ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2984/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2984/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Constanța la 27 ianuarie 2009, reclamanții P.G. și P.F. au chemat

în judecată pe pârâții Municipiul Constanța, prin primar și Primarul

municipiului Constanța, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se

constate dreptul acestora la măsuri reparatorii în echivalent, constând în

despăgubiri acordate în condițiile legii speciale privind regimul de stabilire

și plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, pentru imobilul

situat în Constanța, și obligarea pârâților de a emite dispoziție pentru

acordarea despăgubirilor respective, precum și la plata cheltuielilor de

judecată.

În motivarea cererii,

reclamanții au arătat că au dobândit imobilul situat în Constanța, potrivit

contractului încheiat cu O.J.C.V.L. din 1971 și procesului-verbal de predare

primire din 1972. Apartamentul a fost trecut în proprietatea statului prin

Decizia nr. 500 din 14 decembrie 1979 a Consiliului popular al județului

Constanța, în baza Decretului nr. 223/1974 și, deși s-a prevăzut că preluarea

se face „contra cost", aceștia nu au primit nicio sumă de bani.

Au formulat

notificare pentru a beneficia de prevederile Legii nr. 10/2001, înregistrată la B.E.J. D.V. la 12 septembrie 2001, însă se tergiversează soluționarea acesteia, deși legea

prevede un termen de 2 luni.

Tribunalul Constanța,

prin sentința civilă nr. 514 din 14 aprilie 2009, a admis în parte acțiunea reclamanților P.G. și P.F., formulată în contradictoriu cu pârâții

Municipiul Constanța, prin primar și Primarul municipiului Constanța; a obligat

pârâții sa emită o dispoziție prin care să acorde reclamanților, in compensare,

alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri pentru

imobilul preluat abuziv, situat în Constanța, a respins cererea de constatare a

dreptului reclamanților la despăgubiri în echivalent, ca inadmisibilă și a

respins cererea reclamanților de plată a cheltuielilor de judecată, ca

neîntemeiată

Pentru a hotărî

astfel, prima instanță a reținut că reclamanții au calitatea de persoane

îndreptățite la măsuri reparatorii conform Legii nr. 10/2001 pentru imobilul

situat în Constanța, preluat abuziv, conform Deciziei nr. 500 din 14 decembrie

1979 emisă de fostul Comitet Executiv al Consiliul popular al județului

Constanța.

Întrucât imobilul

preluat în mod abuziv a fost înstrăinat conform Legii nr. 112/1995, instanța a

obligat pârâții să emită dispoziție motivată prin care să acorde reclamanților,

în compensare, alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri.

Cu privire la

constatarea dreptului reclamanților la despăgubiri în echivalent, cererea a

fost respinsă ca inadmisibilă, având în vedere că acțiunea în realizare, de

obligare a pârâților să emită o dispoziție de acordare a despăgubirilor a fost formulată

concomitent cu cererea în constatare a dreptului la despăgubiri în echivalent,

iar, in această situație cererea de constatare este inadmisibilă, câtă vreme

reclamanții au la îndemână acțiunea în realizarea dreptului.

De asemenea, a fost

respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, întrucât reclamanții

nu au dovedit că ar fi suportat vreun cost cu promovarea și susținerea

prezentei acțiuni.

Prin Decizia nr.

234/ C din 14 octombrie 2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori

și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins apelul declarat de

apelanții P.G. și P.F., ca nefondat; a admis apelul formulat de

apelanții-pârâți Municipiul Constanța, prin primar și Primarul municipiului

Constanța; a schimbat în parte sentința apelată în sensul că, din despăgubirile

cuvenite reclamanților, se va deduce suma de 40.000 lei primită cu titlul de

despăgubire, sumă actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut de art. 1

alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002 și a obligat pe reclamanți

către apelanții-pârâți la 357 lei cheltuieli de judecată, reținând, în esență, următoarele:

În ceea ce privește

apelul declarat de pârâți, s-a reținut că, odată cu intrarea în vigoare a Legii

nr. 10/2001, reclamanții au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001,

solicitând despăgubiri pentru imobilul în litigiu, preluat în baza Deciziei nr.

500 din 14 decembrie 1979, emisă conform Decretului nr. 223/1974; că instanța

de fond, în mod corect, a stabilit că sunt îndeplinite condițiile legale

prevăzute de art. 2 lit. a) și art. 3 din Legea nr. 10/2001 în sensul că

imobilul a fost preluat, în mod abuziv, cu titlu și că reclamanții sunt

persoane îndreptățite la măsuri reparatorii, care constă în restituirea în

natură sau prin echivalent.

Imobilul a trecut în

proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974, pentru că reclamanții au

părăsit țara, fiind, astfel, lipsiți în mod abuziv de dreptul lor de

proprietate recunoscut și protejat atât pe plan intern, cât și internațional.

Acest act normativ

era în contradicție cu prevederile Constituției din anul 1965, cu dispozițiile art.

480 și 481 C. civ. și cu tratatele și convențiile internaționale la care

România era parte și prin urmare, titlul statului nu este valabil constituit.

Chiar dacă

autoritatea de stat a emis o decizie administrativă și a compensat suma de

40.000 lei, primită cu titlu de preț, cu suma pe care reclamanții o datorau la

C.E.C. cu titlu de împrumut, statul a preluat imobilul fără titlu valabil,

încălcând regimul constituțional al ocrotirii proprietății prin obligația

impusă proprietarului de a înstrăina imobilul.

În ceea ce privește

critica privind modalitatea de stabilire a despăgubirilor, s-a reținut că,

potrivit art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, în situația imobilelor

expropriate - care nu se pot restitui în natură, valoarea măsurilor reparatorii

în echivalent se stabilește prin scăderea valorii actualizate a despăgubirilor

primite din despăgubirile ce urmează a fi primite.

Valoarea actualizată a

despăgubirilor primite se stabilește conform art. 1 alin. (1) din Titlul II din

O.U.G. nr. 184/2002, care prevede că „Pentru actualizarea despăgubirilor

acordate in perioada cuprinsă între 6 martie 1945 și 22 decembrie 1989, se va

utiliza un coeficient de actualizare aferent fiecărui an prin raportarea

cursului leu/dolar SUA din anul preluării, la cursul leu/dolar SUA din anul

emiterii deciziei/dispoziției prin care se soluționează notificarea.

Acest coeficient de

actualizare se va utiliza și pentru calculul valorii estimative a construcțiilor

și terenurilor preluate în mod abuziv în intervalul de referință a legii."

Prin urmare, la

stabilirea obligației de acordare a despăgubirilor pentru imobilul preluat de

către stat, trebuia să se facă aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (7) din Lege,

respectiv să se aibă în vedere faptul că imobilul în cauză a fost preluat

contra cost, așa cum rezultă din probele administrate.

S-a mai reținut, că,

în mod greșit, instanța de fond a reținut că despăgubirile s-au stabilit la o

sumă inferioară prețului de achiziție al apartamentului, ceea ce a condus la

concluzia că nu au primit nicio despăgubire pentru bunul ce a fost preluat în

patrimoniul statului.

Suma de 40.000 lei,

stabilită drept despăgubiri, a fost virată în contul C.E.C.-ului pentru împrumutul

acordat, pentru a se stinge datoria ce se va deduce din despăgubirile cuvenite

reclamanților,sumă ce se va actualiza cu coeficientul de inflație prevăzută la art.

1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002.

Critica potrivit

căreia pentru „despăgubire” instanța a stabilit in sarcina pârâților doua

obligații în mod alternativ și echivoc, a fost apreciată ca nefondată, deoarece,

prin sentința apelată, instanța a obligat pârâții să emită dispoziție prin care

să acorde reclamanților, în compensare alte bunuri sau servicii, ori să propună

acordarea de despăgubiri, pentru imobilul preluat abuziv, situat în Constanța.

Este adevărat că prin

dispozitivul hotărârii instanța a stabilit obligații alternative în sarcina

pârâților, dar acordarea acestor măsuri depinde de aducerea la îndeplinire a

uneia dintre cele două modalități, de compensare sau propunere de despăgubiri.

Apelul declarat de

către reclamanții P.G. și P.F. a fost apreciat ca nefondat, cu motivarea că

instanța de fond, în mod corect, a respins capătul de cerere privind

constatarea dreptului reclamanților la măsuri reparatorii pentru imobilul în

litigiu, ca inadmisibil, în raport de capătul doi din cerere privind obligarea

pârâților să emită dispoziție motivată de acordare a despăgubirilor, având în

vedere că, în speță, sunt incidente dispozițiile art. 111 C. proc. civ.; că

reclamanții au folosit simultan atât cerea în constatarea dreptului la măsuri

reparatorii, cât și acțiunea în realizarea dreptului de a emite dispoziție de

acordare a despăgubirilor și că, din însăși formularea acțiunii, reiese

inadmisibilitatea cererii în constatare.

S-a mai reținut, că,

în mod corect, instanța de fond a respins capătul de cerere privind acordarea

cheltuielilor de judecată, întrucât nu s-a făcut dovada acestor cheltuieli.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs pârâții Primarul municipiului Constanța și

Municipiul Constanța, prin primar, și reclamanții P.G. și P.F.

Prin recursul lor,

recurenții P.G. și P.F. au arătat că instanța de apel, admițând apelul declarat

de pârâți, a schimbat parțial sentința atacată și a decis că „din despăgubirile

cuvenite reclamanților se deduce suma de 40.000 lei primită cu titlu de

despăgubire, sumă actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1

alin. (1) din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002”, și că a motivat această

situație pe prevederile art. 11 alin. (7) din Legea nr. 10/2001, deși prin

acest text de lege s-a reglementat numai situația imobilelor expropriate, nu și

a celor preluate în temeiul Decretului nr. 223/1974; că nu sunt incidente nici

prevederile art. 12 din Legea nr. 10/2001, întrucât acestea condiționează restituirea

în natură a imobilului de rambursarea despăgubirii actualizată, ori în speță nu

s-a solicitat restituirea în natură a imobilului, întrucât a fost vândut

chiriașilor, iar reclamanții nu au primit nici o despăgubire.

S-a mai arătat, că,

din perspectiva art. 1578 C. civ., ar fi o discriminare dacă reclamanților li

se impun un alt tratament decât celor care au beneficiat de eficiența aplicării

prevederilor acestui text de lege, în condițiile în care suprimarea executării

contractului de împrumut nu s-a bazat pe culpa lor, ci a fost dictată de

autorități în cadrul aplicării abuzive a prevederilor Decretului nr. 223/1974

și că instanța de apel a menținut soluția primei instanțe, în ceea ce privește

neacordarea cheltuielilor de judecată, pe inexistența la dosar a probei

doveditoare, soluție fără argument juridic, întrucât aceste probe se puteau

administra și în calea de atac a apelului.

Intimații-pârâți au

criticat decizia civilă recurată pentru nelegalitate, potrivit art. 304 alin. (9)

C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestui motiv de recurs au arătat că în mod

greșit instanțele au calificat preluarea imobilului, în baza Decretului nr. 223/1979,

ca fiind abuzivă, întrucât art. 645 C. civ. prevede că legea este unul din

modurile de dobândire a proprietății.

În speță, statul a

dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin aplicarea în

mod legal a Decretului nr. 223/1974.

S-a mai arătat, că,

în regimul constituțional al vremii, controlul constituțional nu putea fi făcut

de către instanțele de judecată, concluzia fiind aceea că, nici în prezent,

instanțele de judecată nu pot verifica constituționalitatea Decretului nr. 223/1974

și că preluarea imobilului de către stat, în baza Decretului nr. 223/1974, s-a

făcut contra cost, iar contravaloarea imobilului a fost depusă de stat în

vederea stingerii creditului ipotecar contractat de către reclamanți pentru

achitarea acestuia; că, în mod greșit, instanța de apel a respins motivul de

apel privind greșita stabilire de către instanța de fond, în sarcina pârâților,

a două obligații, în mod alternativ și echivoc, câtă vreme dispozitivul

hotărârii trebuie să stabilească cu exactitate obligațiile ce revin fiecărei

părți, neputând lăsa la aprecierea părților modalitatea de aducere la

îndeplinire a acestora sau posibilitatea/imposibilitatea aducerii lor la

îndeplinire.

Examinând decizia civilă

în limita criticilor formulate ce permit încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., instanța constată recursurile nefondate, pentru următoarele considerente:

Critica formulată de

recurenții-reclamanți, în sensul că greșit instanța de apel a schimbat parțial

sentința atacată și a decis că din despăgubirile cuvenite reclamanților se va

deduce suma de 40.000 lei, primită cu titlu de despăgubiri, actualizată cu

coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 din Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002,

întrucât în speță nu sunt aplicabile prevederile art. 11 alin. (7) și art. 12

din Legea nr. 10/2001, întrucât imobilul în litigiu nu a fost expropriat și nici

nu se solicită restituirea în natură a acestuia, este nefondată.

Este adevărat că

regimul juridic al imobilului în litigiu nu este reglementat de dispozițiile art.

11 din Legea nr. 10/2001, republicată pentru că acesta nu a fost expropriat de

către stat, nici de dispozițiile art. 12 din același act normativ, deoarece nu

este deținut de o organizație cooperatistă sau de o persoană juridică din cele

prevăzute la art. 21 alin. (1), (2) și (4) din Lege, și nu s-a solicitat

restituirea în natură a acestuia.

Însă, instanța de

apel a stabilit că din despăgubirile cuvenite reclamanților pentru imobilul în

litigiu se va deduce suma de 40.000 lei primită cu titlu de despăgubire, sumă

actualizată cu coeficientul de actualizare prevăzut la art. 1 alin. (1) din

Titlul II din O.U.G. nr. 184/2002, având în vedere că acesta a fost preluat de

stat în temeiul Decretului nr. 223/1974, prin Decizia nr. 500 din 14 decembrie

1979 emisă de fostul Comitet executiv al Consiliului popular al județului

Constanța și că reclamanții mai aveau de achitat din creditul ipotecar

contractat pentru achitarea diferenței de preț pentru apartamentul în litigiu,

de 73.600 lei, suma de 43.844 lei, la data preluării acestuia, fila 10 dosar

fond.

Regimul juridic al

imobilului în litigiu este reglementat de art. 10 din Legea nr. 10/2001,

republicată și, întrucât acesta a fost preluat de stat în temeiul Decretului nr.

223/1974 și a fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1991,

recurenții-reclamanți sunt îndreptățiți la măsuri reparatorii în echivalent,

pentru diferența dintre suma primită și valoarea de piață a imobilului,

stabilită potrivit standardelor internaționale de evaluare, conform art. 1.4 lit.

b) alin. ultim din H.G. nr. 250/2007.

Prin urmare, critica

formulată de recurenții-reclamanți sub acest aspect este nefondată. Și

celelalte critici formulate de recurenți-reclamanți sunt nefondate. Astfel,

instanța de apel nu a reținut incidența în speță a prevederilor art. 1578 C.

civ., pentru a motiva deducerea din despăgubirile cuvenite acestora a sumei de

40.000 lei primită cu titlu de despăgubire, sumă actualizată cu coeficientul de

actualizare prevăzut de art. 1 alin. (1) al Titlului II din O.U.G. nr. 184/2002,

iar, pe de altă parte, a menținut soluția primei instanțe în ceea ce privește

neacordarea cheltuielilor de judecată, întrucât nici la prima instanță și nici

în apel, reclamanții nu au produs probe doveditoare în sensul avansării

acestora.

Și recursul declarat

de pârâtul Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța, prin

primar, întemeiat pe art. 304 pct. 9 C. proc. civ., este nefondat, întrucât, în

mod corect, instanțele de fond și apel au calificat preluarea imobilului, în

baza Decretului nr. 223/1974, ca fiind abuzivă.

Astfel, la data

preluării atât Constituția din anul 1965, în vigoare în acel moment, cât și

Codul civil ocroteau dreptul de proprietate, iar art. 17 din Declarația

Universală a Drepturilor Omului, la care România era parte, prevedea că nimeni

nu poate fi deposedat de averea sa în mod arbitrar.

Mai mult, preluarea

imobilului în litigiu de către stat s-a făcut fără dovedirea vreunei utilități

publice, iar faptul trecerii contra cost în proprietatea statului a acestuia nu

exclude caracterul abuziv al preluării, neputându-se reține că reclamanții au

fost îndestulați rezonabil prin acordarea sumei de 40.000 lei cu titlu de

despăgubiri, ceea ce nu constituie o reparație echitabilă în ceea ce privește

preluarea făcută în baza Decretului nr. 223/1974, prin raportare la prevederile

Constituției din anul 1965.

Prin art. 1.4 lit. b)

din H.G. nr. 250/2007, s-a prevăzut că preluarea în temeiul acestui act

normativ „urmează a fi considerată abuzivă atât în cazul trecerii imobilului

fără plată în proprietatea statului cu titlu de sancțiune pentru cei care au

plecat fraudulos din țară sau care, fiind plecați în străinătate, nu s-au

înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, cât și în

cazul în care persoana a făcut cerere de plecare definitivă din țară și a înstrăinat

în mod obligatoriu locuința către stat”, așa cum este cazul în speță.

Prin urmare,

preluarea imobilului de către stat în baza Decretului nr. 223/1974 este

calificată prin lege ca fiind „abuzivă”, cu încălcarea dispozițiilor

Constituției în vigoare la data preluării.

Critica potrivit

căreia, greșit, instanța de fond prin hotărârea pronunțată, păstrată prin

decizia recurată, a stabilit în sarcina pârâților două obligații alternative,

se constată că este nefondată.

Astfel, instanțele de

fond și apel au constatat că reclamanții sunt îndreptățiți la măsuri

reparatorii ce constă fie în acordarea în compensare a altor bunuri sau

servicii, fie în acordarea de despăgubiri pentru imobilul în litigiu, obligând

pârâții să emită o dispoziție prin care să dispună în acest sens.

Potrivit art. 1 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001, republicată, în cazul în care restituirea în natură

nu este posibilă se vor stabili măsuri reparatorii prin echivalent, ce vor

consta în compensarea cu alte bunuri sau servicii oferite în schimb de către

entitatea investită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării, cu

acordul persoanei îndreptățite, sau despăgubiri acordate în condițiile legii

speciale privind regimul stabilirii plății despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv, iar, îndeplinirea uneia din aceste obligații, în

modalitatea prevăzută de lege, va exclude dreptul reclamanților la aducerea la

îndeplinire a celeilalte obligații stabilită în sarcina pârâților.

Pentru considerentele

expuse, instanța, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge

recursurile declarate de recurenții-reclamanți P.G. și P.F. și

recurenții-pârâți Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile

declarate de reclamanții P.G. și P.F. și pârâții Primarul municipiului

Constanța și Municipiul Constanța, prin primar, împotriva Deciziei nr. 234/ C

din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și

familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 13 mai 2010.