ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1715/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1715/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2013)

Prin Sentința civilă

nr. 6132 din 24 noiembrie 2011 a Tribunalului Constanța s-a admis acțiunea

reclamanților L.T.A. și L.N.H., precum și cererea de intervenție formulată de

intervenienta L.V., pârâții Primarul Mun. Constanța, Consiliul Local și

Municipiul Constanța, precum și Statul Român prin Direcția Generală a

Finanțelor Publice Constanța fiind obligați să lase reclamanților și

intervenientei, în deplină proprietate și posesie, imobilul din mun. Constanța,

str. C.V. nr. 9, în suprafețele identificate cu culoare galben în planul de

situație anexă la raportul de expertiză ing. C.G. (de 15,40 mp, 56,76 mp și

respectiv 85,80 mp).

S- a dispus,

totodată, ca pentru partea de imobil ce nu poate fi restituită în natură,

Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească despăgubiri

reprezentând echivalentul valorii de circulație a imobilului, la data executării

hotărârii.

Pârâții au fost

obligați și la suportarea cheltuielilor de judecată pretinse de reclamanți și

de intervenientă.

Prin Decizia civilă

nr. 79C din 11 iunie 2012, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis

apelurile declarate de pârâți, respingând cererea de chemare în judecată și cea

de intervenție, pentru considerentele:

Prin Decizia nr.

33/2008 pronunțată asupra recursului în interesul legii de către Înalta Curte

de Casație și Justiție, Secțiile Unite, a fost înlăturată fără echivoc ideea

dreptului de opțiune între aplicarea legii speciale, care reglementează regimul

imobilelor preluate abuziv în perioada de referință (Legea nr. 10/2001) și

dreptul comun în materia revendicării, pe considerentul că o asemenea viziune

ignoră principiul de drept care guvernează concursul dintre legea specială și

legea generală.

Această decizie reia,

de altfel, considerațiile făcute prin Decizia nr. LIII din 4 iunie 2007 a

instanței supreme, care au statuat că Legea nr. 10/2001 constituie, după

intrarea sa în vigoare, dreptul comun în materia măsurilor reparatorii cu

privire la imobilele preluate abuziv de Statul Român în perioada 6 martie 1945

- 22 decembrie 1989, astfel că, de principiu, persoanele cărora le sunt

aplicabile dispozițiile Legii nr. 10/2001 nu au posibilitatea de a opta între

calea prevăzută de acest act normativ și aplicarea dreptului comun în materia

revendicării, iar persoanele care au utilizat procedura legii speciale nu mai

pot exercita, ulterior, o acțiune în revendicare fondată pe dreptul comun,

raționamentul fundamentându-se pe regula electa una via și pe principiul

securității raporturilor juridice consacrat în jurisprudența Curții Europene a

Drepturilor Omului.

Instanța supremă a

stabilit, totodată, că în chestiunea respectării liberului acces la justiție și

a dreptului unui reclamant de a se adresa unei instanțe, în virtutea

principiului consacrat prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor

omului și libertăților fundamentale, nu se poate susține în mod absolut că respingerea

ca inadmisibilă - în orice situație - a acțiunii în revendicare întemeiate pe

dreptul comun, intentate după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

echivalează cu o încălcare flagrantă a acestui drept.

Pe raționamentul

relevat de jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului,

Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, deși instanțele care au admis

acțiunile în revendicare formulate ulterior Legii nr. 10/2001 au apelat

exclusiv la compararea titlurilor, dând preferință titlului mai vechi, cu

nesocotirea efectelor generate prin aplicarea legii speciale și cu încălcarea

principului specialia generalibus derogant, nu se poate însă nici aprecia că

existența Legii nr. 10/2001 exclude, în toate situațiile, posibilitatea de a se

recurge la acțiunea în revendicare, căci este posibil ca reclamantul, într-o

atare acțiune, să se poată prevala la rândul său de un bun în sensul art. 1 din

Primul Protocol adițional și trebuie să i se asigure accesul la justiție.

Prin urmare, este

eronată aprecierea potrivit căreia intimații reclamanți au avut posibilitatea

de a alege, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, calea procesuală de

urmat favorabilă, pentru că deși nu a exclus de plano posibilitatea ca, pentru

aceste imobile, să mai fie inițiată o acțiune în revendicare fondată pe dreptul

comun, recursul în interesul legii a tranșat cu claritate situațiile în care

s-ar mai putea uza de o asemenea cale (anume, cu titlu de exemplu, când

titularul dreptului a obținut recunoașterea lui anterior intrării în vigoare a

legii noi și pe care îl opune cu succes noilor posesori aparenți proprietari -

ceea ce înseamnă că se prevalează de un bun, în sensul art. 1 din Primul

Protocol adițional.)

Astfel fiind,

criticile formulate în legătură cu acest aspect de apelanții pârâți se dovedesc

a fi întemeiate, întrucât la momentul dezbaterii excepției inadmisibilității

cererii de chemare în judecată - apărare fondată pe prevalența principiului

generalia specialibus derogant - instanța de fond a ignorat faptul că prezentul

demers judiciar a fost promovat la 22 august 2008, că el nu s-a întemeiat pe

dispozițiile Legii nr. 10/2001 (pentru că, așa cum au arătat-o înșiși

reclamanții la termenul din 5 octombrie 2009, nu au înțeles să formuleze

notificare pentru acest imobil) dar nici pe un drept anterior recunoscut în

favoarea lor în legătură cu acest bun.

Din acest punct de

vedere, instanța de apel a constatat că în mod greșit instanța de fond a

apreciat că pentru acest imobil nu ar fi fost necesară notificare distinctă, depusă

de reclamanți în termenele și condițiile Legii nr. 10/2001, dată fiind situația

juridică a bunului din 1936, câtă vreme reclamanții nu au susținut că parte a

procedurii consacrate de legea specială, la care ar fi apelat, ar fi rămas

nesoluționată în legătură cu construcția din str. C.V. nr. 9, dar și că

acțiunea lor vizează revendicarea clasică; că printr-o soluție dată cu

interpretarea greșită a deciziei pronunțate în recursul în interesul legii s-a

putut analiza, peste dispozițiile legii speciale, incidența art. 480 C. civ. în

legătură cu bunul preluat conform Decretului nr. 92/1950.

Față de argumentele

sus-menționate, în măsura în care reclamanții intimați L.T.A. și L.N.H. nu

aveau, la data sesizării instanței, un bun în sensul dat de Convenție și nici

nu acționaseră în litera și spiritul legii speciale, ei nu erau îndreptățiți să

formuleze o acțiune în revendicare bazându-se pe tehnica juridică a comparării

titlurilor, cerând acordarea eficienței celui mai vechi și mai caracterizat.

De altfel, chiar hotărârea

Atanasiu c. României pronunțată de Curtea Europeană la 12 octombrie 2010

statuează asupra dreptului statului de a reglementa în dreptul intern

legislația menită să soluționeze problemele privind bunuri preluate abuziv

într-un alt regim, arătând totodată că transformarea într-o "valoare

patrimonială", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, a interesului

patrimonial ce rezultă din simpla constatare a ilegalității naționalizării este

condiționată de întrunirea de către partea interesată a cerințelor legale în

cadrul procedurilor prevăzute de legile de reparație și de epuizarea căilor de

atac prevăzute de aceste legi - par. 140-143.

Pe de altă parte,

formularea notificării de către L.V. pentru acest imobil, posibilitatea

soluționării ei prin dispoziția primarului sau direct de către instanță, în

condițiile deschise prin Decizia nr. XX/2007 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, Secțiile Unite, căile de contestare și posibilitatea recunoașterii

dreptului invocat pe cale jurisdicțională constituie o cale efectivă, în

accepțiunea dată de art. 6 par. 1 din Convenție. Acestea fiind motivele pentru

care se va stabili în apel că reclamanții nu puteau să-și valorifice în dreptul

comun pretențiile formulate, nu vor fi mai analizate chestiunile de fond

ridicate de apelanții pârâți-autorități locale referitoare la existența

dreptului și la calitatea intimaților de titulari ai dreptului.

În legătură cu cel

de-al doilea motiv de apel formulat de stat (în ordine procesuală a

soluționării), anume cel privitor la greșita acceptare a completării cadrului

procesual peste limita temporală a primei zile de înfățișare și introducerea

Statului român ca pârât în cauză după administrarea probei cu înscrisuri și cu

expertiză tehnică judiciară, instanța a reținut că și acesta este întemeiat.

Această „completare”

a cadrului procesual s-a realizat la termenul din 7 octombrie 2010, printr-o

solicitare a reclamanților făcută prin apărător, fără prezentarea unei cereri

care să ateste situația ivită și necesitatea introducerii în cauză a noului

pârât de la acel termen de judecată; nici o motivare nu a însoțit soluția

pronunțată pe acest aspect ridicat de pârât la termenul din 17 martie 2011,

mergându-se pe concluzia că o completare a cadrului procesual nu se supune

prevederilor art. 132 alin. (1) C. proc. civ.

Soluția este în mod

evident eronată, întrucât cererea de chemare în judecată nu se modifică sau se

completează doar prin obiectul ei, ci și prin extinderea sau restrângerea

numărului de părți, fiind esențial ca pârâții nou introduși în cauză să aibă

posibilitatea să formuleze apărări, să participe la lucrările dosarului și să

beneficieze în mod efectiv de dreptul la apărare.

Sub un alt aspect,

jurisprudența constantă a instanței supreme a stabilit că, în acțiunile în

revendicare vizând bunuri imobile evidențiate în prezent în patrimoniul

unităților administrativ-teritoriale, Statul Român nu mai poate fi pârât, nici

în legătură cu obligația de restituire în natură a bunului și nici în procedura

de acordare directă de despăgubiri, dacă bunul în cauză se supune reglementării

speciale date de Legea nr. 10/2001.

Decizia nr. 27/2011 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, Secțiile Unite, nu este aplicabilă în

speță, pentru că, pe de o parte, ea a fost publicată după pronunțarea soluției

primei instanțe, iar pe de altă parte dezlegarea ei vizează cererile având ca

obiect acordarea de despăgubiri pentru imobilele preluate abuziv, imposibil de

restituit în natură și pentru care se prevăd măsuri reparatorii prin Titlul VII

al Legii nr. 247/2005.

Statul Român nu putea

fi însă chemat în judecată pentru a acoperi direct despăgubirile pentru partea

din imobilul în litigiu ce nu ar fi putut fi restituită în natură, soluția

fiind indisolubil legată de dezlegarea dată primei critici din apel, dar și de faptul

că nu acest pârât deținea bunul înstrăinat terților subdobânditori.

Prin urmare, statul

nu avea calitate procesuală pasivă în acest proces, iar introducerea lui în

cauză în modalitatea arătată, ca și respingerea excepției vizând calitatea sa

procesuală conform încheierii din 31 martie 2011, conduc la reformarea soluției

în calea de atac.

Împotriva

sus-menționatei hotărâri au declarat recurs reclamanții și intervenienta L.V.,

criticând-o pentru nelegalitate, sens în care, invocând motivul de recurs prevăzut

de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a susținut, după prezentarea istoricului

cauzei și al imobilului în litigiu, următoarele:

- anterior

declanșării prezentului litigiu, prin Sentința civilă nr. 1850/2006 a

Tribunalului Constanța, secția civilă, menținută prin Decizia nr. 82/2007 a

Curții de Apel Constanța, irevocabilă prin Decizia nr. 937/2008 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, au fost obligați pârâții, Municipiul Constanța prin

Primar, Consiliul Local Constanța și R.A.E.D.P.P. Constanța, să le lase în

deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, str. C.V. nr. 11

și imobilul situat în aceeași localitate, str. N.T. nr. 21.

Imobilul litigios,

făcând parte din același grup de imobile, beneficiază de aceeași recunoaștere

judiciară cât privește dreptul la restituire pretins și recunoscut în cauza

menționată.

Fiind preluat în baza

unui act normativ abuziv, contrar Constituției epocii, Decretul nr. 92/1950,

imobilul solicitat a fost preluat de stat fără titlu valabil, justificându-se

cererea de restituire dedusă judecății.

- contrar celor

reținute de instanțe, legea specială în materia restituirii proprietăților

preluate abuziv nu interzice exercițiul mijloacelor de drept comun pentru

redobândirea proprietății, sens în care sunt și considerentele Deciziei nr.

33/2008 care recunosc posibilitatea promovării acțiunii în revendicare în

condițiile dreptului comun.

În atare situație și

în conformitate cu prevederile art. 480 C. civ., art. 21 din Constituția

României, art. 13 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 1 din

Primul Protocol adițional la Convenție, care recunosc competența instanțelor

judecătorești în soluționarea cererilor prin care se reclamă încălcarea

dreptului de proprietate intervenită în perioada 1945-1989, au susținut ca

fiind admisibilă cererea de chemare în judecată dedusă judecății, contest în

care sunt nelegale dispozițiile instanțelor prin care s-a refuzat verificarea

fondului dreptului său.

Nerecunoașterea

dreptului solicitat prin cererea dedusă judecății este contrară prevederilor

art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 480 C. civ., a normelor convenționale

menționate ca și a jurisprudenței instanței europene, cu trimitere la cauza

Păduraru contra României.

- cât privește

calitatea procesuală pasivă a statului român prin Ministerul Finanțelor

Publice, au susținut, invocând prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, că în

mod corect prima instanță a recunoscut legitimare procesuală a acestui pârât,

statul fiind cel care a preluat abuziv proprietatea autorului lor, astfel încât

acesta este dator să-l despăgubească pe proprietar pentru prejudiciul produs;

- relativ la excepția

tardivității cererii de completare a acțiunii introductive, au susținut că

aceasta nu este întemeiată, dat fiind evoluția litigiului, care a necesitat un

probatoriu complex, desfășurat pe o lungă durată de timp, în urma căruia s-a

identificat/stabilit întinderea imobilului litigios, precum și situația

juridică a acestuia, în raport de care s-a procedat la determinarea/precizarea

limitelor judecății.

Drept urmare,

raportat la situația concretă/regimul juridic al imobilului litigios, a

obiectului cererii de chemare în judecată cu referire la cererea de

despăgubiri, au formulat, la 7 octombrie 2010, cerere de introducere în cauză a

persoanei juridice ce a preluat bunul litigios și căreia îi revine obligația de

despăgubire, cerere conformă prevederilor art. 6 alin. (2) din Legea nr.

213/1998 și jurisprudenței convenționale relevante.

Au solicitat

admiterea recursului, modificarea hotărârii instanței de apel în totalitate și,

în urma rejudecării cauzei, respingerea apelurilor pârâților.

Recursul nu este

fondat pentru următoarele considerente:

Fiind vorba de un

imobil trecut în patrimoniul statului în perioada de referință a Legii nr.

10/2001, în mod corect instanțele au apreciat că sunt incidente în cauză

dispozițiile acestei legi speciale de reparație, dispoziții ce se aplică

prioritar în raport cu dreptul comun, respectiv, cu dispozițiile art. 480-481

C. civ., invocate în cauză.

Acțiunea în

revendicare promovată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, deși

admisibilă în garantarea principiului liberului acces la justiție, pentru

recunoașterea și valorificarea pretinsului drept de proprietate, trebuie însă

analizată pe fond și din perspectiva dispozițiilor Legii nr. 10/2001, ca lege

specială derogatorie sub anumite aspecte.

A considera altfel și

a aprecia că există posibilitatea pentru reclamanți de a opta între aplicarea

Legii nr. 10/2001 și aplicarea dreptului comun în materia revendicării,

respectiv, Codul civil, ar însemna încălcarea principiului specialia

generalibus derogant și o judecare formală a cauzei, în care instanța să dea

preferabilitate titlului mai vechi, făcând totală abstracție de efectele create

prin aplicarea legii speciale.

Astfel, prin legea

nouă sunt reglementate toate cazurile de preluare abuzivă a imobilelor din

perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, ce intră sub incidența acestui act

normativ, indiferent dacă preluarea s-a făcut cu titlu valabil sau fără titlu

valabil, fiind vizată inclusiv restituirea acelor imobile a căror situație

juridică și-ar fi putut găsi dezlegarea până la data intrării sale în vigoare,

în temeiul art. 480-481 C. civ.

Obiectul de

reglementare al Legii nr. 10/2001 face din acest act normativ o lege specială

față de Codul civil, care constituie dreptul comun al acțiunii în revendicare,

singurul aspect care interesează în aplicarea principiului specialia

generalibus derogant, fiind existența unei norme speciale și a unei norme

generale cu același domeniu de reglementare, situație în care aplicarea normei

speciale este obligatorie, indiferent de rezultatul pe care aceasta îl

determină.

Legea nr. 10/2001 a

suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul

ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să

diminueze accesul la justiție, a perfecționat sistemul reparator,

subordonându-1, totodată controlului judecătoresc prin norme de procedură cu

caracter special.

Soluția se impune

justificat și de faptul că, referitor la exercițiul aceluiași drept, nu se

poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu

privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care

invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop,

respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu

este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a

proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945 - 22

decembrie 1989, unul să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii

speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată,

nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar

principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

Referindu-se la

prioritatea Convenției europene a drepturilor omului, recurenții au invocat

încălcarea dispozițiilor art. 13 (în realitate art. 6), precum și art. 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, critică care însă nu poate fi primită.

Articolul 6 din

Convenție garantează fiecărei persoane „dreptul la un tribunal”, adică dreptul

ca o instanță judiciară să soluționeze orice contestație privitoare la

drepturile și obligațiile sale, însă Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

admis că acest drept nu este absolut, că este compatibil cu limitări implicite

și că statele dispun în această materie de o anumită marjă de apreciere.

În același timp,

instanța de contencios european a statuat că această problemă trebuie examinată

într-un context mai larg și anume acela al obstacolelor sau impedimentelor de

drept ori de fapt care ar fi de natură să altereze dreptul la un tribunal chiar

în substanța sa.

Legea nr. 10/2001

prevede obligativitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile pe

care o reglementează, ceea ce nu conduce la privarea de dreptul la un tribunal,

pentru că, împotriva deciziei/dispoziției emise în procedura administrativă,

legea prevede calea contestației la instanță, căreia i se oferă o jurisdicție

deplină, după cum există posibilitatea de a supune controlului judecătoresc

toate deciziile care se iau în cadrul procedurii Legii nr. 10/2001, inclusiv

refuzul persoanei juridice de a emite decizia de soluționare a notificării,

astfel încât este pe deplin asigurat accesul la justiție.

Existența Legii nr.

10/2001, derogatorie de la dreptul comun, cu consecința imposibilității

utilizării unei reglementări anterioare, nu încalcă art. 6 din Convenție în

situația în care calea oferită de legea specială pentru valorificarea dreptului

pretins este una efectivă.

Prin imposibilitatea

de a recurge la acțiunea în revendicare de drept comun ulterior apariției Legii

nr. 10/2001 nu se aduce atingere nici art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la

Convenție, norma arătată garantând protecția unui bun actual aflat în

patrimoniul persoanei interesate sau a unei speranțe legitime cu privire la

valoarea patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

apreciat însă, că simpla solicitare de a obține un bun preluat de stat nu

reprezintă niciun bun actual și nicio speranță legitimă, situație în care se

constată că nici această critică nu subzistă.

Mecanismul Legii nr.

10/2001, în ipoteza declanșării procedurii administrative, prin formularea unei

notificări, în condițiile legii, este unul funcțional, constituind pentru

reclamanți o cale efectivă pentru realizarea pretențiilor lor, statuările din

urmă fiind făcute de Curtea Europeană de Justiție și în hotărârea pilot

pronunțată în cauza Atanasiu, Solon și Poenaru împotriva României, hotărârea

din 12 octombrie 2010, publicată în M. Of. Nr. 778 din 22 noiembrie 2010,

condamnările repetate ale României, decurgând din nefuncționarea Fondului

Proprietatea, reglementat prin Titlul VII din Legea nr. 247/2005, intrând în

domeniul de aplicare al unei proceduri ulterioare și distincte de cea a

soluționării notificărilor.

Această statuare a

fost realizată de Curtea Europeană, într-o cauză ulterioară cauzei Faimblat

contra României, respectiv Gladkvist și Bucur împotriva României (cererea nr.

39789/03), decizia de inadmisibilitate din 2 martie 2010, în care reclamanții

au susținut că dreptul de acces la justiție, garantat de articolul 6 par. 1 din

Convenție, le-a fost încălcat, prin respingerea acțiunii lor în revendicare, pe

motiv că ar fi trebuit să urmeze procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar

Curtea Europeană a considerat că acest capăt de cerere este vădit nefondat,

întrucât interpretarea dată de instanțele naționale nu a adus atingere acestui

drept (par. 22, 24, 25).

Contrar celor

susținute de recurenți prin respingerea acțiunii în revendicare de drept comun,

formulată după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, privind imobilele

ce intră sub incidența acestui act normativ, nu se aduce atingere nici art. 1

din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului,

norma convențională garantând protecția unui bun actual aflat în patrimoniul

persoanei interesate sau a unei speranțe legitime, cu privire la valoarea

patrimonială respectivă.

Curtea Europeană a

Drepturilor Omului a apreciat însă că simpla solicitare de a obține un bun

preluat de stat nu reprezintă   niciun bun actual și nicio speranță legitimă

(cauzele Constandache, Lungoci și Poenaru contra României).

În același sens, la

data introducerii prezentei cereri, reclamanții erau simpli solicitanți în privința

restituirii bunului în litigiu (cauza Penția și Penția împotriva României,

decizia de inadmisibilitate din martie 2006), întrucât dreptul lor nu fusese

recunoscut în mod irevocabil de către instanțele interne, situație în care

Înalta Curte constată că recurenții nu pot invoca, în mod eficient, garanțiile

art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenție.

Chiar simpla

recunoaștere a nevalabilității titlului statului nu poate constitui baza

deținerii de către acestea a unui bun actual, în sensul jurisprudenței Curții

Europene; aceasta întrucât, prin hotărârea pilot a Curții Europene a

Drepturilor Omului, în cauza Maria Atanasiu și alții împotriva României, s-a

dat o nouă interpretare acestei noțiuni, reținându-se, în par. 143 și 144, că:

„(..) nicio instanță sau autoritate administrativă internă nu le-a recunoscut

doamnelor Atanasiu și Poenaru, în mod definitiv, un drept de a li se restitui

apartamentul în litigiu. Hotărârile invocate de reclamante, deși toate constată

că naționalizarea întregului imobil a fost ilegală, nu constituie un titlu

executoriu pentru restituirea acestui apartament. Rezultă că acest apartament

nu reprezintă un „bun actual”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, de care

reclamantele s-ar putea prevala.”

Astfel, dacă, în

jurisprudența anterioară a Curții Europene, simpla pronunțare a unei hotărâri

judecătorești, chiar dacă aceasta nu avea caracter definitiv, prin care se

constata nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil preluat înainte de

anul 1989, reprezenta un bun (cauza Străin; Porțeanu; Andreescu Murăreț și

alții împotriva României), în cauza Atanasiu, s-a arătat că un bun actual

există în patrimoniul proprietarilor deposedați abuziv de către stat, doar

dacă  s-a pronunțat, în prealabil, o hotărâre judecătorească definitivă și

executorie, prin care nu numai că s-a recunoscut calitatea de proprietar, ci

s-a și dispus expres în sensul restituirii bunului.

În caz contrar,

simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului

constituit asupra imobilului în litigiu poate valora doar o recunoaștere a unui

drept la despăgubire, respectiv, dreptul de a încasa măsurile reparatorii

prevăzute de legea specială, sub condiția inițierii procedurii administrative

și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații.

Dată fiind importanța

deosebită a hotărârii pilot, această decizie nu poate fi ignorată de către

instanțele naționale, impunându-se a fi aplicată și în cauzele pendinte, în

interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, astfel încât, în

prezenta cauză, devine lipsită de relevanță împrejurarea legalității ori

nelegalității titlului statului asupra imobilului în litigiu.

În consecință, în

lumina jurisprudenței actuale a Curții Europene, chiar constatarea

nevalabilității titlului statului asupra imobilului în litigiu, necompletată de

o obligație de restituire a acestuia, nu ar putea să le confere reclamanților

un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția

Europeană. Pe de altă parte, speranța de a se recunoaște un drept de

proprietate imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi, de asemenea,

considerată un bun, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, întrucât

aceasta reprezintă o creanță condițională, care se stinge prin faptul

nerealizării condiției (astfel cum reiese, de exemplu, din cauza Țețu împotriva

României, hotărârea din 7 februarie 2008, par.43).

Articolul 1 din

Protocolul nr. 1 adițional la Convenție nu impune statelor contractante o

obligație generală de restituire a bunurilor ce au fost preluate anterior

ratificării Convenției; însă, atunci când un stat contractant, după ce a

ratificat Convenția, inclusiv Protocolul nr. 1, adoptă o legislație care

prevede restituirea totală sau parțială a bunurilor confiscate într-un regim

anterior, se poate considera că acea legislație generează un nou drept de

proprietate apărat de art. 1 din Protocolul nr. 1, în beneficiul persoanelor

care întrunesc condițiile de restituire (Kopecky împotriva Slovaciei, par. 35,

Atanasiu împotriva României, par. 135, 136).

Constatând că, în

speță, reclamanții (cu excepția intervenientei) nu au uzat de dispozițiile

legii speciale, exercițiului dreptului lor prin cererea dedusă judecății i se

opune regula concursului dintre legea specială și cea de drept comun, nefiind

posibilă realizarea dreptului prin utilizarea unor proceduri concomitente și

paralele.

Dreptul pretins în

prezenta cauză poate fi valorificat, astfel cum legal a reținut curtea de apel,

prin intermediul procedurii speciale declanșate de intervenienta L.V. prin

notificarea formulată pentru imobilul în litigiu, procedură ce profită și

reclamanților.

În acest context,

normativ și jurisdicțional, nu pot fi primite nici criticile constând în

efectele hotărârilor judecătorești pronunțate cu privire la celelalte imobile

ce au constituit proprietatea antecesorului reclamanților, ce s-ar răsfrânge și

asupra imobilului în litigiu, cererile de chemare în judecată care au fost

soluționate prin respectivele hotărâri, fiind formulate anterior intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001.

Nu sunt fondate nici

criticile privind greșita soluționare a chestiunii legitimării procesuale

pasive a statului român, cu privire la care se constată ca fiind aplicabile

aceleași considerente cu cele privind restituirea bunului litigios, neînstrăinat,

în natură reclamanților, dreptul pretins putând fi valorificat, de asemenea, în

aceeași procedură specială, iar nu prin intermediul celei de drept comun,

dedusă judecății.

Nici criticile

constând în greșita soluționare a pretinsei modificări a cererii de chemare în

judecată nu sunt fondate, întrucât cererea ce o încorporează s-a constituit

într-o solicitare a apărătorului reclamanților, iar nu printr-o cerere

formulată în conformitate cu cerințele legale, context în care se vădesc ca

legale dispozițiunile instanței de apel cu privire la aspectul analizat.

Ca urmare, față de

cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul dedus

judecății va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamanții L.T.A., L.N.H. și de intervenienta

L.V. împotriva Deciziei nr. 79C din 11 iunie 2012 a Curții de Apel Constanța,

secția I civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 martie 2013.

Procesat de GGC - DG