ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 862/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 5214 din 18 octombrie 2011, Tribunalul Constanța, secția I civilă, a admis excepția admisibilității acțiunii. A respins acțiunea formulată de reclamanta B.N., în contradictoriu cu pârâții: Municipiul Constanța prin Primar, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local al Municipiului Constanța, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că Legea nr. 10/2001 a instituit atât procedura administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze incertitudinea raporturilor juridice măsurate în legătură cu imobilele preluate abuziv de stat, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001, în limitele date de art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate de stat, cu sau fără titlu valabil, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Singurele excepții de la aplicarea Legii nr. 10/2001 o constituie persoanele care sunt exceptate în mod expres de la procedura acestui act normativ, precum și cele care nu au putut să utilizeze această procedură în termenele stabilite, din motive independente de voința lor.

Aceste persoane au deschisă calea acțiunii în revendicare de drept comun. Prin Decizia civilă nr. 60 din 30 aprilie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția civilă a respins, ca neîntemeiat, apelul reclamantei B.N., în contradictoriu cu intimații: Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și Primarul Municipiului Constanța. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut următoarele: Recurenta-reclamantă, în contradictoriu cu pârâții, a învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, solicitând obligarea pârâților să-i restituie în deplină proprietate și posesie apartamentul situat în Constanța, preluat abuziv conform Decretului nr. 223/1974.

Acțiunea formulată de reclamantă a fost respinsă ca inadmisibilă pe considerentul că nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001. Fără a nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, recurenta pretinde că trebuia acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă în dezlegarea dată recursului în interesul legii, conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Împotriva deciziei civile mai sus menționată, a declarat recurs, în termen legal, reclamanta B.N., pentru motive de nelegalitate potrivit dispozițiilor art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.

- În dezvoltarea criticilor formulate, reclamanta a susținut, în esență, că modalitatea de preluare a imobilului în litigiu este abuzivă și contravine dispozițiilor Protocolului nr. 1 adițional la Convenție. Statul nu are titlu valabil și nu a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului. - Imobilul revendicat reprezintă un bun actual, întrucât el nu a ieșit niciodată din patrimoniul reclamantei, iar posesia deținută de pârâți este una abuzivă. - Deși instanța de apel reține că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun, apreciază totuși că acțiunea în revendicare formulată de reclamantă este inadmisibilă.

- Trebuia să se verifice pe fond dacă și reclamanta, în acțiunea în revendicare are, la rândul său, un bun în sensul Convenției. - În speță, instanța de apel nu a ținut cont de particularitățile cauzei, în sensul că pârâții nu dețin un bun în sensul Convenției. - Prin admiterea excepției inadmisibilității, reclamantei nu i s-a clarificat pe deplin situația juridică actuală a imobilului în litigiu. Examinând decizia recurată, în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat. Reclamanta B.N., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Local al Municipiului Constanța, Municipiul Constanța, prin Primar și Primarul Municipiului Constanța, a învestit instanța de judecată cu o acțiune în revendicare întemeiată pe dreptul comun, solicitând obligarea pârâților să-i restituie în deplină proprietate și posesie, apartamentul situat în Constanța, preluat în mod abuziv conform Decretului nr. 223/1974.

Acțiunea formulată de către reclamantă a fost respinsă în mod corect, ca inadmisibilă, pe considerentul că nu a urmat procedura instituită de Legea nr. 10/2001. !!!Fără a nega încadrarea situației de fapt deduse judecății în dispozițiile Legii nr. 10/2001, recurenta pretinde că trebuia acordată prioritate dispozițiilor Convenției Europene a Drepturilor Omului, susținând că soluția menționată este cuprinsă în dezlegarea dată recursului în interesul legii conform Deciziei nr. 33 din 9 iunie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

În mod judicios, instanța de apel a dat o interpretare corectă dispozițiilor legale incidente și a stabilit că, în raport cu principiul specialia generalibus derogant, dispozițiile Legii nr. 10/2001 în concurs cu normele dreptului comun se aplică cu prioritate, astfel încât, după adoptarea Legii nr. 10/2001, nu mai există posibilitatea unei opțiuni între a urma procedura instituită de această lege și a recurge în continuare la dreptul comun. Pe de altă parte, dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 invocate de către recurentă, referitoare la imobilul preluat abuziv de către stat, fără titlu valabil, prevăd că pot fi revendicate de foștii proprietari sau succesorii acestora dacă nu fac obiectul unor legi speciale de reparație.

Or, Legea nr. 10/2001 reglementează măsuri inclusiv pentru imobilele preluate fără titlu valabil, astfel că, după intrarea în vigoare a acestei legi, nici dispozițiile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998 nu pot constitui temei legal pentru revendicarea imobilelor conform dreptului comun.

Pe de altă parte, Legea nr. 10/2001 instituie o procedură administrativă prealabilă, cât și anumite termene și sancțiuni menite să limiteze instabilitatea raporturilor juridice văzute în legătură cu imobilele preluate în mod abuziv, astfel că, în prezent, Legea nr. 10/2001 constituie dreptul comun în materia retrocedării imobilelor preluate abuziv de către stat, cu sau fără titlu, în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989. Aplicarea prioritară a Legii nr. 10/2001, ca lege specială, este impusă de principiul aplicării imediate a normei noi tuturor situațiilor juridice referitoare la imobilele aflate sub incidența sa, în măsura în care pentru aceste bunuri nu a fost inițiată sau continuată procedura de drept comun anterior intrării în vigoare a legii speciale.

Sub acest aspect, decizia Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție a statuat că în materia imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 există o suprapunere a actelor normative și că persoanele cărora le sunt aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 au avut asigurat, prin lege, dreptul de opțiune între calea instituită de acest act normativ sau continuarea acțiunii în revendicare inițiată anterior intrării în vigoare a legii speciale, în condițiile art. 47 alin. (1) din acest act normativ.

Cum acțiunea de față, prin care reclamanta a revendicat imobilul preluat de stat și care se află sub incidența dispozițiilor art. 2 lit. e) din Legea nr. 10/2001, a fost promovată în 2011, deci după intrarea în vigoare a legii speciale (14 februarie 2001), soluționarea ei nu putea fi făcută decât în raport cu reglementarea specială deoarece, atâta vreme cât pentru imobilele preluate abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989 s-a adoptat o lege specială, care stabilește condițiile în care ele pot fi restituite în natură persoanelor îndreptățite, nu se poate face abstracție de existența sa și să se aplice regulile specifice acțiunii în revendicare, consacrate pe cale doctrinară și jurisprudențială în aplicarea art. 480 C. civ.

Cum dispozițiile art. 480 C. civ. nu au fost abrogate odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, acțiunea în revendicare fiind de principiu admisibilă ca mijloc procesual pus la îndemâna celui ce se pretinde titularul dreptului de proprietate, nu se poate susține cu temei că se încalcă accesul la justiție prin recunoașterea incidenței normei speciale existentă la momentul intentării procesului, normă care o înlătură pe cea anterioară, cu caracter general ori special, care operase până la momentul apariției noii reglementări.

De altfel, a considera că și după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 orice acțiune în revendicare este admisibilă - pentru că în caz contrar s-ar încălca principiul liberului acces la justiție, prevăzut de art. 21 din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - echivalează cu o interpretare eronată a principiilor de drept și a jurisprudenței instanței supreme și a celei a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că, potrivit Deciziei nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Secțiile Unite, intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu exclude formularea unei acțiuni în revendicare pe dreptul comun pentru imobilele care fac obiect de reglementare al legii speciale, numai în situația în care se relevă existența unui "bun" în sensul Convenției, "recunoscut anterior și supus protecției art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției". Prin urmare, nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate, într-o acțiune promovată ulterior datei de 14 februarie 2001 și fondată pe dreptul comun, pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului sau dacă nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Noțiunea de "bun" se circumscrie sferei drepturilor recunoscute reclamantei anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, printr-o hotărâre judecătorească de anulare a titlului statului ori de confirmare a modalității de preluare abuzivă a imobilului, prin recunoașterea dreptului la plata unor despăgubiri, neexecutate etc., iar în raport de aceste elemente se constată că instanța de fond în mod corect a apreciat că reclamanta nu s-a prevalat de un bun în contextul arătat și că acțiunea sa în revendicare este fondată pe simpla valorificare a unui titlu în baza căruia a dobândit proprietatea imobilului.

În egală măsură, reclamanta nu are nici "o speranță legitimă" în legătură cu recunoașterea dreptului său, pentru că prin decizia în interesul legii pronunțată de Secțiile Unite ale Înaltei Curți de Casație și Justiție s-au stabilit situațiile în care, după intrarea în vigoare a normei noi, acțiunea în revendicare, fondată pe dispozițiile art. 480 C. civ., mai poate justifica un demers în fața instanțelor naționale, iar Curtea Europeană a Drepturilor Omului a remarcat, anterior dezlegării date prin hotărârea menționată, că instanța supremă are o soluție jurisprudențială unitară și constantă în legătură cu inadmisibilitatea de principiu a acțiunii în revendicare formulate ulterior apariției Legii nr. 10/2001 (cauza Păduraru contra României, 2005). Deși se indică și motivele de nelegalitate reglementate de art. 304 pct. 7 și 8 C. proc.

civ., recurenta nu arată în ce constau aceste motive de nelegalitate, și anume care ar fi acele considerente contradictorii sau în ce ar consta nemotivarea hotărârii și nici care ar fi acel act juridic care a fost interpretat greșit. Așadar, față de considerentele reținute, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta B.N., ca nefondat, și în baza art. 312 C. proc. civ. va menține decizia civilă ca legală.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul B.N. împotriva Deciziei civile nr. 60 C din 30 aprilie 2012 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 februarie 2013. Procesat de GGC - GV