ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1987/2015

Asupra cauzei de față, prin raportare la dispozițiile art. 499 C. proc. civ., constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 27 februarie 2014 pe rolul Tribunalului Constanța, reclamantele B.A. și B.M.A. au formulat contestație împotriva refuzului tacit al Primarului municipiului Constanța de a soluționa notificarea înregistrată la B.E.J. - S.C.A. sub nr. 368 din 01 iunie 2001, prin care s-a solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul compus din teren și construcție situat în mun. Constanța, B-dul Tomis, care a fost preluat abuziv de stat în perioada regimului comunist și au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța reprezentat prin Primar, soluționarea pe fond a notificării și acordarea despăgubirilor bănești corespunzătoare bunului preluat.

Prin sentința civilă nr. 1544 din 24 iunie 2014, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea, a constatat calitatea reclamanților de persoane îndreptățite la aplicarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute de Legea nr. 165/2013 pentru imobilul situat în Mun. Constanța, B-dul Tomis, compus din teren în suprafață de 284 mp și construcții, expropriat în baza Decretului nr. 341/1979. A obligat pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar să înainteze dosarul format pentru soluționarea notificării din 01 iunie 2001 a B.E.J.

- S.C.A., formulată de autorul reclamanților, B.C.I., înregistrată din 01 iunie 2001, Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, în vederea acordării de măsuri compensatorii în condițiile art. 21 alin. (6) și 7 din Legea nr. 165/2013 privind unele măsuri pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv, în perioada regimului comunist în România, pentru imobilul menționat. Prin decizia nr. 6/C din 28 ianuarie 2015, definitivă, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, a admis apelul declarat de pârâții Primarul Municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin Primar împotriva Sentinței civile nr. 1544 din 24 iunie 2014 pronunțată de Tribunalul Constanța.

A schimbat în tot sentința civilă apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantelor, ca fiind prematur formulată. A obligat pe reclamante la plata către pârâți a sumelor de 571,64 lei și, respectiv, de 673,92 lei reprezentând cheltuieli de judecată în fazele procesuale ale apelului și fondului. Instanța de apel a reținut că acțiunea reclamantelor a fost înregistrată la data de 27 februarie 2014, după intrarea în vigoare a Legii nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist din România, publicată în M. Of.

al României, Partea I, nr. 278 din 17 mai 2013 și că, așa fiind, raportul juridic dedus judecății se supune prevederilor acestei legi iar în soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii pentru imobilul notificat de autorul reclamantelor sunt incidente dispozițiile art. 4 teza I și ale art. 33 din Legea nr. 165/2013, în raport de care acțiunea reclamantelor apare ca prematur introdusă. Împotriva Deciziei nr. 6/ C din 28 ianuarie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția I civilă, au declarat recurs reclamantele B.A. și B.M.A., întemeiat în drept pe art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Învestită cu soluționarea căii de atac a recursului, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport apreciindu-se că recursul nu este admisibil.

Raportul a fost comunicat părților, conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin punctul de vedere formulat la raport, intimații-pârâți Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța prin primar au susținut că recursul este inadmisibil. Înalta Curte, în raport de dispozițiile art. 493 alin. (4) și alin. (5) C. proc. civ., a fixat termen pentru judecarea recursului la data de 30 septembrie 2015. Înalta Curte, analizând recursul, constată că este inadmisibil, pentru considerentele care succed. În speță, acțiunea reclamantelor a fost întemeiată pe art. 26 alin. (3) al Legii nr. 10/2001, demersul lor judiciar fiind determinat de lipsa răspunsului la notificarea adresată conform Legii nr. 10/2001, incidentă fiind Decizia nr. 20/2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite.

Dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, astfel cum a fost modificată prin art. XII din Legea nr. 202/2010, au următorul conținut: „Decizia sau, după caz, dispoziția motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul unității deținătoare sau, după caz, al entității învestite cu soluționarea notificării, în termen de 30 de zile de la comunicare. Hotărârea tribunalului este supusă recursului, care este de competența curții de apel.” După intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, aceste prevederi trebuie însă coroborate cu dispozițiile alin. (1) și (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în M. Of.

nr. 365 din 30 mai 2012, care prevăd următoarele: „ (1) Dacă prin prezenta lege nu se prevede altfel, ori de câte ori printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este "definitivă", de la data intrării în vigoare a Codului de procedură civilă, aceasta va fi supusă numai apelului la instanța ierarhic superioară.

(2) Dispozițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care printr-o lege specială se prevede că hotărârea judecătorească de primă instanță este „supusă recursului” sau că „poate fi atacată cu recurs” ori, după caz, legea specială folosește o altă expresie similară.” Legea nr. 10/2001 este o lege specială în cazul căreia își găsesc aplicare normele de procedură consacrate de prevederile alin. (1) și (2) ale art. 7 Legea nr. 76/2012 . Deși reclamantele au invocat ca temei de drept al acțiunii lor dispozițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel, în soluționarea raportului juridic dedus judecății, a reținut că aplicabile în cauză sunt dispozițiile Legii nr. 165/2013 și că, în raport de art. 4 teza I și art. 33 din acest act normativ, acțiunea reclamantelor este prematur introdusă.

Potrivit art. 35 din Legea nr. 165/2013 privind măsurile pentru finalizarea procesului de restituire, în natură sau prin echivalent, a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada regimului comunist în România, „ Deciziile emise cu respectarea prevederilor art. 33 și 34 pot fi atacate de persoana care se consideră îndreptățită la secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție se află sediul entității, în termen de 30 de zile de la data comunicării” (alin. (1)) iar „În cazul în care entitatea învestită de lege nu emite decizia în termenele prevăzute la art. 33 și 34, persoana care se consideră îndreptățită se poate adresa instanței judecătorești prevăzute la alin. (1) în termen de 6 luni de la expirarea termenelor prevăzute de lege pentru soluționarea cererilor.

(alin. (2)). Alin. (3) al art. 35 din lege prevede că „În cazurile prevăzute la alin. (1) și (2), instanța judecătorească se pronunță asupra existenței și întinderii dreptului de proprietate și dispune restituirea în natură sau, după caz, acordarea de măsuri reparatorii în condițiile prezentei legi” iar alin. (4) că „Hotărârile judecătorești pronunțate potrivit alin. (3) sunt supuse numai apelului.” Potrivit art. 634 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, sunt hotărâri definitive, hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs. Art. 483 alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă prevede: “De asemenea, nu sunt supuse recursului, hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului”.

În acest context, trebuie subliniat că principiul legalității căilor de atac presupune faptul că o hotărâre judecătorească nu poate fi supusă decât căilor de atac prevăzute de lege iar în afara acestora nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești. Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituția României statuând că mijloacele procesuale prin care poate fi atacată o hotărâre judecătorească sunt cele prevăzute de lege, dar și că exercitarea acestora trebuie făcută în condițiile legii, cu respectarea acesteia. Prin urmare, față de dispozițiile legale menționate, se constată că Decizia nr. 6/ C din 28 ianuarie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă, împotriva căreia reclamantele au declarat recurs, este o hotărâre definitivă, nesusceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În consecință, având în vedere dispozițiile art. 248 alin. (1) raportat la dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B.A. și B.M.A. împotriva deciziei menționate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantele B.A. și B.M.A. împotriva Deciziei nr. 6/ C din 28 ianuarie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă. Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă nici unei căi de atac și se comunică părților. Pronunțată în ședință publică, astăzi 30 septembrie 2015.