ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2014

Deliberând asupra recursului civil de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. 6216/118/2012 reclamanții N.C., C.E.R. și P.V.I. au solicitat în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța obligarea pârâților să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța, compus din construcție și teren în suprafață de 417 mp. În motivarea cererii s-a arătat imobilul litigios a fost dobândit de către autoarea reclamantelor cu titlu de moștenire, fiind preluat de stat în baza Sentinței penale nr. 493/1960 a Tribunalului Popular Constanța, a Decretului nr. 417/1958 și a Deciziei nr. 773/1960 emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța.

Reclamanții au susținut că preluarea imobilului este abuzivă, că imobilul nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților. La termenul din 27 februarie 2013 a fost invocată de pârâți excepția inadmisibilității acțiunii. Soluționând excepția invocată, prima instanță a pronunțat Sentința civilă nr. 1205 din 6 martie 2013 a Tribunalului Constanța prin care a fost admisă excepția inadmisibilității și a fost respinsă acțiunea reclamanților N.C., C.E.R. și P.V.I. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local Constanța, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța această soluție, Tribunalul Constanța a reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la acțiunile întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a reținut că între concursul dintre legea specială și cea generală, se aplică legea specială. În această situație, acțiunea întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 este inadmisibilă. S-a avut în vedere că nici în raport de jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului acțiunea nu este întemeiată pentru că reclamanții nu au un bun în înțelesul Convenției și nici măcar o speranță legitimă de a li se recunoaște un astfel de bun.

În termen legal, împotriva Sentinței civile nr. 1205 din 6 martie 2013 au declarat apel reclamanții N.C., C.E.R. și P.V.I. pentru motive de nelegalitate și netemeinicie. Prin Decizia civilă nr. 67/C din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanții reclamanți N.C., C.E.R. și P.V.I. împotriva Sentinței civile nr. 1205 din 6 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr. 6216/118/2012.

În pronunțarea acestei soluții, curtea de apel a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, prin acțiunea formulată la data de 28 mai 2012 reclamanții au dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, compus din construcție și teren în suprafață de 417 mp și au pretins, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept, care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Anterior solicitării de restituire de față reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001, iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum este cazul prevederilor art. 480 C. civ.

(norma generală în materie de revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată). Problema concursului dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din 9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept - recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale. Sub acest aspect, decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

S-a arătat, totodată, că această soluție vine în continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie 2997, referitoare la concursul art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul autorilor lor - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în 2012, deci după intrarea în vigoare a Legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

S-a argumentat că o astfel de concluzie se impune și din interpretarea prevederilor art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi - din care rezultă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare deoarece și-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual poate fi exercitat dosar după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de restituire și numai potrivit reglementării legii speciale. S-a apreciat a fi neîntemeiată susținerea referitoare la existența unor mecanisme procedurale diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ.

și cel prevăzut de art. 21 și următoarele din Legea nr. 10/2001 - care nu se pot confunda și care vizează, în cazul revendicării, compararea titlurilor exhibate de părți și a originii acestora - pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției dreptului pretins. Instanța de apel a reținut că, deși este real că art. 480 C. civ.

nu a fost abrogat, odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate), nu se poate susține cu temei că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.

De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o instanță.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect, într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproșa instanței naționale că a acordat prevalență legii speciale de restituire de restituire față de dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe, 2008). S-a avut în vedere pe de altă parte că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției, "recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției". Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului dau dacă nu se poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc. - iar în raport de elemente se constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că reclamanții nu s-au prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea lor în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu în baza căruia au dobândit proprietatea imobilului. În egală măsură, reclamanții nu au nici "o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ.

nu mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea națională - că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulată ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005). În cuprinsul aceleiași decizii instanța europeană a statuat că simpla pretenție de restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând protejarea drepturilor "concrete și efective". Din cele ce expuse s-a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind "concret și efectiv" și că în cauză nu s-a dovedit că reclamanții au mai beneficiat de un bun sau cel puțin o speranță legitimă la data promovării acțiunii în revendicare, a cărei respingere ca inadmisibilă, pe acest considerent, nu aduce atingere liberului său acces la justiție și nu contravine prevederilor interne sau normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Constatând că instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor generale de drept și a normelor de drept material incidente cauzei, în temeiul art. 296 C. proc. civ., instanța de prim control judiciar a respins apelul, ca nefondat. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C.. În motivarea recursului, reclamanții au arătat că, în mod netemeinic și nelegal a fost admisă excepția inadmisibilității acțiunii, și respins apelul, prin raportare la principiul specialia generalibus derogant și la dispozițiile Legii nr. 10/2001, atunci când legea specială vine în concurs cu normele dreptului comun.

Arată recurenții că acțiunea în revendicare promovată vizează un imobil trecut abuziv în patrimoniul statului fără titlu valabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, prin încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale la care România era parte și a legilor în vigoare la data preluării, statul neavând vreun titlu valabil asupra imobilului litigios. Susțin că în calitate de moștenitori ai fostului proprietar pot formula acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acțiunea lor fiind admisibilă, în condițiile în care dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Arată că bunul revendicat reprezintă un bun actual, întrucât acesta nu a ieșit niciodată din patrimoniul lor printr-un titlul valabil, iar posesia deținută de pârâți este una abuzivă.

Consideră că era necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori securității raporturilor juridice, apreciind asupra necesității verificării pe fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare are la rândul său un bun în sensul Convenției. Învederează că, instanța de apel în mod netemeinic și nelegal apreciază ca acțiunea în revendicare întemeiată pe dispoz. art. 480 C. civ. poate fi formulată doar dacă există o hotărâre judecătorească de restituire sau o decizie de restituire.

Invocă că jurisprudența Curții Europene a reținut că persoanele proprietare ale unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept. În speță, din actele dosarului rezultă că pârâtul nu deține un bun în sensul Convenției, imobilul în litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil și, întrucât dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, opinează asupra admisibilității acțiunii în revendicare. Susțin recurenții că prin admiterea excepției inadmisibilității, acțiunea în revendicare a fost respinsă de plano, fiindu-le îngrădit dreptul la un proces echitabil în sensul art. 21 din Constituție și art. 6 pct. 1 din Convenție, întrucât instanța de fond și de apel nu au avut în vedere particularitățile cauzei, nu au analizat fondul cauzei.

Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, susținând admisibilitatea acțiunii întrucât consideră că dețin un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional, situație în care trebuie să li se asigure accesul la justiție. Prin urmare, în raport temeiurile de fapt și de drept invocate, în acord cu practica instanțelor naționale și europene solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare. În drept, recurenții au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Analizând actele și lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate și dispozițiile legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va constata recursul ca fiind nefondat având în vedere următoarele considerente: În dezvoltarea motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C. invocă soluționarea greșită a acțiunii în revendicare formulată pe calea dreptului comun sub aspectul respingerii acesteia ca inadmisibilă, neanalizarea comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de părți, dar și reținerea eronată a necesității utilizării procedurii speciale prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului. Examinând hotărârea atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanța de apel a realizat o aplicare corectă a dispozițiilor legale în materie, în consens cu interpretarea obligatorie dată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudența Curții Europene.

În speță, prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 mai 2012, reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C. au învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C. civ. arătând că imobilul litigios ce a aparținut autoarei C.V. a fost trecut în proprietatea statului în mod abuziv și ilegal, prin confiscare. Recurenții au solicitat aplicarea regulilor clasice ale comparării titlurilor exhibate de părți conform doctrinei și jurisprudenței în materie, conturată însă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001. În contextul în care reclamanții au pretins că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, aspect necontestat în cauză, în mod corect instanța de apel a reținut că imobilul intră sub domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ.

invocate de reclamanți în acțiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ. În prezent însă, dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare, inclusiv accesul la instanță.

Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea specială. Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia pronunțată, a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația de fapt stabilită în raport de circumstanțele factuale concrete ale speței, în lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de apreciere în ceea ce privește politica economică și socială.

În cadrul normativ nou creat nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la acesta. Astfel, soluționarea cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această materie.

Astfel cum susțin și recurenții, în cuprinsul deciziei de îndrumare se reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile, posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare. S-a statuat că, în ipoteza în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție. Instanța supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit ori securității raporturilor juridice.

În speță, contrar criticilor formulate, posibilitatea reclamanților C.E.R., P.V.I. și N.C. de a recurge la acțiunea în revendicare a fost analizată și funcție de măsura în care aceștia se prevalează de "un bun actual" în sensul normei europene, ipoteză în care acestora le-a fost pe deplin asigurat accesul la justiție. Ținând cont de raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate de instanța supremă, Înalta Curte va constata că instanța de apel a examinat corect acțiunea în revendicare raportat la situația juridică a imobilului, verificând (funcție de particularitatea cauzei) existența în patrimoniul reclamanților a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană, în raport de titlul exhibat de aceștia.

În contextul efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu caracter obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al jurisprudenței europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C. nu dețin în patrimoniul lor un "bun actual" în sensul Convenției, care să le permită restituirea în natură a imobilului întrucât nu au obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale. Sub aspectul criticilor de nelegalitate, recurenții au invocat și greșita aplicare a Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte va constată netemeinicia criticilor formulate, întrucât instanța de apel a procedat în mod judicios la soluționarea acțiunii în revendicare din perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea efectelor Deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza principiului securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, s-a concluzionat corect că reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C. nu au făcut dovada existenței în patrimoniul lor a unui "bun actual" pentru a putea beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Or, instanța de contencios european, în raționamentul expus în cuprinsul hotărârii - pilot din 12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, arată că acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului (parag. 140 și 143), aspect reținut și de instanța de apel în analiza efectuată. Existența unui nou drept de proprietate își are originea în temeiul unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag.

136 din hotărârea-pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în cazul României, prin Legea nr. 10/2001, reclamanții având posibilitatea de a urma calea efectivă și concretă oferită de legea specială internă pentru valorificarea dreptului pretins în privința imobilului preluat de stat, verificabilă în cazul concret dedus judecății. În ceea ce privește critica recurenților referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție axată pe soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și a refuzului de a da prevalență titlului invocat nu poate fi primită atât timp cât dreptul de acces la justiție nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se bucura, în procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege, ceea ce în speță, a fost asigurat pe deplin.

Susținerile recurenților referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt înlăturate prin legalitatea constatărilor instanței de apel care a analizat și soluționat acțiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul reclamanților, în aplicarea criteriilor indicate în Decizia în interesul legii nr. 33/2008 referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, a existenței unui bun actual în sensul Convenției Europene. Soluția obținută de reclamanți în proces, care nu le este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau limitarea dreptului lor de acces la justiție, ci este rezultatul aplicării dispozițiilor legale la situația concretă în speță.

Edificator este faptul că, la momentul sesizării instanței, respectiv 28 mai 2012, reclamanții nu dețineau un bun în patrimoniul lor în sensul Convenției Europene întrucât nu li se recunoscuse printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la autorități dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după momentul aderării României la Convenție, așadar ulterior anului 1994. Prin urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenție și pretinsa încălcare decurgând din actul preluării imobilului de către stat, contrar celor susținute de recurenți cu privire la existența dreptului lor de proprietate.

În absența unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurenții la data promovării acțiunii în revendicare nu au dovedit că sunt beneficiarii unui bun actual și nici a unei creanțe consolidate de natură a le permite a se prevala de o speranță legitimă, pentru a se afla sub protecția prevederilor art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană, context factual în care respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe acest considerent nu aduce atingere liberului acces la justiție.

Din această perspectivă, se observă legalitatea constatărilor instanței de apel care a înlăturat - motivat - susținerile apelanților referitoare la lipsa oricărui titlu al statului asupra imobilului litigios, în sensul că preluarea imobilului de către stat nu ar fi întrerupt titlul de proprietate al reclamanților, atât timp cât în prezenta cauză nu s-a pus problema comparării titlurilor exhibate de părți pe temeiul criteriilor clasice, cristalizate în aplicarea art. 480 - 481 C. civ., în doctrina și în practica judiciară, ci s-a făcut aplicarea deciziei în interesul legii, în sensul verificării dacă legea internă intră în conflict cu prevederile Convenției, dacă reclamanții au un "bun actual", astfel cum a fost conturat în hotărârea Curții Europene în cauza Maria Atanasiu.

Critica recurentului axată pe motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este nefondată. Hotărârea instanței de apel cuprinde în considerentele sale motivele de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției și răspunde exigențelor legale înscrise în art. 261 C. proc. civ., raționamentul instanței fiind expus pe larg în cadrul considerentelor deciziei pronunțate, astfel încât motivul de nelegalitate invocat este neîntemeiat și nu poate fi reținut ca incident în cauză. În ceea ce privește motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. indicat în cererea de recurs, acesta vizează situația în care instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura, ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

În cauză, recurenta nu a precizat în cererea de recurs care ar fi actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea acestuia și nu dezvoltă alte critici în sensul art. 304 pct. 8 pentru a fi susceptibil de analiză, fiind indicat doar formal. În consecință, constatându-se că instanța de apel a efectuat o judicioasă aplicare și interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează materia, acțiunea în revendicare fiind soluționată în acord cu Decizia în interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte va constata că motivele de recurs circumscrise art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. sunt nefondate, drept pentru care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

va respinge recursul reclamanților C.E.R., P.V.I. și N.C. împotriva Deciziei nr. 67/C din 17 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C. împotriva Deciziei nr. 67/C din 17 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 martie 2014. Procesat de GGC - CL