au fost înlăturate.

Nu au fost primite nici aserțiunile legate de apartenența acestui teren preotului S. înainte de anul 1935, dar vândut la acea dată și care nu s-a regăsit între bunurile acestuia expropriate conform Decretului nr. 83/1949, identificate prin expertiza Uliță - Veriga - Mențiunea apartenenței acestui trup de teren ca fiind în tarlaua S. aparține însuși autorului apelanților, care o declară în actul de trecere în proprietatea statului în anul 1953, când deja terenurile lui S.C. fuseseră preluate de stat în virtutea legii reformei agrare.

Mai mult decât atât, Decretul nr. 83/1949 fusese edictat pentru completarea dispozițiilor Legii nr. 187/1945, exproprierea exploatărilor agricole moșierești fiind realizată încă din 1945. Concluzia instanței de apel, în raport de probele administrate, a fost că, terenul de 30.000 mp s-a aflat în extravilan la data încheierii Contractului de vindere-cumpărare între Statul român prin Oficiul Național al Colonizării și autorul reclamanților, apartenența lui de fosta proprietate S., expropriat la rândul său prin legea reformei agrare fund confirmată de colonist, în anul 1953; ulterior dobândirii lui în 1947, acest teren a trecut în intravilanul orașului Constanța, după cum atesta însuși autorul reclamanților prin „actul de trecere în proprietatea statului". Fiind preluat de la autorul reclamanților apelanți în anul 1953, în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, ca teren Intravilan, tribunalul nu putea aplica dispozițiile art. 8 din Legea nr. 10/2001.

Instanța de apel reține că, la data de 20 mai 2013 a intrat însă în vigoare Legea nr. 165/2013, prin care s-a urmărit consacrarea legislativă unitară și coerentă a diferitelor situații relevate în jurisprudența CEDO în materia legilor reparatorii anterioare și că, art. 4 din Legea nr. 165/2013, care statuează că de la data intrării în vigoare a acestui act normativ dispozițiile sale devin incidente și în cauzele în materia restituirii imobilelor preluate abuziv, aflate pe rolul instanțelor, își găsește pe deplin aplicabilitatea și în prezenta speța. Sub aspectul definirii normei aplicabile, instanța de apel a reținut, pe de o parte, faptul că textul art. 3 pct. 6 din Legea nr. 165/2013 nu dă o definiție nouă sintagmei „restituire în natură" din art. 1 alin. (1) și art. 7 din Legea nr. 10/2001, prin extinderea posibilității de atribuire a unui alt teren „în natură", dar pe un alt amplasament.

Se are în vedere faptul că, în noțiunea de „imobil" se includ din punct de vedere al înțelesului juridic atât construcțiile, cât și terenurile, însă nu trebuie pierdut din vedere că legiuitorul se raportează în cadrul Legii nr, 10/2001 la noțiunea de „imobil" - referindu-se astfel atât la terenuri, cât și la construcții - iar în cadrul Legii nr. 18/1991 la cea de „teren", disociere terminologică pe care o menține și în noua reglementare din 2013. Instanța de apel arată că, strict din punct de vedere ai interpretării gramaticale a textului indicat, Legea nr. 165/2013 nu a extins, ci a menținut interpretarea dată prin art. 1 și 7 din Legea nr. 10/2001, în sensul că restituirea în natură a imobilului preluat în mod abuziv de stat echivalează exclusiv cu atribuirea lui către persoana îndreptățită în măsura în care este liber de construcții sau servituți administrative și dacă nu a intrat legal în patrimoniul unui terț.

În cazul în care nu este posibilă restituirea în natură a unui imobil supus Legii nr. 10/2001, operează de la data intrării în vigoare a legii noi textul art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, anume, unica măsură reparatorie în echivalent va fi cea a compensării prin puncte, conform cap. III. Pe de altă parte, instanța de apel a avut în vedere interpretarea art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Astfel, dacă art. 8 din Legea nr. 10/2001 excludea din sfera de aplicare a legii terenurile din extravilan la data preluării abuzive, textul art. 15 din Legea nr. 165/2013 stabilește că: „cererile vizând restituirea terenurilor intravilane, agricole la data preluării abuzive, formulate potrivit Legii nr. 10/2001 republicată, cu modificările și completările ulterioare, se soluționează cu respectarea limitei de 50 de ha de proprietar deposedat, cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar". Prin urmare, reține instanța de apel că, legiuitorul, a transpus în noua reglementare o situație juridică nouă, în sensul că după 20 mai 2013 nu se mai pot exclude de la judecată în procedura Legii nr. 10/2001 terenurile agricole la data preluării și că instanțele urmează a analiza doar corelarea măsurilor reparatorii de care a beneficiat persoana îndreptățită - atunci când este cazul - în procedura Legii nr. 18/1991 și Legii nr. 1/2000, dispunând conform Legii nr. 10/2001, cu respectarea limitei maxime de 50 de ha pe care ar putea să o primească în mod cumulat persoana îndreptățită.

Pe aceste considerente, instanța a reținut că, din perspectiva noii legi, faptul că nu s-a putut stabili, pe baza amplasamentului dat de expertize, regimul juridic al imobilului în litigiu nu constituie un impediment în evaluarea măsurilor reparatorii în prezenta cauză. Ceea ce are relevanță este existența și natura măsurilor reparatorii de care au beneficiat apelanții reclamanți în procedura anterioară a Legii nr. 18/1991, pentru a verifica dacă, din perspectiva art. 15 din Legea nr. 165/2013, sunt îndreptățiți sau nu la măsuri reparatorii. Or, în speță, nu se poate considera că reclamanții s-au prevalat cu succes de prevederile legii fondului funciar, primind conform acesteia o justă reparație prin emiterea Titlului de proprietate nr. 18402/115 din 2 martie 1993 pentru suprafața de 0,50 ha pe numele bunicii S.M.

și, respectiv, a Titlului nr. 26274/1550/2002 emis conform Legii nr. 1/2000 pentru 4,50 ha, eliberat sub semnătură pe numele „S.P.". În hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în cauza Stancu împotriva României la 29 aprilie 2008 s-a arătat că reclamanții au eșuat în demersul lor de a supune controlului jurisdicțional deciziile autorităților locale pentru a stabili amplasamentul real al terenurilor atribuite în temeiul Legii nr. 18/1991, acțiunea lor fiind respinsă fără a se analiza fondul, pe considerentul competenței exclusive a comisiilor administrative în materie; că rezonabilitatea duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și în special de complexitatea cauzei, de comportamentul reclamanților și de cel al autorităților competente, precum și de miza litigiului pentru părțile interesate; în speța analizată, CEDO a hotărât că procedura privind anularea titlului de proprietate și restituirea terenului pe amplasamentul pretins în acel dosar de către petenți a depășit caracterul de rezonabilitate, fiind reținută încălcarea art. 6 parag.

1 din Convenție. Constatând, în raport de toate argumentele expuse, că unificarea legislativă adusă prin Legea nr. 165/2013 permite analizarea în prezentul litigiu a existenței unui drept al apelanților la măsura reparatorie a restituirii „în natură", instanța de apel a avut în vedere lipsa de relevanță a derulării unor procese anterioare pe temeiul Legii nr. 18/1991, față de care reclamanții au deschisă procedura instituită prin art. 322 pct. 9 C. proc. civ., după pronunțarea hotărârii CEDO. Astfel fiind, cum nu s-a probat nici în această procedură și nici în cea derulată conform Legii nr. 18/1991 că terenul pretins a fi restituit în natură s-a aflat pe amplasamentul indicat prin cererea de chemare în judecată, apelanții au dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în sensul dat prin Legea nr. 165/2013 pentru terenul de 30.000 mp, respective a compensării prin puncte, conform art. 21 alin. (6) și (7) din lege.

Pe cale de consecință, față de dispozițiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere teza evocării fondului după respingerea acțiunii ca inadmisibilă, a fost admis apelul declarat împotriva Sentinței 1059 din 21 octombrie 2009, iar pe fond pârâții au fost obligați să propună măsuri compensatorii conform art. 1 alin. (2) din Legea nr. 165/2013, în favoarea reclamanților, pentru un teren de 30.000 mp din intravilanul municipiului Constanța, imposibil a fi restituit în natură. Cu privire la apelurile declarate la cererile ulterioare judecății fondului, instanța de apel a reținut că, reclamanții au formulat apel și față de Sentința civilă nr. 54 din 20 ianuarie 2010 a Tribunalului Constanța vizând aplicarea art. 281 2 C. proc.

civ., cât și față de Încheierea din 29 martie 2010, de îndreptare a erorilor materiale strecurate în cuprinsul sentinței asupra fondului. Aceste căi de atac au fost respinse, întrucât tribunalul corect a rezolvat cererile ulterioare judecății fondului, de îndreptare a unor greșeli privind numele persoanelor indicate în proces și, respectiv, de completare a dispozitivului cu soluția asupra înscrierii în fals împotriva înscrisurilor prezentate de reclamanți în legătură cu punerea în posesie pe terenul de 4,5 ha și eliberarea titlului de proprietate. Nu constituie obiect al unei cereri de îndreptare a erorilor materiale sau de completare solicitarea de inserare detaliată a unor susțineri exprimate oral cu ocazia închiderii dezbaterilor, dacă acestea nu sunt probate prin concluzii scrise adiacente și nu contravin în esență argumentelor aduse de parte.

Or, reclamanții au solicitat să se includă în practicaua încheierii de dezbateri susțineri legate de interesul personal ai avocatului primăriei în acest litigiu și de motivația pentru care apreciază actele emise în procedura Legii nr. 18/1991 ca inopozabile, aspecte care nu au nicio relevanță din perspectiva ansamblului elementelor de probatoriu pe care urma să le aibă în vedere instanțele în legătură cu dreptul afirmat. Tribunalul Constanța a argumentat corect că, formulându-se o cerere de verificare de scripte și de declanșare a procedurii prevăzută de art. 184 C. proc. civ.

privind înscrierea în fals, instanța nu era ținută să se pronunțe distinct asupra acesteia ca și în cazul cererii incidentale; această procedură aparte se înscrie în sfera mijloacelor de probă, fiind prevăzută în Secțiunea a II-a „Administrarea dovezilor" din Capitolul III „Judecata" și fiind prin urmare tratată în cursul judecății ca și o cerere de administrare de probe, cu verificarea pertinenței și concludenței acesteia. Astfel fiind, s-a reținut că, în mod corect a fost respinsă cererea reclamanților, fondată pe dispozițiile art. 283 C. proc. civ., în legătură cu completarea hotărârii fondului cu pronunțarea asupra cererii de verificare de scripte, cum corect nu a fost admisa în integralitate nici cererea întemeiată pe dispozițiile art. 281 C. proc.

civ., depusă la termenul din 20 ianuarie 2010. Mențiunile pe care reclamanții le-au solicitat a fi incluse în hotărâre - ca omisiuni în legătură cu susținerile părților - nu au putut fi probate ca fiind efectuate cu ocazia dezbaterilor din 14 martie 2009. Împotriva acestei decizii au declarat recurs Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanta și Municipiul Constanța, prin primar, reclamanții S.D., S.I.B. și D.E. și petentul Z.E.C. 1. Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar au criticat decizia atacată ca fiind nelegală și supusă modificării, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ. în motivarea cererii de recurs, pârâții au susținut inadmisibilitatea acțiunii reclamanților.

S-a arată că fundamentul prezentei acțiuni a fost acela că, deși obligați să emită dispoziție prin hotărâre irevocabilă, nu s-au conformat, iar reclamanții, în lumina recursului în interesul legii, ar fi îndrituiți să ceară direct în justiție recunoașterea dreptului lor. Arată că, la data de 29 octombrie 2009, prin Dispoziția 7608, Primarul municipiului Constanța a respins, pe fond, Notificarea nr. 23539 din 14 februarie 2002 depusă de reclamanți pentru terenul în suprafață de 30.000 mp, decizie care a fost comunicată reclamanților, potrivit dovezilor depuse în apel. Susțin că, de la comunicarea dispoziției, reclamanții aveau deschisă numai calea contestației reglementată de art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, normă încălcată de instanța de apel, astfel încât apreciază ca fiind inadmisibilă prezenta cerere.

Se invocă de către pârâți faptul că, după pronunțarea Deciziei de casare nr. 3490 din 14 aprilie 2011 a ICCJ, la data de 17 mai 2013 a intrat în vigoare Legea nr. 165/2013, iar potrivit art. 4 din Lege, dispozițiile acesteia se aplică și cauzelor aflate pe rolul instanțelor judecătorești, indiferent de stadiul de soluționare, deci și cauzei de față. Susține că intrarea în vigoare a noii legi ridică instanței de apel două probleme: dacă îndrumările din decizia de casare mai erau aplicabile și eventuala incidență a dispozițiilor art. 8 din Legea nr. 10/2001 în raport cu cele înscrise în art. 15 din Legea nr. 165/2013.

Consideră că, îndrumările din decizia de casare sunt ramase în desuetudine față de noile reglementari, întrucât art. 15 din Legea nr. 165/2013 prevede că se soluționează, pe fond, cererile de restituire a terenurilor agricole din intravilan la data preluării abuzive formulate pe procedura Legii nr. 10/2001 "cu condiția ca această suprafață să nu fi fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar". Argumentează că, prin Cererea nr. 6256 din 11 martie 1991, în termen legal, S.M. (soția lui S.I. și bunica reclamanților) a solicitat reconstituirea dreptului de proprietate, după autorul său S.I.I., pentru suprafața de 5 ha teren, cerere soluționată favorabil în baza Legii nr. 18/1991 prin emiterea Titlurilor de proprietate nr. 18402/115 și nr. 16274/1550 pentru suprafața totală de 5 ha.

Susține că nu este permis în considerarea art. 15 din Legea nr. 165/2013 ca pretențiile persoanelor îndreptățite să fie soluționate prin mai multe proceduri (Legea nr. 18/1991, Legea nr. 1/2000, cât și Legea nr. 10/2001). Apreciază că nu este îngăduit ca pentru terenul în suprafață de 30.000 mp, deținut de autor, o parte din moștenitorii acestuia să primească titlu de proprietate în baza Legii nr. 18/1991, iar alții, în temeiul Legii nr. 10/2001, adică în total 6 ha. Este criticată opinia instanței de apel, potrivit căreia Legea nr. 165/2013 ar fi unificat procedura reglementată de Legea nr. 10/2001 cu cea prevăzută de Legea nr. 18/1991 și Legea nr. 1/2000 și că reclamanții nu ar fi primit, măsuri reparatorii în baza Legii nr. 18/1991, ci alți moștenitori.

Consideră greșit raționamentul instanței de apel întrucât, în caz contrar, în speță ar fi posibil ca diferite ramuri de moștenitori să obțină măsuri reparatorii pe diverse proceduri. Susține că, instanța de apel a ignorat dispozițiile art. 15 din Legea nr. 165/2013, potrivit cărora, atunci când suprafața solicitată pe Legea nr. 10/2001 pentru terenuri intravilane a fost restituită prin aplicarea legilor fondului funciar (cum este cazul de față), cererea nu mai poate fi poate fi soluționată pe Legea nr. 10/2001, întrucât este inadmisibilă. 2. Prin motivele de recurs, reclamanții S.D., S.I.D. și D.E. critică decizia civilă atacată ca fiind nelegală, întrucât hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii și este rezultatul unei greșite interpretări și aplicări a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013, prin raportare la art. 480 - 481 C. civ.

și art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Se arată că, potrivit deciziei de casare, instanța de apel avea de statuat în privința dispozițiilor legale incidente în speță, sens în care, problema esențială era aceea a stabilirii amplasamentului suprafeței de 30.000 mp și dacă, la data preluării de către stat sau la data notificării, terenul se afla în intravilanul localității sau în extravilan. Susțin că, prin probele administrate, s-a stabilit că atât la data preluării de către stat, în anul 1953, cât și la data notificării, februarie 2002, terenul s-a aflat în intravilanul Municipiului Constanța, pe amplasamentul precizat în acțiune și cu toate acestea, în mod inexplicabil, instanța de apel îi plasează pe un amplasament incert, contrar probelor de la dosar.

Astfel, motivarea instanței de apel potrivit căreia terenul nu este situat pe amplasamentul indicat în acțiunea formulată, ci în orice altă locație este contrară realității și nu este susținută de argumente tehnice de natură topo-cadastrală referitoare la identificarea și delimitarea terenului în litigiu, fiind bazată pe o expertiză, realizată vădit în favoarea pârâților, de către colectivul de trei experți judiciari care au ignorat atât dovezile obiective, respectiv documentele topo-cadastrale preexistente dobândirii terenului de către autorul lor, cât și cele ulterioare, realizate de către Direcția Topografică Militară din MApN, respectiv fotograma din 1952 și planul de situație.

Invocă faptul că actele de proprietate ale autorului lor au fost avute în vedere de expertiza C.C., avizată tehnic de către OCPI Constanța, susținută și de concluziile expertului V., care a identificat și delimitat terenul revendicat prin notații pe plan și suprapunere pe vechile planuri cadastrale și de amplasament, având la bază planurile cadastrale din 1936 - 1938, fotograma executată după zboruri fotogrammetrice în anul 1952 și planul de situație realizate de către Direcția Topografică Militară a MApN, planul „Proiect pentru mărirea razei orașului Constanța" din anul 1935 și măsurători efectuate în teren, expertiză care a stabilit că cele două parcele, cumpărate în anul 1947, sunt învecinate și se situează în intravilanul UAT Constanța, zona Universității Ovidius, teren situat pe malul lacului Siutghiol, în zona Anadalchioi a orașului Constanța, atât în anul 1947, cât și în prezent.

Invocă dispozițiile Deciziei civile nr. 3490 din 14 aprilie 2011 a ICCJ prin care s-a stabilit, cu obligativitatea impusă de art. 315 alin. (2) C. proc. civ., că se impune cercetarea fondului prin orice mijloc de probă, care pot fi administrate direct în calea de atac a apelului. Arată că, deși cu ocazia reluării judecații în fața curții de apel s-a dispus efectuarea expertizei topografice, instanța înlătură expertiza C.C.C. care afirma că s-au identificat cu rigurozitate terenurile, aceleași concluzii fiind cuprinse și în raportul expertului parte V.A. în sensul identificării terenului. Susțin recurenții că, în mod greșit, instanța de apel a acceptat cea de a doua expertiză dispusă în cauza întocmită de experții G., M. și B., prin care se ajunge la concluzia că terenul nu poate fi identificat.

Recurenții arată că această expertiză nu poate fi primită întrucât nu răspunde obiectivului fixat de instanță și nu este avizată tehnic de OCPI. În ceea ce privește lucrarea întocmită de expertului A.V., se susține că în mod greșit instanța a respins cererea de trimitere a unei adrese către OCPI Constanța în vederea obținerii avizului tehnic, astfel încât OCPI a refuzat să avizeze lucrarea expertului din motive procedurale, neimputabile calității lucrării din punct de vedere tehnic, care amplasează terenul pe baza planurilor cadastrale din 1936 - 1938, a fotogramei bazată pe zborul aerian din 1952 și alte probe concludente. Consideră greșit procedeul instanței de apel, potrivit căruia deși a încuviințat expertiza topo-cadastrală a expertului V., a refuzat să solicite OCPI Constanța obținerea avizului tehnic pentru lucrare, ca ulterior să rețină, în considerentele deciziei pronunțate, neavizarea raportului respectiv.

Argumentează că prin cele două expertize, întocmite de experții C. și V., terenul a fost identificat, apreciind că instanța trebuia să admită acțiunea și să dispună restituirea în natură a terenului, acolo unde era posibil, întrucât au fost identificate terenuri libere aflate în administrarea municipiului Constanța, iar pentru diferența de teren trebuiau stabilite măsuri reparatorii prin echivalent, cu obligația instanței ca, în varianta despăgubirilor, să precizeze zona Anadalchioi a localității Constanța, întrucât despăgubirile sunt diferite în funcție de zona orașului Constanța în care s-au aflat terenurile imposibil de restituit. Din acest punct de vedere, se susține nelegalitatea hotărârii recurate, fiind rezultatul unei interpretări și aplicări greșite a dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și ale Legii nr. 165/2013.

În ce privește încheierea de ședința din 7 octombrie 2013, se face referire la dispozițiile art. 177, 178 și art. 184 C. proc. civ. Solicită admiterea recursului, modificarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii, astfel cum a fost formulată. Reclamanții au declarat recurs și împotriva Încheierii din 2 decembrie 2013 prin care au fost respinse cererile de lămurire și precizare a înțelesului dispozitivului Deciziei civile nr. 83/C din 21 octombrie 2013 și de îndreptare a erorii materiale strecurate în considerentele aceleiași decizii, susținând nelegalitatea soluției de respingere a cererilor întrucât au fost făcute aprecieri greșite relativ la locația actuală a terenului din litigiu, reținere neconformă cu realitatea și cu înscrisurile dosarului, pentru argumentele expuse pe larg în memoriul de recurs.

3. În motivarea recursului declarat, petentul Z.E.C. arată că, la termenul din 10 octombrie 2011 a depus la dosarul de apel o cerere de intervenție în interes propriu prin care a argumentat că are calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru terenul litigios. Susține că, în mod greșit prin încheierea de la aceeași dată, cererea sa de intervenție a fost respinsă față de dispozițiile art. 50 alin. (3) C. proc. civ., întrucât instanța de apel a omis să observe că i-a mandatat pe S.D., prin procura judiciară generală autentificată sub nr. 392 din 15 aprilie 2002 la BNP N.C. să îl reprezinte în orice litigii sau procese civile în vederea efectuării tuturor demersurilor pentru privind restituirea în natură sau echivalent a cotei ce i se cuvine din terenul ce face obiectul cauzei, în calitatea sa de moștenitor de pe urma defunctului S.I.

Arată că, deși și reclamanții S.I.D. și D.E. l-au mandatat pe reclamantul S.D. să îi reprezinte în toate procedurile administrative și judiciare derulate în legătură cu acest imobil, conform împuternicirilor autentificate depuse la dosar, instanța nu a luat în considerare calitatea de mandatar a numitului S.D. și în ceea ce îl privește. Apreciază că, în condițiile în care reclamantul S.D. era mandatat să îl reprezinte în acest proces, se prezumă că acțiunea introdusă de acesta profită tuturor moștenitorilor și că, în mod fraudulos, reclamantul S.D. a înțeles să nu formuleze prezenta acțiune și în numele său. În drept, invocă dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea hotărârii în sensul introducerii sale în cauză, în calitate de intervenient în nume propriu.

Intimații S.D., S.I.D. și D.E. au formulat întâmpinare la recursul declarat de pârâții Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin Primar, precum și în privința recursului declarat de Z.E.C. solicitând respingerea acestora. Examinând motivele de recurs învederate și dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va constata temeinicia recursurilor declarate de reclamanții S.D., S.I.D., D.E. și de pârâții Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar, împotriva deciziei atacate și va constata nul recursul declarat de Z.E.C. împotriva aceleiași decizii, având în vedere următoarele considerente: În ceea ce privește recursul declarat de petentul Z.E.C., Înalta Curte va constata nulitatea recursului.

Potrivit art. 302 1 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., cererea de recurs trebuie să cuprindă, printre altele, sub sancțiunea nulității, motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat. Susținerile respective trebuie să fie susceptibile de încadrare într-unul din motivele de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ. și să vizeze soluția atacată întrucât, în caz contrar, cererea de recurs va fi lovită de nulitate conform art. 306 alin. (1) cu referire la art. 303 alin. (1) C. proc. civ. În speță însă, în dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul Z.E.C. nu formulează critici de nelegalitate care să se refere la soluția pronunțată prin decizia atacată.

Motivarea cererii de recurs nu cuprinde veritabile critici la adresa deciziei, respectiv a încheierii de ședință prin care a fost respinsă cererea de intervenție în interes propriu, întrucât recurentul nu arată în ce constă nelegalitatea hotărârii atacate, care să combată raționamentul instanței de apel expus în fundamentarea soluției sale. Din cuprinsul memoriului de recurs rezultă că recurentul este nemulțumit de faptul că instanța de apel a omis să examineze procura judiciară autentificată sub nr. 392/2002, prin care îl mandatase pe S.D. să îl reprezinte în orice litigii, mandat care, în accepțiunea recurentului, este dat și pentru procesul pendinte, apreciind astfel că acțiunea introdusă de acesta profită tuturor moștenitorilor.

În acest context, Înalta Curte reține că, susținerile recurentului referitoare la calitatea de reprezentant convențional al reclamantului S.D. și alegațiile acestuia privind limitele mandatului acordat nu se circumscriu unor critici de nelegalitate care să vizeze fundamentarea soluției pronunțată de instanța de apel, chiar dacă, în mod formal, s-a indicat, ca temei de drept, motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ. Aspectele învederate de recurent nu se referă la considerațiile de ordin procedural, avute în vedere de instanța de apel în examinarea cererii de intervenție în interes propriu, care au vizat refuzul părților (atât a reclamanților, cât și a pârâților) la primirea cererii respective.

În circumstanțele conturate de premisa normei procedurale, respectiv lipsa acordului părților la primirea cererii în apel, Înalta Curte reține că, argumentele prezentate de recurent se situează în afara competențelor instanței de recurs atât timp cât se raportează, explicit, la mandatul acordat, motivele astfel formulate fiind străine de argumentele expuse de instanța de apel în motivarea soluției care s-a referit la analiza condițiilor procedurale reglementate de art. 50 alin. (3) C. proc. civ. Or, condiția esențială a motivării recursului implică determinarea greșelilor imputate instanței în raport de soluția pronunțată în privința cererii cu care a fost învestită și încadrarea acestora în motivele de nelegalitate limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., cerință care nu este îndeplinită atât timp cât criticile formulate nu au legătură cu argumentele instanței de apel. Întrucât criticile formulate de recurentul Z.E.C. nu se circumscriu cadrului legal conferit de art. 304 C. proc. civ. și nu au fost identificate motive de ordine publică care să poată fi examinate și din oficiu în condițiile art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va constata în baza art. 306 alin. (1) C. proc. civ. nulitatea căii de atac declarată de petentul Z.E.C. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate de reclamanții S.D., S.I.D., D.E. și de pârâții Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin primar, Înalta Curte reține următoarele: Cu titlu preliminar, relativ la încadrarea în drept a recursului declarat de reclamanți, este de observat că motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc.

civ. a fost invocat numai formal, nefiind dezvoltată nicio critică de natură a se subsuma ipotezei pe care acest motiv o reglementează -când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În privința acelor critici care se referă la situația de fapt și analizarea probelor relativ la delimitarea și identificarea terenului din litigiu, aceasta reprezintă o chestiune care întră în competența exclusivă a instanțelor de fond, neputând fi cenzurată în recurs, cale extraordinară de atac, în care pot fi valorificate numai motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie. Reevaluarea probatoriului, la care se tinde prin aceste critici, excede actualului cadru prevăzut de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ. pentru exercitarea controlului judiciar în recurs, cadru care include numai motive de nelegalitate, verificarea aspectelor de fapt ale litigiului, în raport de probele administrate, nu mai este posibilă de către instanța de recurs, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea o asemenea verificare, a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000, astfel încât criticile formulate de recurent în acest sens nu pot fi analizate. Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate care se referă la ipoteza în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii, invocat ca temei de drept al cererilor de recurs, Înalta Curte va constata temeinicia criticilor care fac posibil încadrarea acestora în motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., reținând următoarele: Prin Decizia civilă nr. 3490 din 14 aprilie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție a fost admis recursul pârâților Primăria municipiului Constanța, Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, a fost casată Decizia civilă nr. 115/C din 7 iunie 2010 a Curții de Apel Constanța și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru administrarea directă și completă a probatoriului necesar în scopul identificării amplasamentului terenului litigios în suprafață de 30.000 mp, stabilirii regimului juridic și determinării legii aplicabile respectivei suprafețe de teren (intravilan sau extravilan).

În raport de obligativitatea îndrumărilor deciziei de casare, se constată a fi lipsită de relevanță, în al doilea ciclu procesual, critica pârâților care vizează inadmisibilitatea acțiunii motivat de soluționarea notificării cu privire la terenul în suprafață de 30.000 mp (obiect al prezentei cauze) prin dispoziția primarului municipiului Constanța nr. 7608 din 29 decembrie 2009 (contestată de reclamanți). Înalta Curte reține că argumentul prezentat nu mai poate face obiect al controlului judiciar în prezentul recurs atât timp cât respectiva critică a fost invocată de pârâți în recursul declarat în primul ciclu procesual, aceasta fiind analizată, implicit, cu ocazia pronunțării Deciziei de casare nr. 3410 din 14 aprilie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, context în care nu mai poate face obiect de analiză în noul ciclu procesual.

Se are astfel în vedere faptul că, modalitatea în care instanța de control judiciar a dat dezlegare unor aspecte litigioase prin decizia de casare se impune cu forță obligatorie și, întrucât instanța de recurs a trecut peste considerentele de ordin procedural pe care le-ar fi produs, eventual, Dispoziția nr. 7608/2009 a primarului municipiului Constanța, emisă în timpul derulării litigiului, relativ la obiectul pricinii de față, problema de drept semnalată referitoare la inadmisibilitatea acțiunii nu mai este posibil a fi reiterată cu ocazia rejudecării în fond, ori în căile de atac ulterioare, întrucât instanța de apel s-a conformat îndrumărilor obligatorii care au vizat suplimentarea și administrarea directă a probelor și soluționarea, în fond, a cauzei.

Pe de altă parte, se are în vedere faptul că, în conformitate cu îndrumările trasate prin decizia de casare, instanța de rejudecare a dispus efectuarea unei expertize topografice, în scopul clarificării amplasamentului bunului imobil, sens în care, prin raportul de expertiză întocmită de ing. C., s-a procedat la identificarea terenul din litigiu.

Expertul a expus documentele care au stat la baza lucrării, respectiv actele de proprietate, actul de trecere în proprietatea statului a imobilului, planul cadastral și registrul de proprietăți din anii 1936 - 1938, fotogramele executate în anii 1952 și 1968 de către Direcția Topografică Militară, alte planuri topografice executate prin metode fotogram metrice și ortofotoplan, precum și prelucrarea documentelor cartografice, în temeiul cărora expertul a stabilit, prin suprapunere pe vechile planuri cadastrale și de amplasament, regimul imobilului notificat, atât la data preluării acestuia de către stat, cât și la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. Instanța de apel