ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2013

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1131/2013 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Prin sentința civilă nr.

1134 din 17 iunie 2010 a Tribunalului Constanța a fost admisă acțiunea

principală și cererea conexă formulate de reclamanta B.J., astfel cum au fost

precizate, în parte.

S-a constatat

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la acordarea măsurilor

reparatorii, prin restituire în natură sau echivalent, în ceea ce privește

imobilele ce au format obiectul acțiunii principale și cererii conexe, astfel:

S-a dispus

restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în Constanța, bd.

Mamaia nr. 198 (200), lotul nr. 42, județul Constanta.

Au fost obligați

pârâții Primarul mun. Constanta, Municipiul Constanța și Consiliul Local

Constanța la acordarea de bunuri în compensare egale valoric și caracteristici

cu suprafața de teren și construcțiile situate în Constanța, str. Vasile Lupu,

careul T, județul Constanța.

Au fost obligați aceiași

pârâți la restituirea în natură a construcției imobilului situat în Constanța,

str. Vasile Lupu, (lotul 9 careul T), având următoarele vecinătăți: - N - str.

V Lupu pe lg. 12,27 ml între pct. A și B; - S - vecin P.A. pe lg. 12,27 ml. și

între pct. C si D; - E - vecin M.I. pe lg. 20, 20 ml și între pct. B si C; - V

- vecin G.G. pe lg. de 20,04 ml. și între pct. A și D; în suprafață de 64,50

mp. ce nu a fost înstrăinată locatorului I.G. în temeiul prevederilor Legii nr.

112/1995 și a terenului în suprafață de 246,87 mp aferent imobilului situat la

adresa mai sus menționată, identificat prin raportul de expertiză tehnică

imobiliară întocmit de expert ing. B.E. la 26 februarie 2008.

Pentru construcția

înstrăinată conform Legii nr. 112/1995, pârâții autorități locale au fost

obligați la acordarea unui bun în compensare de aceeași valoare și

caracteristici.

A fost respinsă

cererea privind restituirea în natură a construcției înstrăinate în temeiul

dispozițiilor Legii nr. 112/1995.

Pârâții Municipiul

Constanța, Primarul mun. Constanța și Consiliul Local Constanța au fost

obligați la acordarea de bunuri în compensare echivalente valoric și de

aceleași caracteristici imobilului situat în municipiul Constanța, str. Vasile

Lupu nr. 47, fost 51, județul Constanța, ce a fost identificat în cauză prin pct.

A-B-C-D, prin raportul de expertiză tehnică imobiliară întocmit de expert ing.

Brumă Eugen și a planului de situație anexat acestuia.

A fost respinsă

cererea privind restituirea în natură către reclamantă a imobilului mai sus

menționat.

S-a dispus anularea

dispoziției nr. 3298 din 4 decembrie 2003, emisă de către Primarul municipiului

Constanța.

S-a constatat

nulitatea absolută a contractului de vânzare - cumpărare din 27 septembrie 2006

încheiat între Municipiul Constanța și SC C. SRL, în ceea ce privește imobilul

situat în municipiul Constanța, B-dul. Mamaia, lotul 40, județul Constanța.

Pârâții autorități

locale și SC C. SRL au fost obligați la restituirea în natură a imobilului

menționat.

S-a dispus totodată

asupra modalității de acoperire a cheltuielilor de judecată în cuantum de 9545

lei (onorarii de expertiză, onorariul apărătorului ales) și a celei de 2400 lei

reprezentând onorariul apărătorului ales.

Au fost respinse

excepțiile lipsei calității procesuale active și a inadmisibilității acțiunii.

Împotriva acestei

hotărâri au formulat apel, în termen legal, atât reclamanta, cât și pârâții.

Prin decizia nr. 345/

C din 04 iulie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale, s-a admis apelul formulat de

apelanta reclamantă B.J. și de apelanții pârâți Primarul Municipiului Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța, împotriva

sentinței civile nr. 1134 din 17 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Constanța

în Dosarul civil nr. 93/118/2010.

A schimbat în parte

sentința civilă apelată, în sensul că:

A obligat pârâții

Municipiul Constanța, Primarul Municipiului Constanța și Consiliul Local

Constanța să propună acordarea de despăgubiri, reclamantei, în condițiile

Titlului VII al Legii nr. 247/2005, pentru imobilul - teren de 244 mp și

construcții - situat în str. Vasile Lupu și pentru spațiul locativ vândut

numitei P.M. din imobilul situat în str. Vasile Lupu, conform contractului de

vânzare-cumpărare din 30 septembrie 1996, precum și pentru terenul aferent

acestuia, care nu pot fi restituite în natură.

A obligat pârâții să

restituie în natură, reclamantei, imobilul situat în mun. Constanța, str.

Vasile Lupu, cu excepția spațiului locativ vândut conform Legii nr. 112/1995 și

a terenului aferent acestuia, de 34,10 m.p., cu rămânerea în coproprietate

indiviză asupra terenului aferent curții imobilului.

A respins, ca

nefondat, apelul civil formulat de apelanta pârâtă SC C. SRL Constanța, împotriva

aceleași sentințe civile.

A menținut restul

dispozițiilor hotărârii apelate.

A obligat apelantul

pârât SC C. SRL la plata, către apelanta reclamantă B.J., a 5.400 lei

reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

A respins cererea

apelanților Municipiul Constanța, Consiliul Local și Primarul mun. Constanța

privind acordarea cheltuielilor de judecată.

În motivarea deciziei

s-au reținut următoarele.

nelegalității conexării Dosarelor nr. 93/118/2010 și 976/118/2006 - motiv de

critică formulat de SC C. SRL și fondat pe dispozițiile art. 164 și 165 C. proc.

civ., iar ca temei de reformare - art. 304 pct. 9 și 312 alin. (3) C. proc.

civ.

În speță, cererea

reclamantei înregistrată la 21 iulie 2006 sub nr. 976/118/2006 la Tribunalul

Constanța a urmărit - printr-o motivare care a anticipat considerentele

deciziei XX/2007 a Î.C.C.J., secțiile unite, - soluționarea unitară a situației

juridice a celor patru imobile ce au aparținut antecesorilor săi, invocându-se

existența notificării prevăzute de lege pentru toate acestea și lipsa

răspunsului primăriei conform Legii nr. 10/2001.

La termenul din 18

ianuarie 2007 se prezintă de către autoritatea locală dispoziția din 04

decembrie 2003 a Primarului Mun. Constanța, de respingere a notificării pentru

imobilul din B-dul Mamaia, iar la termenul din 12 aprilie 2007 reclamanta

prezintă dovada înregistrării separate a contestației prin care cere anularea

dispoziției menționate și restituirea în natură a bunului (Dosar nr. 3435/118/2007

al Tribunalului Constanța). În această ultimă cauză se formulează la termenul

din 17 mai 2007 o cerere completatoare, în sensul constatării nulității

absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între Municipiul

Constanța și SC C. SRL și autentificat din 27 iunie 2006 la B.N.P. – V.P., care

privea imobilul din B-dul Mamaia, vizat de dispoziția contestată.

Prin încheierea din 6

septembrie 2007, tribunalul decide conexarea Dosarului nr. 3435/118/2007

(privind contestația și nulitatea contractului) la Dosarul nr. 976/118/2006 (de

obligare autorității locale să răspundă notificării pentru cele patru imobile),

soluția fiind dată pe considerentul că aceste două litigii se poartă între

aceleași părți, punându-se în discuție în ambele situația juridică a imobilului

din B-dul Mamaia.

Confruntată ulterior

cu complexitatea probelor în cauza conexă (fiind administrată inclusiv o

expertiză a scrisului la I.N.E.C. București), la termenul din 3 aprilie 2008

instanța de fond a dispus disjungerea și soluționarea separată a celor două

cauze, pe considerentul că acțiunea conexă - reînregistrată ulterior

disjungerii ca 9605/118/2008 - ține în loc judecata primei înregistrate

(976/118/2006).

Cererea de suspendare

a judecății Dosarului nr. 976/118/2006 până la soluționarea cauzei inițial

conexate și ulterior disjunse, pe motivul că cel puțin pentru imobilul

sus-menționat nu se poate da o dezlegare până nu se clarifică legalitatea

dispoziției primarului și valabilitatea contractului de vânzare, a fost

respinsă de tribunal prin încheierea din 11 iunie 2009.

Așadar, cu toate că

situația juridică a imobilului din B-dul Mamaia urma a fi clarificată în

dosarul disjuns în care se ridica problema primirii dispoziției de către

reclamantă și formularea în termen a contestației, dar și legalitatea actului

translativ de drepturi încheiat de primărie la 27 iunie 2006, tribunalul a

pronunțat sentința civilă nr. 759 din 18 iunie 2009 prin care s-a tranșat asupra

tuturor celor patru imobile - respingându-se ca inadmisibilă cererea de chemare

în judecată din acțiunea inițială pentru imobilul menționat, pe considerentul

inexistenței vreunei notificări a reclamantei pentru acest bun.

Apelul formulat de

reclamanta B.J. împotriva acestei soluții a fost admis conform Deciziei civile

255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, sentința fiind

desființată iar cauza trimisă spre rejudecare tribunalului; s-a reținut, în

esență, că există o legătură între cererile conexate și ulterior disjunse, în

mod greșit pășindu-se la soluționarea pe fond a cauzei pentru toate cele patru

imobile, în modalitatea arătată.

După reînregistrarea

sub nr. 93/118/2010 a cauzei trimise în rejudecare, la termenul din 8 aprilie 2010

tribunalul dispune din nou conexarea celor două cauze (respectiv, cel disjuns –

nr. 9605/118/2008 la cel vechi – nr. 976/118/2006, devenit după desființarea

din apel 93/118/2010).

În acest context,

critica vizând modalitatea tehnică în care s-a procedat la conexare nu este

întemeiată, pentru că instanța de fond a aplicat corect în cea de-a doua

conexare principiul rezultant din disp. art. 164 C. proc. civ., potrivit cu

care cauza nou înregistrată este conexată celei care a prilejuit prima sesizare

a instanței. În cauză se constată că traseul jurisdicțional al primei cauze nu

a schimbat situația inițială, anume, că prima acțiune a fost cea a obligării

autorității locale să soluționeze notificările, cea de-a doua privind

legalitatea dispoziției din 4 decembrie 2007 a Primarului Mun. Constanța și

constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare din 27 iunie 2006 pentru

imobilul din B-dul Mamaia. Astfel fiind, în mod corect Dosarul nr. 9605/118/2008

rămas pe rolul Tribunalului Constanța după disjungere a fost conexat la Dosarul

inițial nr. 976/118/2006 - devenit după retrimiterea din apel nr. 93/118/2010.

Pe de altă parte, nu

este fondată nici susținerea privind atingerea adusă principiului relativității

hotărârilor judecătorești prin conexarea după rejudecare a celor două litigii,

pentru că măsura de soluționare împreună a unor cauze pentru o mai bună

administrare a actului de justiție nu vatămă în vreun mod drepturile subiective

ori cele procesuale ale societății apelante, legate exclusiv de soluția dată

asupra imobilului cumpărat, iar nu de cea care vizează celelalte imobile

revendicate.

Soluția prefigurată

în apel, de desființare cu trimitere în vederea judecării separate a litigiului

privind valabilitatea contractului încheiat de această societate pentru unul

din imobilele pretinse de reclamantă, nu este așadar întemeiată, singurele

apărări putând fi cantonate la nedesăvârșirea fondului acestui raport litigios

și la neadministrarea întregului probator, iar nu la judecata împreună a

acestui dosar cu un altul, în care reclamanta și-a formulat pretențiile pentru

toate imobilele antecesorilor săi.

În raport de toate

aceste considerente, critica referitoare la nelegalitatea conexării celor două

cauze urmează a fi înlăturată ca neîntemeiată.

modalitatea de soluționare a tuturor excepțiilor vizând inadmisibilitatea

cererii reclamantei, ridicate de pârâți - motiv de critică formulat de

Municipiul Constanța, Consiliul Local și Primarul Mun. Constanța, cât și de SC

C. SRL - temei de reformare conform art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

O primă excepție de

inadmisibilitate s-a referit la capătul 1 de cerere al acțiunii inițiale, prin

care reclamanta a solicitat să se constate că autoritatea locală nu a răspuns

notificării formulate. Curtea va reține însă că soluția primei instanțe a

răspuns indubitabil acestei apărări, câtă vreme însăși autoritatea locală

recunoaște că a emis o dispoziție doar pentru imobilul cumpărat de SC C. SRL,

nu și pentru cele din B-dul Mamaia și str. Vasile Lupu. Soluția instanței de

fond, pronunțată sub imperiul considerentelor deciziei XX/2007 a Înalta Curte

de Casație Justiție, secțiile unite, confirmă această situație prin

dezlegarea dată, în sensul stabilirii situației juridice a tuturor imobilelor

în litigiu și a măsurilor reparatorii care se impun în fiecare caz în parte.

Câtă vreme

reclamantei nu i s-au comunicat, mai înainte de promovarea cererii de chemare

în judecată, dispozițiile primarului cu privire la imobilele pretinse a fi

restituite în natură, nu se poate invoca inadmisibilitatea cererii în

constatarea lipsei răspunsului pe care conform legii unitatea deținătoare urma

să-l dea petentei, astfel că tribunalul a reținut corect că inițierea

procedurii prealabile administrative obligatorii naște în aceste condiții un

drept de contestare (prin sesizarea instanței), pentru confirmarea drepturilor

cuvenite.

O a doua excepție de

inadmisibilitate s-a raportat la greșita reținere de către instanța de fond a

existenței vreunei notificări a reclamantei pentru imobilul din B-dul Mamaia,

lotul 40 și lipsa argumentelor care au fundamentat soluția dată.

Atât SC C. SRL, cât

și autoritățile locale au susținut că pentru acest imobil nu a existat nici o

notificare, reclamanta formulându-și direct în instanță pretențiile vizând

restituirea în natură; că lipsa acestei proceduri prealabile obligatorii a

determinat și situația înstrăinării acestui bun către societatea menționată.

Curtea a reținut, sub

un prim aspect, că o motivare lacunară asupra excepției inadmisibilității nu

atrage desființarea cu trimitere, dacă din considerente și soluția pronunțată

reiese fără echivoc că instanța a atins și problema în discuție. În speță,

tribunalul a lămurit faptul că prin notificările din 30 aprilie 2001 și din 14

februarie 2002 reclamanta a solicitat restituirea în natură și a acestui imobil

cu adresa actuală B-dul Mamaia (pretinzându-se măsuri reparatorii pentru bunurile

antecesorilor din str. Vasile Lupu și B-dul Mamaia).

Instanța de fond a

arătat că pentru acest ultim imobil există actul de vânzare prin care autorii

reclamantei au dobândit în proprietate imobilul situat în Constanța, lotul nr. 40,

careul 348, împreună cu construcția aflată pe acesta, compus din suprafața de

347,80 mp, preluat ulterior în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 92/1950,

poziția nr. 330 din anexă.

Curtea a reținut

totodată că prin indicarea globală, cu vechile adrese, a imobilelor autorilor

săi și atașarea la notificări a titlurilor de proprietate (între care și actul

de proprietate menționat), se consideră îndeplinită cerința procedurii

prealabile a notificării, persoana îndreptățită nefiind obligată să indice cu

adrese poștale actuale imobilele astfel revendicate.

În consecință, nu are

nici o relevanță faptul că imobilele pretinse ca fiind poziționate la nr. poștale

x/ y au în prezent o altă adresă, ori că reclamanta nu a indicat în notificare nr.

202 (sau), câtă vreme cererea reclamă neechivoc două imobile situate pe B-dul

Mamaia, după cum sunt și cele două titluri de proprietate ale numitului M.G.

Societatea apelantă a

mai susținut, totodată, că lipsa notificării pentru imobilul sus-menționat

reiese și din faptul nesemnării notificărilor din 30 aprilie 2001 și 14

februarie 2002 de către titularele cererii, aspecte care reies din răspunsurile

la interogatoriu.

Pe acest aspect,

instanța de apel a reținut că notificarea la care se referă art. 21 din Legea nr.

10/2001 intră în sfera înscrisurilor sub semnătură privată, pentru a căror

validitate nu este cerută existența unei forme solemne și depunerea semnăturii

celui vizat înaintea unei autorități publice; notificarea este, potrivit art. 1176

C. civ. și urm., privită ca fiind recunoscută de titularul cererii dacă nu

contestă el însuși că actul exprimă voința și consimțământul său, și aceasta

indiferent dacă semnătura depusă pe notificare este a petentului în persoană

ori a unui mandatar.

Recunoașterea la

interogatoriu a faptului că notificările nu poartă semnătura vreuneia din notificate

(B.J. și defuncta sa soră C.S.), ca și negarea de către apelanta societate a

semnăturii acestora nu are nici o relevanță din moment ce, odată depuse, ele au

fundamentat demersurile administrative și judiciare ulterioare ale titularelor

dreptului evocat. În materia acestor înscrisuri, nesemnarea notificării de

către titularul însuși al dreptului pretins nu atrage nulitatea pentru lipsa

consimțământului, câtă vreme titularul nu invocă această situație ori absența

vreunui mandat general (public sau ocult) pentru procedura administrativă

prealabilă, care implică întocmirea, semnarea și depunerea actului la

autoritățile prevăzute de lege pentru prezervarea dreptului.

Situația arătată nu

neagă dreptul celui pretins vătămat să conteste valabilitatea actului, însă ca

și în cazul oricărei petiții adresate autorității sau al cererii de chemare în

judecată promovate de mandatar, ratificarea demersului administrativ sau

judiciar de către titularul dreptului exclude invocarea unei nemanifestări

explicite a consimțământului acestuia.

În raport de toate

aceste considerente, critica vizând greșita înlăturare a excepției

inadmisibilității acțiunii reclamantei pentru imobilul din B-dul Mamaia, pe

motivul inexistenței notificării, urmează a fi respinsă ca nefondată.

dezlegări date excepției de tardivitate în contestarea dispoziției din 4

decembrie 2003 a Primarului Mun. Constanța - motiv de apel invocat de toți

apelanții pârâți prin prisma disp. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pe acest aspect, care

în critică a fost legat și de existența unor neconcordanțe între adresa

consemnată în notificare și cea reală a reclamantei, Curtea a avut în vedere că

relevant este faptul că probele au demonstrat necomunicarea dispoziției către

reclamanta B.J., până la momentul prezentării actului în instanță.

Expertiza

criminalistică efectuată la 02 iunie 2009 a confirmat că semnătura de pe dovada

de comunicare a dispoziției primarului, datată 6 februarie 2004, nu aparține

numitei B.J., condiții în care comunicarea actului a fost făcută în instanță,

în cursul soluționării Dosarului nr. 976/118/2006, contestația împotriva

acestei dispoziții fiind înregistrată ulterior sub nr. 3435/118/2007, la 11

aprilie 2007 (termenul de contestare curgând de la comunicare, conform art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001).

Susținerea potrivit

căreia această probă urma a fi completată cu cele referitoare la persoana cu

care locuia B.J. la data primirii comunicării (pentru a se analiza ipoteza

primirii de către un terț, dar în numele reclamantei, a dispoziției) și

verificarea ulterioară a semnăturii acelor persoane cu cea depusă pe actul ce

atestă comunicarea, nu poate fi primită; textul legii este de strictă

interpretare, în sensul că termenul de contestare curge de la momentul la care

partea interesată a luat cunoștință de actul emis de autoritatea locală, iar

dovada de comunicare atestă, până la proba înscrierii în fals, înmânarea

dispoziției către B.J. - ceea ce expertiza grafologică a infirmat.

În consecință,

critica va fi respinsă, neputându-se susține că tardivitatea contestației se

calculează în raport de data prezumtivei comunicări din 06 februarie 2004.

lipsa calității procesuale active a reclamantei - ca excepție de fond ridicată

de apelanta pârâtă SC C. SRL.

Apelanta pârâtă a

susținut că instanța de fond a dat o dezlegare unitară acestei excepții,

stabilind că reclamanta este îndreptățită să se adreseze instanței. Că nu s-a

observat însă că această apărare a fost invocată din perspectiva mai multor

aspecte, nerezolvate de judecătorul fondului, respectiv, al inexistenței

notificării pentru imobilul asupra căruia s-a încheiat contractul de

vânzare-cumpărare cu societatea și, legat de aceasta, a lipsei calității

reclamantei de a contesta pe temeiul legii a dispoziției menționate și de a

invoca nulitatea absolută a contractului; numai titularul notificării are

această îndrituire, prin accesul deschis de procedura specială.

Aceste apărări

urmează însă a fi înlăturate, întrucât dacă reclamanta nu avea notificare, nu

își găsește rațiunea emiterea unei dispoziții a primarului, iar dacă aceasta a

fost emisă în soluționarea unei cereri fondate pe Legea nr. 10/2001, în mod

evident partea nemulțumită are deschisă conform art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, calea contestației.

Pe de altă parte,

este prezumată a fi îndeplinită calitatea de a invoca nelegalitatea

contractului de vânzare-cumpărare în condițiile în care legea specială

definește sancțiunea ca fiind nulitatea absolută, norma instituită prin art. 45

din Legea nr. 10/2001 privind un interes care ține de ordinea publică.

În ce privește lipsa

procedurii prealabile obligatorii asupra imobilului din B-dul Mamaia deduse din

dispozițiile art. 22 din lege, așa cum s-a arătat și la pct. 3.2., este evident

că indicarea în notificarea din 30 aprilie 2001 a faptului că solicitarea de

restituire privește și „imobilul din Constanța, B-dul Mamaia y” este suficientă

în a stabili că partea a urmărit acordarea măsurilor reparatorii atât pentru

cele două imobile menționate în str. Vasile Lupu, cât și pentru cele consemnate

încă de la data preluării de stat cu două numere poștale distincte, respectiv,

B-dul Mamaia.

Că este așa reiese

din faptul că reclamanta se afla în posesia titlurilor de proprietate ale

autorului său pentru cele două ultime imobile menționate (cel dobândit ca lot

40 careul 348 în suprafață de 347,80 m.p. cu construcție pe teren, conform

contractului de vânzare-cumpărare din 29 ianuarie 1931 (fila 52 Dosar fond

976/118/2006), încheiat de soții G. cu lt. O.S.; cel dobândit ca lot 42 careul

348 loc de casă în suprafață de 350 m.p., conform contractului încheiat la 30

iulie 1934 de soții G. cu D.F. (fila 68 Dosar fond 976/118/2006)).

Din adresa S.P.I.T.

Constanța (fila 84 Dosar fond 976/118/2006) rezultă că încă anterior preluării

conform Decretului 92/1950, aceste două imobile din fostul Bd. Regina Maria

(ulterior Lenin, ulterior Mamaia) aveau rol fiscal separat, fiind înregistrate

de G.M. ca două proprietăți distincte, ambele fiind însă naționalizate.

Primul imobil a fost

identificat cu ocazia administrării expertizei topo P.G.L. (filele 68-76 apel),

lucrarea depusă la termenul din 20 iunie 2011 stabilind pe baza suprapunerii

planurilor de detaliu că imobilul - lot 40 careu 348 consemnat în titlul

reclamantei, reprezentând teren de 347,80 mp, se suprapune în prezent peste

terenul cu actuala adresă poștală B-dul Mamaia, din care societatea apelantă

deține un spațiu comercial pe o suprafață de 134 mp, înscrisă în CF, precum și

peste terenul în suprafață de 213,80 mp și locuința administrată de R.A.E.D.P.P.

Constanța, situată pe acesta.

În legătură cu acest

imobil (asupra căruia se face referire și în criticile legate de nulitatea

contractului de vânzare-cumpărare), Curtea va reține că prin adresa din 25 mai

2007 a Direcției Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța se comunică (fila 91

Dosar fond 976/118/2006) corespondența dintre cele două adrese poștale,

arătându-se că imobilul lot 40 avea la data preluării de către stat adresa „B-dul

Regina Maria”, avea la naționalizare adresa „B-dul Regina Maria”, în prezent

fiind B-dul Mamaia.

În fine, cel de-al

doilea imobil reprezentând lotul 42 a fost identificat prin expertiza P.D.

efectuată la termenul din 11 decembrie 2008 ca fiind la actuala adresă Mamaia.

Sub acest aspect,

este suficient a conchide că reclamanta nu a notificat primăria doar pentru

unul din cele două imobile situate pe B-dul Mamaia, cum se tinde să se susțină

de către pârâții apelanți, procedura prealabilă administrativă referindu-se la

toate cele patru imobile preluate abuziv de stat de la G.M., fiind irelevantă

împrejurarea că cererea pentru ultimele două a fost grupată sub pct. 3 din

notificare, cu mențiunea adreselor „198/200”.

Chiar dacă instanța

de fond a raportat greșit problema dispoziției 3298/2003 la imobilul din Mamaia

(când în realitate ea s-a referit la lotul 42, iar nu la fostul lor 40), ceea

ce este relevant este că instanța de fond a reținut în ansamblu că și pentru

acest ultim imobil - lot 40 - a existat o notificare, reclamanta B.J. urmând

procedura prealabilă prevăzută de art. 22 din lege și legitimându-și astfel din

toate punctele de vedere calitatea procesuală activă (ca persoană

notificatoare, îndreptățită la restituire și ca succesoare legală a fostului proprietar).

unei identificări corecte a imobilului din B-dul Mamaia și a existenței unor

inadvertențe generate de probele administrate la fond pentru stabilirea

concordanței cu fosta proprietate G. (motivul 3 de apel formulat de SC C. SRL),

se vor avea în vedere considerentele mai sus enunțate, cu trimitere directă la

expertiza topografică și la concluziile acesteia, probă administrată în apel,

în acord cu disp. art. 295 alin. (1) C. proc. civ.

În mod adițional față

de concluziile instanței de fond, se va avea în vedere că prin adresa S.P.I.T.

Constanța din 26 aprilie 2007 (filele 115-118 Dosar fond 976/118/2006) se

clarifică situația înscrierilor în registrele matricole a imobilelor regăsite

pe fostul Bd. Regina Maria, în succesiunea adreselor poștale din 1942 la zi.

Din datele astfel comunicate rezultă fără echivoc faptul că notificarea

apelantei reclamante privește actualul imobil din B-dul Mamaia (restituit în

natură de instanța de fond, soluție neapelată) și B-dul Mamaia (imobilele de la

nr. actuale nefăcând obiectul prezentului litigiu, aparținând unor terțe

persoane).

greșita dezlegare dată nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare din

27 septembrie 2006 încheiat între Municipiul Constanța și SC C. SRL Constanța -

temei de reformare invocat de toți apelanții pârâți.

Instanța de apel

constată că argumentele aduse, legate de respectarea dispozițiilor legale în

vigoare la momentul încheierii actului translativ, de recunoașterea

investițiilor efectuate de societate pe perioada închirierii spațiului

comercial și de buna credință a părților în raportul contractual, nu pot fi

apreciate ca relevante de o manieră care să conducă la reformarea hotărârii

instanței de fond.

Textul art.

21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001 prevede explicit că „Sub sancțiunea

nulității absolute, până la soluționarea procedurilor administrative și, după

caz, judiciare, generate de prezenta lege, este interzisă înstrăinarea,

concesionarea, locația de gestiune, asocierea în participațiune, ipotecarea,

locațiunea, precum și orice închiriere sau subînchiriere în beneficiul unui nou

chiriaș, schimbarea destinației, grevarea sub orice formă a bunurilor imobile -

terenuri și/ sau construcții notificate potrivit prevederilor prezentei legi.”

Situația de fapt,

potrivit cu care reclamanta avea depusă totuși o notificare pentru imobilul

constituind lotul 40, careul 348 - situat în prezent la adresa din B-dul Mamaia

, dar care a rămas nesoluționată până la momentul înstrăinării spațiului

comercial către SC C. SRL nu mai pune așadar în discuție chestiunea bunei sau

relei credințe a societății cumpărătoare, asupra acestui aspect urmând a se

statua în analiza raportului contractual dintre părțile care au încheiat actul

translativ de drepturi.

Ceea ce este relevant

în prezentul litigiu este că, astfel cum s-a demonstrat în speță, B.J. a

adresat Primăriei Constanța notificare pentru două imobile situate în str.

Vasile Lupu și alte două din B-dul Mamaia (identificate prin expertizele

topografice ca fiind la numerele actuale, iar Primarul a soluționat prin

dispoziția din 4 decembrie 2003 doar notificarea pentru imobilul din Mamaia nr.

y (fostul lot 42 careu 348).

Fără a mai relua

argumentele legate de nesoluționarea notificării pentru cel de la nr. (fostul

lot 40), Curtea a reținut că soluția primei instanțe în legătură cu nulitatea

contractului x/2006 este corectă, fiind menținută.

în care instanța de fond a stabilit măsurile reparatorii prin echivalent pentru

imobilele din str. Vasile Lupu nr. 35 și 47 – critică formulată de apelanții

pârâți Municipiul Constanța, Primarul și Consiliul Local Constanța.

Din interpretarea

dată textelor art. 10 din Legea nr. 10/2001 și a prevederilor corespondente din

Normele metodologice de aplicare unitară a legii, aprobate prin H.G. nr. 250/2007,

pentru spațiile locative ce au făcut obiectul înstrăinării conform Legii nr. 112/1995

și pentru terenurile aferente acestora (pentru care Legea nr. 1/2009 a

recunoscut ulterior o vocație la cumpărare a subdobânditorului construcției) se

acordă măsuri reparatorii constând în despăgubiri conform legii speciale.

Cum măsura acordării

de teren în echivalent sau alte bunuri similare în compensare nu se poate

dispune pentru spațiile locative vândute către chiriași, soluția instanței de

fond dată pentru aceste două imobile din str. Vasile Lupu este nelegală, urmând

să se recunoască reclamantei dreptul de a i se acorda, la propunerea

autorităților locale, despăgubiri conform Titlului VII al Legii nr. 247/2005.

formulate de apelanta reclamantă B.J., cât și de apelanții pârâți Primarul,

Municipiul și Consiliul Local Constanța pentru soluția dată asupra imobilului

din str. Vasile Lupu, instanța le-a constatat întemeiate.

Adoptând soluția de

restituire în natură către reclamantă a imobilului din str. Vasile Lupu,

instanța de fond a raportat greșit situația juridică a spațiului locativ

deținut de I.G. conform contractului de închiriere, asimilându-l celui cumpărat

de numita P.M. în baza Legii nr. 112/1995 prin contractul de vânzare-cumpărare

din 30 septembrie 1996 pentru o suprafață utilă de 34,10 mp.

În consecință,

soluția instanței de fond a fost schimbată în sensul menținerii dispoziției de

restituire în natură a acestui imobil, dar cu indicarea spațiului locativ care

excede acestei măsuri și care vizează locuința cumpărată de P.M. (nu de I.G.)

și cu excepția prefigurată de Legea nr. 1/2009 pentru terenul aferent acestui

spațiu - de 34,10 mp, cu rămânerea în coproprietate indiviză asupra terenului

aferent curții acestui imobil, în limitele dreptului de proprietate recunoscut

fiecăruia dintre coproprietari.

În temeiul art. 274 C.

proc. civ., apelantul pârât SC C. SRL a fost obligat la plata, către apelanta

reclamantă B.J., a 5.400 lei reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

În măsura în care

culpa procesuală revine părții cu interese concordante în prezentul litigiu

(care însă a pierdut procesul), iar nu apelantei reclamante, a fost respinsă

cererea apelanților Municipiul Constanța, Consiliul Local și Primarul mun.

Constanța privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții SC C. SRL, Primarul Municipiului Constanța,

Municipiul Constanța prin Primar și Consiliul Local Constanța.

În motivarea

recursului pârâta SC C. SRL a arătat următoarele.

Recurenta a invocat

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., susținând încălcarea

dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. privind refacerea sau completarea probelor

în calea de atac a apelului, probe solicitate în legătura cu soluționarea

excepției de tardivitate a contestației formulate de reclamanta B.J., încălcarea

dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., a principiului aflării adevărului.

Prin cererea de apel,

în vederea soluționării criticilor formulate privind excepția tardivității

contestației, a solicitat administrarea unor probe suplimentare cu care a vrut

sa dovedească faptul ca, chiar în condițiile în care s-a stabilit prin

expertiza grafologica ca semnătura de pe dovada de comunicare nu aparține

reclamantei, acest lucru nu înseamnă ca nu a luat cunoștința de comunicare,

existând posibilitatea reala ca aceasta dovada sa fi fost semnata de o alta

persoana împreuna cu care reclamanta locuiește.

În acest sens a

solicitat a se face aplicarea dispozițiilor art. 295 C. proc. civ. prin

încuviințarea, în apel a următoarelor probe: interogatoriul reclamantei B.J.,

în condițiile în care la instanța de fond acesta a refuzat sa semneze

interogatoriul ce i-a fost luat; adresa către Asociația de Proprietari căreia

ii aparține apartamentul reclamantei pentru a comunica daca în februarie 2004 împreuna

cu reclamanta mai locuiau și alte persoane, respectiv cine sunt acestea, obligarea

reclamantei de a prezenta înscrisuri semnate de persoanele împreuna cu care

locuia în perioada februarie 2003 în apartament, care sa poarte semnătura

acestora pentru a verifica daca exista o identitate intre semnătura existenta

pe dovada de comunicare și semnătura acestor persoane.

Instanța de fond a

respins aceste probe nemotivat deși ele întruneau toate condițiile prevăzute de

lege pentru a putea fi încuviințate. Astfel, erau în legătura cu unul din

motivele de apel invocate, erau concludente, pertinente și utile soluționării

cauzei .

Administrarea acestor

probe era în concordanta cu principiul aflării adevărului astfel cum se

regăsește reglementat în dispozițiile art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la

nelegalitatea hotărârii de conexare a Dosarului nr. 9605/118/2008 la dosarul

93/118/2010, în sensul încălcării disp. art. 164 C. proc. civ, dar și a disp. art.

165 C. proc. civ., soluția instanței de apel reprezintă o încălcare a acestor

texte de lege.

Invocându-se decizia

civila nr. 255/ C din 9 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanta, reclamanta a

impus instanței de judecata conexarea unui dosar în care probele fuseseră

administrate în totalitate cu privire la alte imobile, cu un dosar unde probele

erau în curs de administrare, care privea un raport juridic total distinct și

anume o contestație împotriva dispoziției primarului vizând imobilul din

Constanta Bd-ul. Mamaia.

Prin aceasta hotărâre

s-a încălcat principiul relativității hotărârilor judecătorești. care produc

efecte numai intre părțile din proces. În Dosarul nr. 976/118/2006 parata SC C.

SRL nu era parte în proces, astfel încât dispozițiile acesteia nu erau obligatorii.

De altfel și interpretarea deciziei este greșita în sensul ca instanța de apel

a constatat ca instanța de fond nu s-ar fi pronunțat asupra cererii de conexare

a celor doua dosare formulata în primul ciclu procesual al Dosarului nr. 976/118/2006.

Prin urmare nu era

obligatoriu ca cererile sa fie conexate și s-ar fi putut repune în discuție

daca instanța se considera investita și cu o cerere de restituire a imobilului

din Bd-ul. Mamaia sa procedeze la suspendarea judecații pana la soluționarea Dosarului

nr. 9605/118/2008.

S-au ignorat

considerentele pentru care pricinile au fost disjunse prin încheiere ce nu a

fost atacata cu apel de către reclamanta B.J.

Conexarea s-a făcut

greșit în sensul ca deși Dosarul a fost înregistrat cu nr. 93/118/2010 nu s-au

respectat regulile potrivit cu care dosarul mai nou trebuie conexat la dosarul

cu nr. mai vechi, aceste reguli fiind inversate.

Argumentația

instanței de apel nu are legătura cu motivul de apel formulat. Aceeași

judecători care au soluționat apelul în prezenta cauza, au soluționat și apelul

în primul ciclu procesual în Dosarul nr. 976/118/2006, și prin Decizia nr. 255/

C au desființat hotărârea primei instanțe indicând instanței de fond, ca la

rejudecare, sa dispună conexarea cu Dosarul nr 9605/118/2010, adică cu dosarul

disjuns. Acesta obligație impusa de instanța de apel a constituit justificarea

măsurii conexării și nu buna administrare a justiției.

Aceasta măsura a fost

vătămătoare pentru interesele societății căreia i-au fost opuse probe la

administrarea cărora nu a participat, cum ar fi o expertiza extrajudiciara care

ar fi fost de natura sa lămurească identificarea imobilului cu proprietatea

autorului reclamantei.

În acest context se poate

vorbi despre o incompatibilitate a membrilor completului de judecata de a

soluționa acest apel, în condițiile în care, anterior aceeași judecători s-au

pronunțat asupra necesitații conexării celor doua dosare prin Decizia civila nr.

255 din 2 noiembrie 2009, decizie în care SC C. SRL nu a fost parte fiindu-i

impusa de către instanțe în mod nelegal conexarea dosarelor.

Daca instanța de

apel a argumentat soluția de conexare a celor doua dosare în sensul ca în Dosarul

nr. 976/118/2006 instanța ar fi rămas sesizata cu o cerere de obligare a

autorității locale sa soluționeze notificarea și cu privire la imobilul din

b-dul Mamaia urmează a se constata ca instanța de fond nu s-a pronunțat prin

dispozitiv asupra acestei cereri.

Cu privire la

nelegalitatea încheierii interlocutorii prin care Tribunalul Constanta a

respins excepția de tardivitate privind contestația formulata de B.J. împotriva

dispoziției primarului din 4 decembrie 2003 soluția instanței de apel

reprezintă o încălcare a art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Ceea ce a întârziat

judecarea cauzei și a determinat disjungerea acestei cereri de celalalt dosar a

fost soluționarea acestei excepții care a impus inclusiv administrarea de

probe.

Astfel, pretinsa

notificare a lui B.J. a fost formulata în februarie 2002 împreuna cu defuncta C.S.,

notificare care viza imobilul din B-dul. Mamaia. La 4 dec.2003 prin dispoziția

primarul se pronunța asupra acestei cereri în sensul respingerii acesteia. În

luna februarie 2004 dispoziția primarului este comunicata la adresele indicate

prin notificare fiecăreia dintre cele doua notificatoare. Pe dovada de comunicare

poștala transmisa lui Butoi Iustina apare o semnătura contestata de aceasta.

Prin expertiza grafologica, în procedura cercetării înscrisului, s-a stabilit

ca semnătura de pe dovada de comunicare nu-i aparține lui B.J. Instanța a

considerat suficienta aceasta proba pentru a pronunța o încheiere

interlocutorie de respingere a excepției tardivității, ignorând ipoteza în care

ar fi posibil ca semnătura de pe dovada de comunicare sa aparțină unei persoane

care locuiește cu reclamanta B.J. și care a semnat primind corespondenta în

locul acesteia.

Recurenta a solicitat

instanței de apel suplimentarea probelor în ceea ce privește luarea la

cunoștința a dispoziției de către reclamanta B.J., probe ce nu au fost admise.

Susținând ca

reclamanta nu a făcut nici o notificare, adresele pe care și le-a indicat în

pretinsele notificări, fata de adresa din acțiunea formulata sunt diferite,

ceea ce ar fi putut crea o situație ce nu poate fi imputata părților de

buna credința, cărora li s-a comunicat în scris ca procedura administrativa a

Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul din Mamaia nr. s-a finalizat, existând

toate dovezile de comunicare în acest sens.

Deși a semnalat

instanței de fond, și de apel, in scris și oral, inadvertențele dintre

notificare și cererea de chemare în judecata, pentru a stabili daca obiectul

judecații este în concordanta cu notificările făcute, instanța nu s-a pronunțat

cu privire la aceste aspecte, nu le-a lămurit prin motivare, așa cum impun

disp. art. 261 pct. 5 C. proc. civ. în sensul de a în latura susținerile sale

care au constituit fundamentul a doua excepții vizând inadmisibilitatea

acțiunii formulata în temeiul Legii 10/2001, respectiv lipsa calității

procesuale active a reclamantei în cererea întemeiata pe acest act normativ.

Astfel nu au fost respectate prevederile art. 129 C. proc. civ.

Cu privire la

excepția inadmisibilității acțiunii, respectiv a inexistentei procedurii

prealabile administrative a notificării, în legătura cu imobilul din Bd-ul Mamaia,

în mod greșit instanța s-a pronunțat în sensul menținerii soluției instanței de

fond, fără a se raporta la motivele invocate de parata. Instanța de fond nu a

soluționat excepția invocata pe motivul inexistentei procedurii prealabile. Din

acest punct de vedere hotărârea instanței de fond nu era motivata, deci era

nula de drept rejudecarea cauzei. Motivele invocate de instanța de apel sunt

nelegale.

Pentru a se putea

formula contestație în baza Legii nr. 10/2001 și cerere de restituire a unui

bun, este necesar ca reclamanta sa facă dovada existentei unei notificări, în

termen legal, cu privire la bunul respectiv.

Notificarea

reprezintă o manifestare de voința a persoanelor îndreptățite, în sensul de a

beneficia de masurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001. Semnătura de

pe notificare reprezintă manifestarea consimțământului părții. Parata SC

C. SRL a înțeles sa solicite instanței sa facă o verificare de scripte, cu

prilejul soluționării cauzei, prin compararea semnăturii existente pe

notificarea din 14 februarie 2002 cu specimenele de semnătura pe care

reclamanta le-a dat în fata instanței de judecam în vederea efectuării

expertizei grafologice, semnături ce se regăsesc în Dosarul nr. 3435/118/2007.

În susținerea punctului de vedere potrivit cu care reclamanta nu a formulat

notificare cu privire la acest imobil, invocă și răspunsul la interogatoriul

luat acesteia, unde la întrebarea nr. 1 întrebata daca a semnat vreo notificare

privind retrocedarea imobilului din Bd-ul. Mamaia, aceasta răspunde „nu am

semnat

”

. Recunoașterea de la

interogatoriu, consemnata de judecător, se coroborează pe de o parte cu lipsa

semnăturii de pe notificări, dar și cu inadvertențele din cuprinsul

notificărilor, inclusiv în legătura cu adresa de comunicare a dispoziției.

Aceasta demonstrează

justețea susținerilor recurentei privitoare la tardivitatea contestației

(respinsa de instanța), dar și cu privire la inexistenta notificării ca

manifestare de voința a declanșării procedurii de restituire, formulata

personal de reclamanta B.I.

În loc sa analizeze

aceste aspecte și sa răspundă conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ. la

argumentele părții, prima instanța de fond a considerat în mod generic ca

reclamanta a urmat procedura prealabila administrativa obligatorie și deci

acțiunea este admisibila.

Argumentele instanței

de apel se refera la faptul ca, chiar daca nu sunt semnate, notificările produc

efecte fiind înscrisuri sub semnătura privata ce nu necesita forme solemne. Se

pretinde ca atâta vreme cat titularul își „recunoaște

”

notificarea și nu

contesta el însuși acest act, acesta este apt sa producă efecte

„indiferent daca semnătura depusa pe notificare este a patentului în persoana

ori a unui mandatar". In cauza însă notificarea fie nu a fost semnata de

loc, fie a fost semnata în fals fără a exista vreo dovada ca acest act, care

declanșează procedura administrativa, ar fi fost întocmit în baza unui mandat.

Instanța de apel a

ignorat răspunsul lui B.J. la interogatoriu în sensul ea nu a semnat niciun act

în legătura cu retrocedarea acestui imobil.

Cu privire la lipsa

calității procesuale active recurenta a arătat că instanțele de fond

nu s-au raportat documentația care a stat la baza emiterii dispoziției atacate,

astfel:

a) în condițiile

inexistentei notificării formulata de reclamanta în condițiile Legii nr. 10/2001

aceasta nu este titulara dreptului de a contesta o dispoziție privind

restituirea unui imobil, după cum nu este titulara dreptului de a solicita

nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre SC C. SRL

și Municipiul Constanta.

b) reclamanta nu este

titulara dreptului dedus judecații, în legătura cu imobilul din Bd-ul. Mamaia.

În continuare

recurenta a prezentat situația de fapt care consideră că ar fi trebuit să

rezulte din interpretarea probelor administrate în cauză, raportat la

stabilirea obiectului notificării, și anume că nu exista notificare pentru

imobilul x, și că M.G. și soția sa S.G. nu au avut vreodată în proprietate

acest imobil, concluzia fiind că reclamanta nu este persoana îndreptățita

în sensul art. 3 din Legea nr. 10/2001, care definește persoana

îndreptățita ca fiind persoana care este fost titular al dreptului de

proprietate asupra imobilului, sau moștenitor al acestuia, imobilul fiind

preluat abuziv.

Recurenta a arătat în

continuare că reclamanta B.J. a justificat notificarea făcând referire la actul

de naționalizare și la descrierea imobilului, în acest act de naționalizare. Explicația

este nerelevanta cată vreme tabelul existent la fila 3 din raportul de

expertiza rezulta ca: intre proprietatea de la nr. x și y se mai afla un lot,

respectiv lotul 41 de 350 m.p. cu nr. stradal 200, aparținând proprietarului D.I.,

ceea ce înseamnă ca proprietățile lui G.M. au fost întotdeauna separate, fără a

se putea naște vreo confuzie rezultata din relația de vecinătate a celor doua

proprietăți.

Daca vor fi

înlăturate motivele de apel privind lipsa unei notificări valabile, recurenta

solicită a se reține ca în realitate B.J. s-a referit prin cele doua

notificări la proprietatea identificata la nr. 3 din tabelul din expertiza,

proprietate aflata la nr. x în anul 1936, respectiv la nr. y în prezent.

Cu privire la

nulitatea absoluta a contractului de vânzare-cumpărare încheiat intre

Municipiul Constanta și SC C. SRL, contract autentificat din 27 septembrie 2006

de B.N.P. - V.P., în mod greșit s-a apreciat ca au fost încălcate disp. art. 21

alin. (5) din lege, ignorându-se probele administrate în legătura cu procedura

de încheiere a actului de vânzare-cumpărare, actele ce au stat la baza încheierii

acestui act, demersurile făcute de parata societate comerciala privind

lămurirea situației juridice a acestui imobil. Buna credința a societății este

de necontestat și nu trebuie ignorata.

Reclamanta invoca

drept temei al constatării nulității absolute a contractului art. 21 alin. (5)

din Legea nr. 10/2001 astfel cum a fost modificata și completata prin Legea nr.

247/2005. Potrivii acestui text de lege, sub sancțiunea nulității absolute pana

la soluționarea procedurilor administrative si, după caz, judiciare, este

interzisa înstrăinarea bunurilor mobile, notificate potrivit Legii nr. 10/2001.

În raport de situația

mai sus expusa și de documentația care a stat la baza întocmirii contractului

de vânzare-cumpărare, condițiile prevăzute de art. 21 alin. (5) privind Legea nr.

10/2001 nu sunt îndeplinite. Astfel, legiuitorul a înțeles sa sancționeze

numai actele de vânzare cumpărare încheiate mai înainte de finalizarea

procedurilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, respectiv proceduri administrative

sau judiciare. In cazul de fata s-a demonstrat ca vânzarea spațiului comercial,

în baza Legii nr. 550/2002 s-a făcut după epuizarea termenului de 30 de zile de

la comunicarea dispoziției emisa de primar, în legătura cu pretinsele

notificări ale reclamantei.

Constatând ca nu a

fost înregistrata contestație împotriva dispoziției, Primarul Municipiului

Constanta a înțeles sa aplice legea care-i permite sa vândă bunurile aflate

în patrimoniul Municipiului Constanta societății comerciale, chiriașa de mai mulți

ani în spațiul comercial, care a efectuat investiții ce au împiedicat

degradarea imobilului construcție, sporindu-i valoarea și permițându-i să

rămână în circuitul civil. Nu se poate invoca vreun motiv de nelegalitate a

actului. Adresele invocate mai sus demonstrează ca atât Comisia de aplicare a

Legii nr. 550/2002 cat și SC C. SRL s-au interesat despre situația juridica a

bunului în mod repetat pentru a exclude orice încălcare a legii, diligentele

depuse de vânzător și cumpărător, în acest sens fiind dovedite prin probele

administrate.

Buna credința a părților

contractante este de necontestat în cazul de fata, iar condiția finalizării

procedurii, cel puțin aparent, era îndeplinita din actele aflate în dosarul de

vânzare. Textul invocat de reclamanta face parte integranta din Legea nr. 10/2001

care trebuie interpretata în ansamblul normelor și în spiritul determinat de

legiuitor pentru scopul urmărit. În acest sens, nu pot fi ignorate dispozițiile

art. 45 din Legea nr. 10/2001 potrivit cu care actele juridice de înstrăinare

sunt lovite de nulitatea absoluta cu excepția cazurilor în care actul a fost

încheiat cu buna credința.

În motivarea

recursului Primarul Municipiului Constanța, Municipiul Constanța prin Primar și

Consiliul Local Constanța au arătat următoarele.

Un prim motiv de

recurs ii reprezintă soluționarea greșita a excepției inadmisibilității

invocata de către parații Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local

Constanta și Primarul Municipiului Constanta cu privire la primul capăt de

cerere al acțiunii inițiale promovata de către reclamanta, ce se referea la

imobilul situat în Constanta, bd. Mamaia, atâta timp cât cu privire la acest

imobil s-a finalizat procedura administrativa neputându-se retine un refuz al

autorității de a soluționa notificarea, astfel încât instanța de fond nu mai

poate sa dispună direct restituirea prin hotărâre judecătoreasca. Singura cale

procedurala deschisa reclamantei pentru restituirea imobilului este cea a

contestației împotriva dispoziției din 04 decembrie 2003, contestație ce a fost

formulata, formând obiectul Dosarului nr. 3435/118/2007, aflat pe rolul

Tribunalului Constanta, prin care s-a solicitat anularea dispoziției de

respingere a restituirii în natura a imobilului.

Instanța de fond deși

a fost investita sa se pronunțe pe doua excepții de inadmisibilitate de către

parații Municipiul Constanta prin Primar, Consiliul Local Constanta și Primarul

Municipiului Constanta, cu privire la primele doua capete de cerere formulate

de către reclamanta, aceasta omite a se pronunța cu privire la excepția

inadmisibilității primului capăt de cerere formulat de către reclamanta

prin care aceasta solicita sa se constate ca Primarul Municipiului Constanta nu

a răspuns notificării formulata în baza Legii nr. 10/2001 si, ca urmare,

solicita pe fond ca parații sa fie obligați la restituirea în natura a

imobilului situat în Constanta, Bd. Mamaia.

Instanța de apel

analizând criticile formulate în apel apreciază ca instanța de fond a analizat

prima excepție de inadmisibilitate invocata, pronunțându-se în sensul

respingerii acestei excepții. Instanța de apel în mod greșit respinge aceasta

critica, fiind intr-o grava eroare, atâta vreme cat se retine ca prin

Dispoziția nr. 3298 din 04 decembrie 2003 a fost soluționata notificarea privind

restituirea imobilului cumpărat de SC C. SRL. Prin Dispoziția mai sus amintită

unitatea administrativa a soluționat notificarea privind imobilul situat în

Constanta, B-dul Mamaia și nicidecum pe cel ce reprezintă lotul 40 și de afla

pe B-dul Mamaia.

Un alt mo