ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2014

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1055/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Deliberând asupra

recursului civil de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Constanța sub nr. 6216/118/2012 reclamanții N.C., C.E.R. și P.V.I. au solicitat

în contradictoriu cu pârâții Municipiul Constanța, Primarul Municipiului

Constanța și Consiliul Local Constanța obligarea pârâților să le lase în

deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în Constanța, compus

din construcție și teren în suprafață de 417 mp.

În motivarea cererii

s-a arătat imobilul litigios a fost dobândit de către autoarea reclamantelor cu

titlu de moștenire, fiind preluat de stat în baza Sentinței penale nr. 493/1960

a Tribunalului Popular Constanța, a Decretului nr. 417/1958 și a Deciziei nr.

773/1960 emisă de Comitetul executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța.

Reclamanții au susținut că preluarea imobilului este abuzivă, că imobilul nu a

ieșit niciodată din patrimoniul reclamanților.

La termenul din 27

februarie 2013 a fost invocată de pârâți excepția inadmisibilității acțiunii.

Soluționând excepția

invocată, prima instanță a pronunțat Sentința civilă nr. 1205 din 6 martie 2013

a Tribunalului Constanța prin care a fost admisă excepția inadmisibilității și

a fost respinsă acțiunea reclamanților N.C., C.E.R. și P.V.I. în contradictoriu

cu pârâtul Municipiul Constanța, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul

Local Constanța, ca inadmisibilă.

Pentru a pronunța

această soluție, Tribunalul Constanța a reținut că în cauză sunt aplicabile

dispozițiile Deciziei nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție în soluționarea unui recurs în interesul legii referitor la acțiunile

întemeiate pe dreptul comun având ca obiect revendicarea imobilelor preluate în

mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 formulate după

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001. S-a reținut că între concursul dintre

legea specială și cea generală, se aplică legea specială. În această situație,

acțiunea întemeiată pe dreptul comun după intrarea în vigoare a Legii nr.

10/2001 este inadmisibilă. S-a avut în vedere că nici în raport de

jurisprudența Curții Europeană a Drepturilor Omului acțiunea nu este întemeiată

pentru că reclamanții nu au un bun în înțelesul Convenției și nici măcar o

speranță legitimă de a li se recunoaște un astfel de bun.

În termen legal,

împotriva Sentinței civile nr. 1205 din 6 martie 2013 au declarat apel reclamanții

N.C., C.E.R. și P.V.I. pentru motive de nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia civilă

nr. 67/C din 17 iunie 2013, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a

respins, ca nefondat, apelul civil formulat de apelanții reclamanți N.C.,

C.E.R. și P.V.I. împotriva Sentinței civile nr. 1205 din 6 martie 2013

pronunțată de Tribunalul Constanța, secția I civilă, în Dosarul nr.

6216/118/2012.

În pronunțarea

acestei soluții, curtea de apel a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, prin acțiunea formulată la data de 28 mai 2012 reclamanții au

dedus judecății încălcarea dreptului lor de proprietate asupra imobilului

situat în Constanța, compus din construcție și teren în suprafață de 417 mp și

au pretins, în temeiul art. 480 și 481 C. civ., recunoașterea acestui drept,

care a fost încălcat prin preluarea abuzivă a bunului de către stat în perioada

6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

Anterior solicitării

de restituire de față reclamanții nu au mai formulat nicio altă acțiune și nici

nu au uzat de procedura specială reglementată de prevederile Legii nr. 10/2001,

iar în raport de această împrejurare în mod corect a apreciat instanța de fond

că în determinarea normelor legale care reglementează rezolvarea acțiunii

trebuie pornit de la principiul generalia specialibus derogant, care guvernează

concursul dintre legea generală și cea specială și care este pe deplin incident

în cazul suprapunerii unor norme care au același obiect de reglementare, cum

este cazul prevederilor art. 480 C. civ. (norma generală în materie de

revendicare) și a celor din Legea nr. 10/2001 (norma specială în materie de

restituire a imobilelor preluate abuziv de stat în perioada enunțată).

Problema concursului

dintre legea specială și legea generală a fost tranșată prin Decizia nr. 33 din

9 iunie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, în

considerentele căreia s-a statuat că aplicarea acestui principiu de drept -

recunoscut și în alte sisteme juridice și invocat de însăși Curtea Europeană a

Drepturilor Omului în jurisprudența sa - exclude posibilitatea ca după intrarea

în vigoare a prevederilor Legii nr. 10/2001 să mai poată fi fundamentat vreun

demers în instanță pentru imobilele preluate de statul român cu sau fără titlu

în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 pe norma de drept comun

instituită prin art. 480 C. civ.

Aplicarea prioritară

a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării

imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele

aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost

inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a

legii speciale.

Sub acest aspect,

decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că

în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie

1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat prin lege dreptul de

opțiune între calea instituită de acest act normativ (cu părăsirea dreptului

comun în materia revendicării) sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată

anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1)

din acest act normativ. S-a arătat, totodată, că această soluție vine în

continuarea firească a jurisprudenței instanței supreme - prin care s-a decis

asupra situațiilor de posibil conflict în timp al aplicării legilor - și că în

acest sens este și Decizia nr. LIII din 4 iunie 2997, referitoare la concursul

art. 35 din Legea nr. 33/1994 cu dispozițiile Legii nr. 10/2001.

Cum acțiunea de față,

prin care reclamanții au revendicat imobilul preluat de stat din patrimoniul

autorilor lor - și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. e) din

Legea nr. 10/2001 - a fost promovată în 2012, deci după intrarea în vigoare a

Legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în

raport cu reglementarea specială pentru că, atâta vreme cât pentru imobilele

preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o

lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în

natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și

să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale

doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

S-a argumentat că o

astfel de concluzie se impune și din interpretarea prevederilor art. 2 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 - care prevăd că persoanele ale căror imobile au fost

preluate fără titlu valabil păstrează calitatea de proprietar, avută la data

preluării, pe care o exercită după primirea deciziei sau hotărârii

judecătorești de restituire, conform prevederilor acestei legi - din care

rezultă că persoanele menționate pot să exercite acțiunea în revendicare

deoarece și-au păstrat calitatea de proprietari, dar că acest demers procesual

poate fi exercitat dosar după primirea deciziei sau hotărârii judecătorești de

restituire și numai potrivit reglementării legii speciale.

S-a apreciat a fi

neîntemeiată susținerea referitoare la existența unor mecanisme procedurale

diferite în cazul reglementat de art. 480 C. civ. și cel prevăzut de art. 21 și

următoarele din Legea nr. 10/2001 - care nu se pot confunda și care vizează, în

cazul revendicării, compararea titlurilor exhibate de părți și a originii

acestora - pentru că principiul generalia specialibus derogant este completat

în plan procesual de cel exprimat de adagiul alea una acta via, partea fiind

obligată să aleagă un singur demers în justiție pentru obținerea satisfacției

dreptului pretins.

Instanța de apel a

reținut că, deși este real că art. 480 C. civ. nu a fost abrogat, odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 (acțiunea în revendicare fiind de

principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde

titularul dreptului de proprietate), nu se poate susține cu temei că se încalcă

accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la

momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu

caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii

reglementări.

De altfel, a

considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în

revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul

liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și

art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - echivalează cu o

interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței

supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului, care au admis

necesitatea implementării unor limitări în exercițiul dreptului de acces la o

instanță. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit sub acest aspect,

într-o cauză împotriva Cehiei, că nu se poate reproșa instanței naționale că a

acordat prevalență legii speciale de restituire de restituire față de

dispozițiile generale ale C. civ., chiar dacă petiționarul pretindea un drept

de proprietate (Ivo Bartonek și Marcela Bartonkova contra Republicii Cehe,

2008).

S-a avut în vedere pe

de altă parte că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude

formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care

fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se

relevă existența unui "bun" în sensul Convenției, "recunoscut

anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul I al Convenției".

Prin urmare, nicio

persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o

acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul

comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în

sensul dat de art. 1 din Protocolul 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului dau dacă nu se poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură

cu acesta.

Noțiunea de

"bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamanților

anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 - printr-o hotărâre

judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității

de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor

despăgubiri, neexecutate etc. - iar în raport de elemente se constată că

instanța de fond în mod corect a apreciat că reclamanții nu s-au prevalat de un

bun în contextul arătat și că acțiunea lor în revendicare este fondată pe

simpla valorificare a unui titlu în baza căruia au dobândit proprietatea

imobilului.

În egală măsură,

reclamanții nu au nici "o speranță legitimă" în legătură cu

recunoașterea dreptului lor pentru că prin decizia în interesul legii

pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au

stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în

revendicare fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ. nu mai poate justifica un

demers în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului

a remarcat - anterior dezlegării date prin hotărârea națională - că instanța

supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu

inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulată ulterior

apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005). În

cuprinsul aceleiași decizii instanța europeană a statuat că simpla pretenție de

restituire a unui imobil preluat de stat nu prezumă și nici nu echivalează cu

existența unui bun actual ori a unei speranțe legitime, Convenția vizând

protejarea drepturilor "concrete și efective".

Din cele ce expuse

s-a reținut că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, norma generală nu

mai poate fi invocată decât dacă se încalcă părții un drept recunoscut anterior

intrării în vigoare a legii noi, aflat sub protecția art. 1 din Protocolul 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului ca fiind "concret și

efectiv" și că în cauză nu s-a dovedit că reclamanții au mai beneficiat de

un bun sau cel puțin o speranță legitimă la data promovării acțiunii în

revendicare, a cărei respingere ca inadmisibilă, pe acest considerent, nu aduce

atingere liberului său acces la justiție și nu contravine prevederilor interne

sau normelor Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Constatând că

instanța de fond a făcut o corectă aplicare a principiilor generale de drept și

a normelor de drept material incidente cauzei, în temeiul art. 296 C. proc.

civ., instanța de prim control judiciar a respins apelul, ca nefondat.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C..

În motivarea

recursului, reclamanții au arătat că, în mod netemeinic și nelegal a fost

admisă excepția inadmisibilității acțiunii, și respins apelul, prin raportare

la principiul specialia generalibus derogant și la dispozițiile Legii nr.

10/2001, atunci când legea specială vine în concurs cu normele dreptului comun.

Arată recurenții că

acțiunea în revendicare promovată vizează un imobil trecut abuziv în

patrimoniul statului fără titlu valabil, în sensul art. 6 alin. (1) din Legea

nr. 213/1998, prin încălcarea Constituției, a tratatelor internaționale la care

România era parte și a legilor în vigoare la data preluării, statul neavând

vreun titlu valabil asupra imobilului litigios. Susțin că în calitate de

moștenitori ai fostului proprietar pot formula acțiune în revendicare

întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, acțiunea lor fiind admisibilă, în

condițiile în care dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Arată că bunul

revendicat reprezintă un bun actual, întrucât acesta nu a ieșit niciodată din

patrimoniul lor printr-un titlul valabil, iar posesia deținută de pârâți este

una abuzivă. Consideră că era necesar a se analiza, în funcție de circumstanțele

concrete ale cauzei, în ce măsură legea internă intră în conflict cu Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în revendicare nu ar

aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea ocrotit, ori

securității raporturilor juridice, apreciind asupra necesității verificării pe

fond dacă și pârâtul în acțiunea în revendicare are la rândul său un bun în

sensul Convenției.

Învederează că,

instanța de apel în mod netemeinic și nelegal apreciază ca acțiunea în

revendicare întemeiată pe dispoz. art. 480 C. civ. poate fi formulată doar dacă

există o hotărâre judecătorească de restituire sau o decizie de restituire.

Invocă că jurisprudența Curții Europene a reținut că persoanele proprietare ale

unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează

calitatea de proprietar. Prin urmare, nu este vorba de un nou drept, ci de

recunoașterea explicită și retroactivă a vechiului drept. În speță, din actele

dosarului rezultă că pârâtul nu deține un bun în sensul Convenției, imobilul în

litigiu a fost preluat de stat în mod abuziv, fără titlu valabil și, întrucât

dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană a

Drepturilor Omului, opinează asupra admisibilității acțiunii în revendicare.

Susțin recurenții că

prin admiterea excepției inadmisibilității, acțiunea în revendicare a fost

respinsă de plano, fiindu-le îngrădit dreptul la un proces echitabil în sensul

art. 21 din Constituție și art. 6 pct. 1 din Convenție, întrucât instanța de fond

și de apel nu au avut în vedere particularitățile cauzei, nu au analizat fondul

cauzei. Existența Legii nr. 10/2001 nu exclude în toate situațiile

posibilitatea de a se recurge la acțiunea în revendicare, susținând

admisibilitatea acțiunii întrucât consideră că dețin un bun în sensul art. 1

din Primul Protocol adițional, situație în care trebuie să li se asigure

accesul la justiție.

Prin urmare, în

raport temeiurile de fapt și de drept invocate, în acord cu practica

instanțelor naționale și europene solicită admiterea recursului, casarea în tot

a deciziei recurate, cu consecința trimiterii cauzei spre rejudecare.

În drept, recurenții

au invocat dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului, raportat la motivele de recurs formulate și dispozițiile

legale de drept intern și reglementările europene, Înalta Curte va constata

recursul ca fiind nefondat având în vedere următoarele considerente:

În dezvoltarea

motivului de recurs înscris în art. 304 pct. 9 C. proc. civ. reclamanții

C.E.R., P.V.I. și N.C. invocă soluționarea greșită a acțiunii în revendicare

formulată pe calea dreptului comun sub aspectul respingerii acesteia ca

inadmisibilă, neanalizarea comparativă a titlurilor de proprietate exhibate de

părți, dar și reținerea eronată a necesității utilizării procedurii speciale

prevăzută de Legea nr. 10/2001 față de situația juridică a imobilului.

Examinând hotărârea

atacată din perspectiva motivului de nelegalitate invocat, Înalta Curte va

constata netemeinicia criticilor subsumate motivului de modificare prevăzut de

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. întrucât instanța de apel a realizat o aplicare

corectă a dispozițiilor legale în materie, în consens cu interpretarea

obligatorie dată prin decizia în interesul legii nr. 33/2008 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție și jurisprudența Curții Europene.

În speță, prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 28 mai 2012, reclamanții

C.E.R., P.V.I. și N.C. au învestit instanța de judecată cu o acțiune în

revendicare întemeiată pe dispozițiile dreptului comun, respectiv art. 480 C.

civ. arătând că imobilul litigios ce a aparținut autoarei C.V. a fost trecut în

proprietatea statului în mod abuziv și ilegal, prin confiscare. Recurenții au

solicitat aplicarea regulilor clasice ale comparării titlurilor exhibate de

părți conform doctrinei și jurisprudenței în materie, conturată însă anterior

intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001.

În contextul în care

reclamanții au pretins că imobilul a fost preluat abuziv de către stat, aspect

necontestat în cauză, în mod corect instanța de apel a reținut că imobilul

intră sub domeniul de reglementare a Legii nr. 10/2001, care este o lege

specială de reparație a căror dispoziții se aplică prioritar în raport cu

dreptul comun, respectiv cu dispozițiile art. 480 C. civ. invocate de

reclamanți în acțiune. Legea nouă reglementează toate cazurile de preluare

abuzivă a imobilelor din perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră

sub incidența acestui act normativ, indiferent că preluarea s-a făcut cu titlu

valabil sau fără titlu valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor

imobile a căror situație juridică și-ar fi putut găsi dezlegare până la data

intrării sale în vigoare, în temeiul art. 480 și 481 C. civ.

În prezent însă,

dreptul comun a fost înlocuit cu Legea nr. 10/2001 care cuprinde norme speciale

de drept substanțial și o procedură administrativă obligatorie, prealabilă

sesizării instanței, procedură specială care asigură toate garanțiile necesare,

inclusiv accesul la instanță. Ca efect al intrării în vigoare a legii speciale

de reparație în privința imobilelor preluate de stat, acțiunea în revendicare

de drept comun nu mai este deschisă, aceasta fiind practic înlocuită de legea

specială. Prin urmare, Înalta Curte reține că, instanța de apel, prin decizia

pronunțată, a realizat o corectă aplicare și interpretare a legii la situația

de fapt stabilită în raport de circumstanțele factuale concrete ale speței, în

lumina principiului de drept specialia generalibus derogant, având în vedere că

existența unei legislații speciale de restituire a bunurilor preluate de

regimul anterior, nu vine în conflict cu norma europeană, ci se înscrie în

cadrul soluțiilor adoptate și asumate de stat în cadrul marjei sale suverane de

apreciere în ceea ce privește politica economică și socială. În cadrul normativ

nou creat nu există posibilitatea pentru recurenți de a opta, în demersul lor

judiciar, între legea specială și dreptul comun, deoarece recunoașterea unui

asemenea drept ar însemna încălcarea principiului evocat, dar și a Deciziei în

interesul legii nr. 33/2008 care, în cuprinsul său, a făcut trimitere la

acesta.

Astfel, soluționarea

cauzei pendinte nu poate ignora Decizia nr. 33/2008 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii, instanța

supremă statuând asupra divergențelor de jurisprudență de la acel moment a

stabilit, printre altele, că nu se poate opta între aplicarea Legii nr. 10/2001

și aplicarea dreptului comun în materia revendicării, respectiv a C. civ., în

cuprinsul deciziei fiind rezolvată și problema neconcordanței dintre

dispozițiile din dreptul intern și dispozițiile convenționale în această

materie. Astfel cum susțin și recurenții, în cuprinsul deciziei de îndrumare se

reține că existența Legii nr. 10/2001 nu exclude de plano, în toate situațiile,

posibilitatea formulării unei acțiuni în revendicare. S-a statuat că, în

ipoteza în care reclamantul se prevalează de un "bun actual" în

sensul normei europene, acestuia trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Instanța supremă a considerat însă necesar a se analiza în ce măsură, în

funcție de circumstanțele concrete ale cauzei, legea internă intră în conflict

cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și dacă admiterea acțiunii în

revendicare nu ar aduce atingere unui alt drept de proprietate, de asemenea

ocrotit ori securității raporturilor juridice.

În speță, contrar

criticilor formulate, posibilitatea reclamanților C.E.R., P.V.I. și N.C. de a

recurge la acțiunea în revendicare a fost analizată și funcție de măsura în

care aceștia se prevalează de "un bun actual" în sensul normei

europene, ipoteză în care acestora le-a fost pe deplin asigurat accesul la

justiție.

Ținând cont de

raționamentul judiciar expus în considerentele deciziei obligatorii pronunțate

de instanța supremă, Înalta Curte va constata că instanța de apel a examinat

corect acțiunea în revendicare raportat la situația juridică a imobilului,

verificând (funcție de particularitatea cauzei) existența în patrimoniul

reclamanților a unui "bun" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană, în raport de titlul exhibat de aceștia.

În contextul

efectelor create prin aplicarea normelor speciale în sensul dezlegării dată cu

caracter obligatoriu al Deciziei nr. 33/2008, dar și al contextului actual al

jurisprudenței europene, în mod judicios s-a concluzionat că reclamanții

C.E.R., P.V.I. și N.C. nu dețin în patrimoniul lor un "bun actual" în

sensul Convenției, care să le permită restituirea în natură a imobilului

întrucât nu au obținut recunoașterea dreptului în procedura legii speciale.

Sub aspectul

criticilor de nelegalitate, recurenții au invocat și greșita aplicare a

Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte va

constată netemeinicia criticilor formulate, întrucât instanța de apel a

procedat în mod judicios la soluționarea acțiunii în revendicare din

perspectiva raportului dintre legea generală - legea specială, în considerarea

efectelor Deciziei obligatorii nr. 33/2008, care include prin ea însăși analiza

principiului securității raporturilor juridice. Din această perspectivă, s-a

concluzionat corect că reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C. nu au făcut dovada

existenței în patrimoniul lor a unui "bun actual" pentru a putea

beneficia de protecția art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană.

Or, instanța de

contencios european, în raționamentul expus în cuprinsul hotărârii - pilot din

12 octombrie 2010 în cauza Maria Atanasiu și alții contra României, arată că

acel concept de "bun actual" există în patrimoniul proprietarilor

deposedați abuziv de către stat doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai că s-a recunoscut

calitatea de proprietar, ci s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului

(parag. 140 și 143), aspect reținut și de instanța de apel în analiza

efectuată. Existența unui nou drept de proprietate își are originea în temeiul

unei legislații adoptate de către stat, prin care se urmărește restituirea

totală sau parțială a unor bunuri confiscate anterior (parag. 136 din

hotărârea-pilot), în modalitatea de restituire stabilită de statul membru, în

cazul României, prin Legea nr. 10/2001, reclamanții având posibilitatea de a

urma calea efectivă și concretă oferită de legea specială internă pentru

valorificarea dreptului pretins în privința imobilului preluat de stat,

verificabilă în cazul concret dedus judecății.

În ceea ce privește

critica recurenților referitoare la încălcarea dreptului de acces la justiție

axată pe soluția respingerii ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare și a

refuzului de a da prevalență titlului invocat nu poate fi primită atât timp cât

dreptul de acces la justiție nu echivalează cu o soluție favorabilă în demersul

judiciar promovat de aceștia, ci presupune posibilitatea părților de a deduce

judecății unei instanțe imparțiale și independente pretențiile lor și de a se

bucura, în procesul declanșat, de toate garanțiile procesuale oferite de lege,

ceea ce în speță, a fost asigurat pe deplin. Susținerile recurenților

referitoare la lipsa vreunui titlu al statului asupra imobilului litigios sunt

înlăturate prin legalitatea constatărilor instanței de apel care a analizat și

soluționat acțiunea în revendicare din perspectiva verificării în patrimoniul

reclamanților, în aplicarea criteriilor indicate în Decizia în interesul legii

nr. 33/2008 referitoare la admisibilitatea acțiunii în revendicare, a

existenței unui bun actual în sensul Convenției Europene. Soluția obținută de

reclamanți în proces, care nu le este favorabilă, nu reprezintă încălcarea sau

limitarea dreptului lor de acces la justiție, ci este rezultatul aplicării

dispozițiilor legale la situația concretă în speță.

Edificator este

faptul că, la momentul sesizării instanței, respectiv 28 mai 2012, reclamanții

nu dețineau un bun în patrimoniul lor în sensul Convenției Europene întrucât nu

li se recunoscuse printr-o hotărâre judecătorească sau vreun act emanând de la

autorități dreptul de proprietate cu privire la imobilul litigios, după

momentul aderării României la Convenție, așadar ulterior anului 1994. Prin

urmare, există o incompatibilitate ratione temporis între Convenție și pretinsa

încălcare decurgând din actul preluării imobilului de către stat, contrar celor

susținute de recurenți cu privire la existența dreptului lor de proprietate. În

absența unei constatări a încălcării acestuia după anul 1994, recurenții la

data promovării acțiunii în revendicare nu au dovedit că sunt beneficiarii unui

bun actual și nici a unei creanțe consolidate de natură a le permite a se

prevala de o speranță legitimă, pentru a se afla sub protecția prevederilor

art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția europeană, context factual

în care respingerea ca inadmisibilă a acțiunii în revendicare pe acest

considerent nu aduce atingere liberului acces la justiție. Din această

perspectivă, se observă legalitatea constatărilor instanței de apel care a

înlăturat - motivat - susținerile apelanților referitoare la lipsa oricărui

titlu al statului asupra imobilului litigios, în sensul că preluarea imobilului

de către stat nu ar fi întrerupt titlul de proprietate al reclamanților, atât

timp cât în prezenta cauză nu s-a pus problema comparării titlurilor exhibate

de părți pe temeiul criteriilor clasice, cristalizate în aplicarea art. 480 -

481 C. civ., în doctrina și în practica judiciară, ci s-a făcut aplicarea

deciziei în interesul legii, în sensul verificării dacă legea internă intră în

conflict cu prevederile Convenției, dacă reclamanții au un "bun

actual", astfel cum a fost conturat în hotărârea Curții Europene în cauza

Maria Atanasiu.

Critica recurentului

axată pe motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 7 C. proc. civ. este

nefondată. Hotărârea instanței de apel cuprinde în considerentele sale motivele

de fapt și de drept care au condus la pronunțarea soluției și răspunde

exigențelor legale înscrise în art. 261 C. proc. civ., raționamentul instanței

fiind expus pe larg în cadrul considerentelor deciziei pronunțate, astfel încât

motivul de nelegalitate invocat este neîntemeiat și nu poate fi reținut ca

incident în cauză.

În ceea ce privește

motivul de recurs înscris în art. 304 pct. 8 C. proc. civ. indicat în cererea

de recurs, acesta vizează situația în care instanța, interpretând greșit actul

juridic dedus judecății, a schimbat natura, ori înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia. În cauză, recurenta nu a precizat în cererea de

recurs care ar fi actul pretins denaturat și în ce ar consta denaturarea

acestuia și nu dezvoltă alte critici în sensul art. 304 pct. 8 pentru a fi

susceptibil de analiză, fiind indicat doar formal.

În consecință,

constatându-se că instanța de apel a efectuat o judicioasă aplicare și

interpretare a dispozițiilor legale interne și de drept european ce guvernează

materia, acțiunea în revendicare fiind soluționată în acord cu Decizia în

interesul legii nr. 33/2008, Înalta Curte va constata că motivele de recurs

circumscrise art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. sunt nefondate, drept pentru

care în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge

recursul reclamanților C.E.R., P.V.I. și N.C. împotriva Deciziei nr. 67/C din

17 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de reclamanții C.E.R., P.V.I. și N.C. împotriva Deciziei nr.

67/C din 17 iunie 2013 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2014.

Procesat de GGC - CL