ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2013/2010

Asupra recursurilor civile de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 1 aprilie 2008, reclamantele

V.C. și

G.M.P. au chemat în judecată pe pârâții Municipiul Constanța și Prefectul

Județului Constanța cerând să fie obligați să le acorde măsuri reparatorii

constând în compensarea cu alte bunuri sau servicii pentru cele 9900 de acțiuni

pe care autorul lor le deținea la F.F.A.M. Tomis.

În motivarea cererii reclamantele au

susținut că autorul lor T.T., conform Tabloului nr. 13325 din 2 octombrie 1942,

a fost acționar al fabricii mai sus arătate, că fabrica a fost preluată în mod

abuziv de stat prin naționalizare și că notificarea nr. 305, înregistrată în 14

noiembrie 2001, până în prezent nu a fost soluționată.

Prin

sentința civilă nr. 1351 din 18 noiembrie 2008, Tribunalul Constanța,

secția

civilă a admis în parte cererea și a obligat pe pârâtul Municipiul Constanța să

înainteze notificarea nr. 305 din 14 noiembrie 2001 a BEJ V.S. și toată

documentația necesară către Ministerul Economiei și Finanțelor pentru ca acesta

să propună măsuri reparatorii prin echivalent.

Prin aceeași sentință a fost respinsă

cererea formulată de reclamante în contradictoriu cu Prefectul Județului

Constanța, pentru lipsa calității procesuale pasive.

In motivarea sentinței instanța a reținut

că reclamantele, în conformitate cu dispozițiile art. 3 alin. (1) lit. b) din

Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii care,

potrivit art. 31 din lege, pot consta numai în despăgubiri care se acordă în

condițiile legii speciale privind regimul de stabilire și plată a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat, la

propunerea pârâtului Ministerul Economiei și Finanțelor.

Totodată, instanța a reținut că

notificarea formulată de reclamante, potrivit art. 22 alin. (4) din lege, face

dovada deplină în fața oricăror autorități a respectării termenului de

notificare prevăzut de lege și că unitatea notificată are obligația de a

identifica persoana juridică care are în patrimoniu imobilul și, respectiv,

obligația de a transmite notificarea, precum și documentația atașată acesteia,

entității competente să o soluționeze, întrucât, în caz contrar, obligația

prevăzută de art. 22 alin. (4) din lege ar fi lipsită de conținut și de orice

finalitate practică.

Prin decizia civilă nr. 120 din 6 mai

2009, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori si familie, litigii de

muncă si asigurări sociale, a respins apelurile declarate de reclamantele V.C.

și G.M.P. și de pârâtul Municipiul Constanța.

In motivarea deciziei, cu referire la

apelul declarat de reclamante, instanța a reținut că nu poate primi solicitarea

de a li se acorda bunuri în compensare, întrucât legea [art. 18 lit. c)] nu

prevede o astfel de modalitate de despăgubire pentru persoanele care au deținut

doar o parte din capitalul unei societății comerciale preluate de stat, cum

este cazul în speță, autorul reclamantelor deținând doar 49% din totalul

acțiunilor F.A.M. Tomis, fabrică care, în prezent, este desființată.

Instanța a constatat, totodată, că în

același sens sunt și dispozițiile art. 31 alin. (3) din lege.

Referitor la apelul declarat de pârâtul

Municipiul Constanța, instanța a reținut că, învestit cu soluționarea

notificării, avea obligația de a se pronunța în termen de 60 de zile de la

înregistrare, motiv pentru care, constatând refuzul de soluționare a

notificării în termenul legal, în mod judicios prima instanță s-a învestit cu

soluționarea pretențiilor formulate de reclamante, soluție conformă practicii

judiciare și deciziei nr. XX din 19 martie 2007 a I.C.C.J.

Totodată, instanța a reținut că în

condițiile în care, după primirea notificării (transmisă de Prefectul Județului

Constanța, ca urmare a intrării în vigoare a dispozițiilor Legii nr. 247/2005),

pârâtul a constatat că nu este entitate deținătoare a imobilului în litigiu îi

incumba, în raport de prevederile art. 27 și art. 31 din Legea nr. 10/2001,

obligația de a o redirecționa către entitatea competentă să o soluționeze,

soluție ce se impunea întrucât, astfel cum a reținut și prima instanță, numai

astfel pretențiile formulate de persoanele îndreptățite pot fi soluționate și

măsurile reparatorii prevăzute de lege devin efective.

Împotriva acestei decizii au declarat

recurs reclamantele V.C. și G.M.P., invocând incidența art. 304 pct. 8 și 9 C.

proc. civ. și pârâtul Municipiul Constanța, invocând incidența art. 304 pct. 9

C. proc. civ.

In motivarea recursului reclamantele au

susținut că instanțele de fond au interpretat și aplicat greșit dispozițiile

art. 31 alin. (3), art. 18 lit. a), art. 31 alin. (1) și art. 32 din Legea nr.

10/2001, cu consecința reținerii, în mod eronat a concluziei potrivit cu care

ar fi îndreptățite să primească măsuri reparatorii doar sub formă de

despăgubiri, în condițiile legii speciale, nu și sub forma bunurilor ori a

serviciilor atribuite în compensare.

Reclamantele au solicitat să se constate

și că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la critica privind

omisiunea primei instanțe de a se pronunța, în sensul încuviințării, asupra

probelor solicitate: interogatoriu, expertiză și martori.

In motivarea recursului pârâtul a

reiterat critica potrivit cu care prima instanță a primit în mod eronat cererea

modificatoare formulată de reclamante la data de 21 octombrie 2008, cerere

formulată cu depășirea termenului legal prevăzut de dispozițiile art. 132 coroborate

cu art. 134 C. proc. civ.

Totodată, pârâtul susține că în cauză era

incidență excepția lipsei calității sale procesuale pasive, justificat de

faptul că, în aplicarea dispozițiilor Titlului VII al Legii nr. 247/2005, se

impunea constatarea potrivit cu care singura entitatea competentă să acorde

măsuri reparatorii prin echivalent este Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor București.

Pârâtul susține și că incumba

reclamantelor obligația de a identifica și comunica datele necesare

identificării entității deținătoare a imobilului și, totodată, că legea nu

instituie în sarcina sa obligația de a înainta documentația către adevărata

entitate deținătoare, cum eronat au stabilit instanțele de fond.

Analizând

criticile formulate de recurenți, prin gruparea argumentelor, critici care se

încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

, Înalta Curte constată că nu pot fi primite

pentru următoarele

considerente:

In drept, potrivit dispozițiilor Legii

nr. 10/2001, sunt persoane îndreptățite la măsuri reparatorii persoanele

fizice, asociați ai persoanei juridice care deținea imobilele și alte active în

proprietate la data preluării acestora de stat în mod abuziv [art. 3 alin. (1)

lit. b)].

Potrivit dispozițiilor art. 18 lit. a)

din lege, pentru astfel de persoane îndreptățite, măsurile reparatorii se

stabilesc numai în echivalent (cu excepția cazului în care persoana

îndreptățită era unic asociat sau persoanele îndreptățite asociate erau membri

ai aceleiași familii).

Această modalitate de despăgubire a

asociaților persoanelor juridice este reglementată și prin dispoziția art. 31

din lege.

Potrivit dispoziției legale menționate

(în redactarea în vigoare la data pronunțării primei instanțe), asociații sau

moștenitorii lor sunt îndreptățiți la despăgubiri în condițiile legii speciale

privind regimul de stabilire și plată a despăgubirilor aferente imobilelor

preluate în mod abuziv [art. 31 alin. (1)].

Despăgubirile se propun, după stabilirea

valorii recalculate a acțiunilor, prin decizia motivată a instituției publice

implicate în privatizarea societății comerciale care a preluat patrimoniul

persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanțelor publice,

în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei

juridice naționalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a

existat o asemenea continuitate [art. 31 alin. (3) - în forma în vigoare la

data judecății în fond - competență modificată, ulterior, în favoarea

A.V.A.S.].

In consecință, în aplicarea dispozițiilor

legale mai sus arătate, rezultă cu evidență că persoanele care au avut

calitatea de asociați (sau moștenitorii acestora) ai persoanelor juridice

deposedate de stat de imobile, sunt îndreptățite să formuleze notificare și,

după caz, să primească despăgubiri, în condițiile legii speciale, nu și măsuri

reparatorii constând în restituirea în natură ori în compensare, cum eronat

susțin prin recurs reclamantele, fără însă a argumenta în drept această

critică.

La rândul lor, entitățile notificate, în

raport de dispozițiile art. 25 alin. (1) din lege, au obligația de a pronunța

în termenul legal o soluție cu privire la notificările ce le sunt adresate,

înțelegând prin aceasta și obligația de a le redirecționa, în cazul în care

le-au fost transmise eronat, către entitățile competente, potrivit legii, să le

soluționeze.

Așa fiind, în mod just instanțele de

fond, constatând că autorul reclamantelor a avut calitatea de asociat al unei

F.A. Tomis, pentru o cotă de 49% din capitalul social, conform mențiunilor

Tabloului acționarilor nr. 13325 din 2 octombrie 1942, fabrică care în prezent

nu mai există, fiind desființată, au statuat că,

potrivit art. 31 alin. 3 din lege (în forma în vigoare la data

judecății),

competența de a propune acordarea de despăgubiri

reclamantelor, după stabilirea valorii recalculate a acțiunilor, incumbă

ministrului finanțelor publice.

Cum, notificarea formulată de reclamante,

transmisă pârâtului Primarul Municipiului Constanța de către Prefectul

județului Constanța din data de 14 octombrie 2005, nu a fost soluționată până

la momentul formulării cererii de chemare în judecată, 1 aprilie 2008, în mod

corect judecătorii fondului au statuat că pârâtul nu și-a îndeplinit obligația

stabilită în sarcina sa de legiuitor, anume de a o soluționa în termenul legal,

soluționare care în speță, în raport de dispozițiile legale mai sus arătate,

putea consta doar în transmiterea notificării Ministerului Economiei și Finanțelor

- competent să propună, prin ordinul ministrului, Comisiei Centrale de

Stabilire a Despăgubirilor acordarea de măsuri reparatorii, în astfel de

cazuri.

Așa fiind, pentru considerentele expuse,

Înalta Curte constată că se dovedesc a fi nefondate atât criticile formulate de

reclamante, relative la modalitatea de despăgubire la care sunt îndreptățite și

la refuzul instanțelor de fond de a administra probatorii în acest scop, cât

cele formulate de pârât, relative la calitatea sa procesuală pasivă și obligația

statuată în sarcina sa de instanțele de fond.

Totodată, Înalta Curte constată că nu se

constituie într-o modificare adusă cererii de chemare în judecată, în sensul

art. 132 C. proc. civ., precizările relative la incidența în speță a

dispozițiilor art. 31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, precizări formulate de

reclamante la data de 21 octombrie 2008, la solicitarea instanței - care a pus

acest aspect, din oficiu, în dezbaterea părților la termenul din 16 septembrie

2008 (fila 123), știut fiind că instanțele au obligația de a da calificarea

juridică exactă cererilor deduse de părți judecății.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

ca nefondate, recursurile declarate de reclamantele G.M.P., V.C. și de pârâtul

Municipiul Constanța prin primar împotriva deciziei nr. 120/C din 6 mai 2009 a

Curții de Apel Constanța, secția civilă minori și familie litigii de muncă și

asigurări sociale

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2010.