ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2068/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța la 21 septembrie 1999, reclamanta B.L. a chemat în judecată D.C.S. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, în temeiul art. 480 C. civ. și al Legii nr. 213/1998, să se dispună obligarea pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în Constanța, sau, în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei la plata contravalorii acestui imobil, la prețul de circulație. În motivarea cererii sale, reclamanta a arătat că, prin sentința civila nr. 124/1941 pronunțata de Tribunalul Constanța, imobilul în litigiu le-a fost atribuit în proprietate lui P.P., P.E. și A.P., în calitate de moștenitori ai lui N.P., aceștia fiind puși în posesie prin procesul-verbal din data de 09 iulie 1948 al corpului portăreilor de pe lângă Tribunalul Constanța.

Imobilul a fost naționalizat în temeiul Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv. Reclamanta a mai susținut că este moștenitoarea A.P., care, la rândul ei, este moștenitoarea fraților săi, P.P. și P.E. La 30 decembrie 1999, reclamanta B.L. a decedat, instituind, prin testament, ca unic legatar universal pe numitul B.P., care a acceptat succesiunea conform certificatului de moștenitor din 25 ianuarie 2000. Prin sentința civila nr. 348 din 25 aprilie 2000, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și a obligat pârâta SC A. SA Constanța să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 252 mp și construcție-demisol, parter și etaj.

A fost respins, că rămas fără obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri bănești. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC A. SA Constața, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Judecata apelului a fost suspendată în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar ulterior, în temeiul art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel Constanța a declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Tribunalului Constanța. Reclamantul B.P. a precizat că renunță la beneficiul acordat de Legea nr. 10/2001 și că înțelege să revendice bunul pe calea dreptului comun. Prin decizia civilă nr. 438 din 09 octombrie 2007, Tribunalul Constanța a admis apelul pârâtei și a schimbat în tot sentința civilă nr. 348 din 25 aprilie 2000 pronunțată de Tribunalul Constanța, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că la dosar a fost depusa decizia din 12 aprilie 2007 emisă de societatea pârâtă, prin care s-a respins cererea de restituire în natură a imobilului și s-a recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, cu motivarea că în prezent imobilul este deținut cu titlu legal de pârâtă. În aceste condiții, tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea titlului autorilor reclamantei inițiale sau a calității acesteia de moștenitor întrucât pârâta-posesor, în calitate de unitate deținătoare, a recunoscut calitatea de persoană îndreptățită la acordarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.

De asemenea, instanța de apel a considerat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 92/1950, că preluarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor decretului, deoarece autorii reclamantului nu erau exploatatori de locuințe, iar acesta reprezenta un act normativ lovit în întregime de neconstituționalitate și care nu putea să stea la baza unor preluări cu titlu valabil. Referitor la capătul de cerere subsidiar, ce viza obligarea pârâtei la plata prețului de circulație al imobilului, instanța de apel a considerat că o atare obligație nu își găsește temei în procedura dreptului comun, atunci când se pune problema imobilelor naționalizate, cu atât mai mult cu cât reclamanta inițială a formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și, prin decizia din 12 aprilie 2007 i s-a recunoscut îndreptățirea la acordarea de măsuri reparatorii prevăzute de acest act normativ.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul B.P. Prin decizia civilă nr. 74/ C din 19 martie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis recursul și a casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul Constanța, reținând că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu o persoană decedată, deci lipsită de capacitate de folosință. La rejudecare, cadrul procesual a fost modificat și în sensul că, urmare a decesului reclamantului B.P., succesor al acestuia și continuator al judecății este B.M. Pârâta SC A. SA a formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., solicitând instanței ca, în cazul admiterii cererii principale să oblige chematul în garanție la plata de despăgubiri pentru imobilul situat în Constanța.

Prin sentința civilă nr. 1590 din 08 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a respins cererea reclamantului B.M. și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție, tribunalul a reținut că autorii reclamantului au fost proprietarii imobilului preluat abuziv de către stat, conform Decretului nr. 92/1950 și ulterior, dobândit de pârâta SC A. SA, în cadrul procesului de privatizare a societății comerciale. Ca atare, preluarea a fost abuzivă, calificare recunoscută în mod expres și prin art. 2 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001. Tribunalul a mai reținut că prin decizia din 12 aprilie 2007, emisă în cadrul procedurii prealabile reglementate de Legea nr. 10/2001, pârâta a recunoscut reclamantului B.P.

și implicit, succesorilor în drepturi ai acestuia, calitatea de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că o contestare a calității procesuale active în cadrul acțiunii în revendicare, calitate ce presupune verificarea acelorași elemente, nu reprezintă decât o dovadă a inconsecvenței pârâtei în încercarea sa de a împiedica analiza pe fond a pretențiilor reclamantului. Prima instanță a apreciat că emiterea deciziei din 12 aprilie 2007, prin care pârâta a respins cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului și a recunoscut posibilitatea acestuia de a beneficia de despăgubiri bănești, reprezintă un element esențial în soluționarea acțiunii în revendicare deoarece‚ prin aceasta, s-a finalizat procedura administrativă reglementată de Legea nr. 10/2001, act normativ cu caracter de lege specială în materia imobilelor trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989.

S-a mai reținut că reclamantul, deși nemulțumit de soluția primită, nu a urmat procedura judiciară de contestare a dispoziției, care îi recunoștea doar dreptul la măsuri reparatorii prin echivalent, ci a reluat acțiunea în revendicare de drept comun, principala sa opțiune fiind restituirea în natură a imobilului teren și construcție. Tribunalul a considerat că, în condițiile în care reclamantul a ales între acțiunea de drept comun și procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură ce a parcurs faza administrativă, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii, o eventuală soluționare a acțiunii în revendicare bazată doar pe comparare de titluri și făcând abstracție de existența deciziei administrative definitive nu ar putea conduce la o soluție diferită.

De asemenea, tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate al pârâtei este protejat de faptul că nu s-a constatat, pe cale judiciară, constituirea sa în condiții de nelegalitate, atât contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, cât și certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nefiind contestate de reclamant. Referitor la soluția asupra cererii de chemare în garanție, prima instanță a constatat că aceasta viza ipoteza admiterii cererii principale; or, față de soluția de respingere a acesteia și cererea de chemare în garanție se impunea respinsă ca nefondată. Împotriva acestei sentinței a formulat apel reclamantul B.M., care a solicitat desființarea hotărârii și admiterea acțiunii, cu consecința obligării pârâților să-i restituie în natură imobilul sau, în subsidiar, obligarea acestora la plata sumei de 2.362.129 lei reprezentând valorarea de circulație a imobilului.

Prin decizia civilă nr. 81/ C din 10 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța a admis apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat societatea pârâtă să restituie reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul din Constanța, format din construcție și teren în suprafață de 252,82 mp. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței. Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorilor reclamanților, fiind preluat abuziv de către stat conform Decretului nr. 92/1950. Ulterior, prin H.C.L.M. nr. 1901/1950 și decizia nr. 244 din 9 martie 1960, imobilul a trecut din administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului Constanța în administrarea I.L.L.

Constanța; prin decizia nr. 100 din 24 aprilie 1982, imobilul a trecut din administrarea I.C.R.A.L.C. în administrarea D.C.S., care ulterior a devenit actuala SC A. SA. Potrivit H.G. nr. 834/1991, pârâta SC A. SA a obținut un titlu de proprietate pentru terenul în suprafață de 233,9 m.p., prin certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat de M.L.P.A.T. Prin contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995 (inclusiv actele adiționale) încheiat între F.P.S. București și A.A.P.A.S., cota de 51% din acțiunile de la SC A. SA a devenit proprietatea A.A.P.A.S.; terenul menționat în certificatul de atestare a dreptului de proprietate eliberat de M.L.P.A.T. împreună cu construcția din Constanta, se regăsesc la poziția 1 din contractul din 26 septembrie 1995 încheiat cu F.P.S.

București. Astfel, curtea a constatat, contrar susținerilor ambelor părți, că pârâta SC A. SA nu a dobândit bunul litigios din Constanța, printr-un contract de vânzare-cumpărare vizând acest bun ut singuli, ci ca urmare a modificării formei de organizare a fostului D.C.S. într-o societate comercială ce funcționează potrivit Legii nr. 31/1990, pârâta SC A. SA. Înaintea încheierii contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995, SC A. SA avea în patrimoniu, în proprietate suprafața de 233,9 m.p. teren situat în Constanta, și imobil demisol, parter și etaj deținut în administrare, titlu care nu s-a schimbat niciodată.

Or, regimul juridic al bunurilor aflate în patrimoniul societății comerciale înființate conform Legii nr. 15/1990 privind regimul unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale (care ar fi fost inventariat și evaluat conform art. 19 din această lege) este stabilit de art. 20 alin. (2) potrivit căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu. De aceea, SC A. SA, care, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995 era o societate pe acțiuni la care acționar unic, conform art. 21 din Legea 15/1990, era statul, avea în patrimoniu, la înființarea sa, exact aceleași bunuri ca și unitatea economică de stat pe care a înlocuit-o, respectiv administrarea terenului și clădirii din Constanța, și nu proprietatea lor.

Făcând distincția între acțiuni și active sociale, Curtea a constatat că este inutilă verificarea pretinsei bune-credințe a pârâtei SC A. SA în dobândirea bunului revendicat, în modalitatea pretinsă de aceasta, drept cauză de paralizare a acțiunii în revendicare. Chiar dacă s-ar putea accepta că dobânditorul acțiunilor ar fi îndreptățit să invoce buna sa credință în privința tranzacției, susținerea este evident neîntemeiată, în condițiile în care, în contractul de vânzare-cumpărare, dobânditorul susține că a verificat situația bunurilor despre care s-a „declarat” că ar aparține societății, iar un indiciu al defectuoasei verificări reiese din chiar anexa contractului unde pentru construcții nu este indicat vreun titlu al proprietății.

În aceste condiții, s-a apreciat că soluționarea apelului trebuie să se facă prin raportare la verificarea titlurilor părților și analiza efectelor dispoziției din 12 aprilie 2005 emisă de SC A. SA. Referitor la titlul reclamantului, acesta este moștenitorul unor persoane deposedate abuziv prin naționalizare, în timp ce statul a dobândit imobilul fără titlu valabil. Concluzia unui astfel de raționament este că imobilul situat în litigiu este un bun preluat de stat fără titlu valabil. De aceea, acțiunea în revendicare, a unui imobil preluat fără titlu valabil, a fostului proprietar sau a moștenitorilor acestuia, care nu a pierdut niciodată calitatea de proprietar, este admisibilă când este formulată împotriva unei societăți comerciale privatizate care deține bunul prin efectul unor transmisiuni universale sau cu titlu universal (reorganizare sau transformare).

Potrivit cadrului legislativ care reglementează privatizarea societăților comerciale (O.U.G. nr. 88/1997 și Legea nr. 137/2002), nu numai că o astfel de revendicare era permisă de lege, dar s-au stabilit chiar și efectele admiterii revendicării, prevăzându-se, în art. 324 al O.U.G. nr. 88/1997, în forma dată de Legea nr. 99/1999, că instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari ai bunurilor imobile preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor. Pe de altă parte, de principiu, succesul unei acțiuni în revendicare nu este niciodată condiționat de anularea titlului pe care pârâtul își bazează actele sale de rezistență la dreptul invocat de reclamant.

De asemenea, instanța a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot obține repararea prejudiciului numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau în echivalent (art. 22 alin. (5), fost 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), iar când imobilele au fost înstrăinate, inclusiv în cadrul procedurii de privatizare, până la data de 14 februarie 2001, sunt aplicabile dispozițiile art. 45 din lege când, pentru a putea revendica, fostul proprietar trebuie să atace actele de înstrăinare.

În sfera de aplicare a actelor juridice ce cad sub incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu pot cădea însă decât acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sau cu titlu valabil, încheiate cu titlu oneros sau gratuit. De aceea, efectul consolidant al art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu se putea produce în persoana pârâtei SC A. SA întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995 nu a privit un bun individual determinat, nu a fost un act de înstrăinare cu titlu particular a unui imobil.

Referitor la efectul deciziei prin care intimata pretinde că a răspuns notificării reclamantului și i-a stabilit dreptul la despăgubiri, curtea a constatat că, din modalitatea de redactare a acestui act, rezultă că intimata nu și-a respectat obligația soluționării notificării, întrucât, în fapt, a comunicat persoanei îndreptățite să se adreseze instituției implicate în privatizare pentru măsuri reparatorii. Oricum, reclamantul a declarat expres că renunță la beneficiul urmării procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și solicită continuarea acțiunii întemeiate pe dreptul comun. Uzitând de prerogativa conferită de art. 47 alin. (1), persoana care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii poate alege suspendarea cauzei în curs, suspendare care nu se poate dispune nici din oficiu, nici la solicitarea altei persoane decât cea care a notificat.

Pornind de la rațiunea creării acestei facultăți, alegerea dintre două proceduri alternative care ar avea aceeași finalitate, restituirea în natură, a aceleia care creează premisele obținerii mai repede a rezultatului urmărit, și de faptul că textul de lege face referire la suspendarea judecății, incluzând și ideea reluării cursului acesteia, reiese că repunerea pe rol a acțiunii de drept comun este permisă ori de câte ori notificantul are interesul continuării judecății. De aceea, pentru situațiile reglementate de art. 47 alin. (1), nu se aplică principiul electa una via non datur recursus ad alteram, fiind posibilă redeschiderea judecății suspendate cât timp această repunere pe rol înseamnă doar renunțarea la beneficiul Legii nr. 10/2001, nu și la posibilitatea de a primi bunul în natură.

Pentru aceste motive, contrar statuării primei instanțe, decizia din 12 aprilie 2007 nu reprezintă un element esențial în soluționarea acțiunii în revendicare. De aceea, s-a constatat în patrimoniul reclamantului dreptul de a revendica imobilul ce a aparținut autorilor săi, facultate care există pentru că dreptul notificantului nu a fost satisfăcut. Fiind învestită cu cercetarea a două titluri (provenind sau nu de la același autor sau de la autori diferiți) instanța a recurs la compararea titlurilor și la aplicarea regulii nemo plus iuris ad alim transferre potest, quam ibse habet. Din această perspectivă, s-a constatat că titlul reclamantului este mai bine caracterizat, constând într-o hotărâre judecătorească de partaj judiciar (care, deși are caracter declarativ, confirmă, prin verificarea existenței bunului în patrimoniul defunctului, un șir regulat de transmisiuni).

Raportat la actul invocat de pârâtă (certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09 noiembrie 1992), s-a apreciat că titlul reclamantului este preferabil, dreptul pârâtei fiind constituit de un neproprietar (în fapt, transmis gratuit, acesta fiind un argument în favoarea reclamantului care încearcă să evite un prejudiciu față de pârâtă care dorește menținerea unui avantaj gratuit). În ceea ce privește pretinsa bună-credință și lipsa constatării judiciare a nulității absolute a certificatului de atestare a proprietății asupra terenului, Curtea a considerat că această bună-credință nu există în speță și, oricum, nu ar avea consecințe asupra comparării de titluri. Decizia a fost atacată cu recurs de pârâta SC A. SA, care a formulat următoarele critici: - Instanța de apel a apreciat greșit raportul juridic dedus judecății și, prin evaluarea greșită a probatoriilor, a pronunțat o hotărâre vădit netemeinică și nelegală.

Astfel, a considerat eronat că reclamantul a făcut dovada proprietății asupra bunului revendicat, deși autoarea sa (reclamanta inițială, B.L.) nu a demonstrat că este unicul moștenitor al moștenitorilor defuncților P.P. și P.T. La instanța de fond, pârâta-recurentă a solicitat, prin cererea de chemare în garanție a A.V.A.S. București, instituție implicată direct în procesul de privatizare, la plata în echivalent a imobilului revendicat în situația în care cererea principală a reclamantului va fi admisă. Or, instanța de apel a admis acțiunea fără să ia în considerare și capătul de cerere privind plata în echivalent a imobilului revendicat de la A.V.A.S., încălcându-se cadrul procesual solicitat în calitate de intimat-pârât.

Imobilul retrocedat a suferit importante degradări la cutremurul din 1977, astfel încât au fost efectuate ample lucrări de reparații capitale, constând în consolidări la structura de rezistență, modernizări, compartimentări, extinderi de suprafață. Cu ocazia privatizării publice, finalizată la data de 11 august 1997, acționarii societății au fost încredințați că persoana care a efectuat privatizarea (în speță, Statul) avea toate calitățile prevăzute de lege pentru a transmite valabil dreptul său de proprietate asupra acțiunilor și patrimoniului societății, inclusiv asupra imobilului revendicat. Reclamantul a solicitat suspendarea cauzei, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, întrucât a transmis notificare societății prin care a cerut restituirea în natură a imobilului.

La această notificare, societatea a răspuns emițând o adresă la care a atașat decizia consiliului de administrație și Hotărârea adunării generale a acționarilor, din care rezulta că cererea trebuie soluționată conform art. 27 din Legea nr. 10/2001. De asemenea, o nouă adresă a fost transmisă în anul 2004, la solicitarea reclamantului de a fi emisă o dispoziție de soluționare a notificării. Aceste documente transmise reclamantului nu au fost contestate de acesta în termenul de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001. De asemenea, decizia emisă de societate putea fi contestată în același termen de 30 zile, care nefiind respectat, nu mai permitea instanței de apel să facă aprecieri asupra nelegalității sau netemeiniciei acesteia.

- Față de situația juridică particulară a imobilului, respectiv încadrarea în categoria celor reglementate de Legea nr. 10/2001, nu mai este posibilă compararea titlurilor pornind de la dispozițiile art. 480 C. civ. Aceasta, întrucât reclamantul a înțeles să renunțe la procedura pusă la dispoziție de legea specială, asumându-și ca atare și consecințele, respectiv pierderea dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii. Faptul că în anexa Decretului de naționalizare apar ca proprietari „P. și frații” dovedește că imobilul nu făcea parte din circuitul civil, nefiind operat nici ulterior, în baza Legii nr. 7/1996, un drept de proprietate în favoarea reclamantului, în timp ce titlul de proprietate al societății a fost intabulat în cartea funciară.

Referirile instanței de apel la O.U.G. nr. 88/1997 și Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile societății recurente întrucât privatizarea acesteia a avut loc și s-a încheiat înaintea apariției acestor acte normative. Cum într-o acțiune în revendicare se analizează titlul invocat de reclamant, iar în speță, acesta nu a dovedit cu documente opozabile dreptul de proprietate, în timp ce societatea justifică respectarea legislației cu privire la privatizare și astfel dreptul său de proprietate, rezultă că aceasta deține un bun în sensul Convenției, astfel încât este greșită soluția dată acțiunii în revendicare. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. Analizând criticile deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit următoarelor considerente: Susținerea că reclamantul nu și-ar fi demonstrat poziția procesuală în acțiunea în revendicare, prin aceea că nu a dovedit că autoarea sa, B.L.

(cea care a inițiat demersul judiciar, în calitate de reclamantă), a fost unica moștenitoare a fraților P., deposedați de imobil, este lipsită de fundament. Aceasta, în condițiile în care instanța de apel a reținut corect că, potrivit certificatelor de calitate de moștenitor depuse la dosar, s-a făcut dovada transmisiunilor succesorale succesive de pe urma autorilor deposedați în favoarea numitei B.L. și mai departe, de la aceasta, pe calea moștenirii testamentare, către B.M. (decedat, de asemenea, în cursul procesului și moștenit ca, unic succesor, de către intimatul, reclamant B.P.). De altfel, critica sub acest aspect a recurentei vine să contrazică însăși poziția adoptată de aceasta pe parcursul procesului, în condițiile în care, prin întâmpinarea depusă în apel a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în condițiile Legii nr. 10/2001 (or, o asemenea reparație presupune, ca o condiție premisă, existența dreptului de proprietate asupra bunului).

Aceeași atitudine, de recunoaștere a calității de persoană îndreptățită a reclamantului a avut-o pârâta prin emiterea deciziei, de soluționare a notificării, doar că, în loc de retrocedarea bunului în natură, a propus ca acordarea măsurilor reparatorii să se facă prin echivalent de către instituția implicată în privatizare. În plus, formulând această critică, recurenta tinde, în mod nepermis pentru faza procesuală a recursului, la o reevaluare a probatoriului, arătând că instanța a procedat la o apreciere greșită a probelor și susținând astfel, netemeinicia hotărârii din apel. Demersul pârâtei-recurente sub acest aspect, ignoră faptul că în recurs se poate realiza doar o cenzură de nelegalitate, fără posibilitatea de a mai statua asupra faptelor pricinii, care sunt în competența exclusivă a instanțelor fondului.

Tot astfel, recurenta pretinde în mod neargumentat, că ar fi fost denaturat raportul juridic dedus judecății, indicând ca temei al recursului său și dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., ignorând însă faptul că acest motiv de recurs are în vedere denaturarea înțelesului clar, neechivoc al unui act juridic privit în înțelesul său material, de negotium iuris (ale cărui clauze neîndoielnice ar fi fost interpretate greșit de către instanță). Rezultă că indicarea dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, în condițiile în care nu au fost dezvoltate argumente care să fie subsumate acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate.

Este nefondată critica potrivit căreia, pronunțând soluția în apel și admițând acțiunea principală (prin schimbarea sentinței tribunalului), instanța ar fi omis să se pronunțe asupra cererii de chemare în garanție (a A.V.A.S.), formulată de către pârâtă, nesocotind astfel, cadrul judecății. În realitate, instanța s-a pronunțat în limitele învestirii determinate prin apelul reclamantului și cu respectarea principiului tantum devolutum quantum appellatum. Cum apelul reclamantului nu privea decât soluția dată cererii principale, instanța de apel nu putea extinde cadrul învestirii sale, astfel încât să se pronunțe și asupra cererii de chemare în garanție. Dimpotrivă, pârâta avea la dispoziție calea procedurală care îi permitea, în condițiile în care soluția de primă instanță îi fusese favorabilă, să repună în discuție chemarea în garanție, pentru ipoteza în care în apelul celeilalte părți s-ar fi modificat soluția pe cererea principală.

În acest sens, dispozițiile art. 293 1 C. proc. civ., reglementând apelul provocat, au în vedere tocmai această ipoteză, în care intimatul din apelul principal, anticipând că acesta ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice din proces, declară la rândul său, apel împotriva altui intimat (în speță, SC A. SA avea la îndemână apelul împotriva A.V.A.S., cel chemat în garanție la prima instanță). Astfel, potrivit art. 293 1 C. proc. civ.: „În caz de coparticipare procesuală, precum și atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declarare apel împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să producă consecințe asupra situației sale juridice din proces”.

Având în vedere că nu a valorificat aceste dispoziții procesuale, recurenta nu poate reproșa instanței de apel că nu s-a pronunțat asupra cererii sale de chemare în garanție, întrucât nu ar fi putut să o facă decât depășind limitele învestirii, fixate prin cererea de apel a reclamantului. Împrejurarea că cererea de chemare în garanție a rămas fără o soluție pe fond (întrucât prima instanță o respinsese ca urmare a soluției de respingere date acțiunii principale) face să nu opereze autoritatea de lucru judecat (care de principiu, nu subzistă decât atunci când se dă dezlegare fondului raportului juridic) și astfel, sub acest aspect, să nu existe impediment pentru formularea pretenției pe cale principală.

Aprecierile recurentei în legătură cu degradările suferite de imobil și lucrările de consolidare aduse acestuia sunt lipsite de pertinență, având în vedere că în cauză nu a fost formulată o cerere reconvențională prin care să fie deduse judecății pretențiile sub acest aspect. Tot astfel, referirea la procesul de privatizare al societății și la faptul că salariații acesteia aveau încredințarea că Statul (cel care a efectuat privatizarea) avea toate calitățile prevăzute de lege pentru a transmite valabil dreptul său de proprietate asupra acțiunilor și patrimoniului societății, sunt lipsite de relevanță raportat la elementele esențiale ale pricinii și la considerentele justificative ale deciziei din apel.

Aceasta întrucât în cauză nu s-a pus în discuție legalitatea procesului de privatizare și valabilitatea actelor juridice de transmisiune a acțiunilor de la stat către A.A.P.A.S. Dimpotrivă, instanța de apel a făcut în mod corect distincția dintre acțiuni și active și a constatat că imobilul în litigiu nu a constituit obiectul unui act juridic de înstrăinare ca bun individual determinat, privit ut singuli și că prin contractul din 26 septembrie 1995 s-a transmis de fapt, proprietatea asupra unor acțiuni. De aceea, în afara considerentelor instanței de apel asupra lipsei bunei-credințe la momentul încheierii acestui contract (considerente care, vizând elemente de fapt sunt oricum, în afara cenzurii instanței de recurs), se constată că este oricum, lipsită de relevanță această susținere (și corelativ, analiza pe acest aspect, a instanței de apel), întrucât societății nu i-a fost transmis, prin act juridic translativ, bunul ca atare.

Pe de altă parte, împrejurarea că reclamantul a solicitat, pe parcursul derulării procedurii judiciare (începută în anul 1999) suspendarea acesteia, deoarece a transmis notificare conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a imobilului, nu reprezintă, contrar susținerii recurentei, un impediment pentru soluționarea acțiunii în revendicare, în condițiile concrete ale speței. Astfel, solicitând suspendarea judecății pricinii, reclamantul și-a valorificat facultatea recunoscută de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit căruia „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei”.

Cum în procedura legii speciale reclamantul nu a obținut, conform solicitării, retrocedarea în natură a bunului și nici alte măsuri reparatorii, ci doar „posibilitatea de a solicita acordarea de despăgubiri reparatorii, rezultă că acestuia nu-i putea fi opusă regula „electa una via”. Față de împrejurarea că reclamantul nu renunțase la judecata acțiunii în revendicare, ci doar solicitase suspendarea judecății acesteia și pe de altă parte, că în procedura legii speciale nu obținuse un răspuns favorabil (societatea emițând decizia, prin care, de altfel, nu a dat o rezolvare concretă notificării, în anul 2007, după ce fusese obligată la soluționarea ei prin hotărâre judecătorească irevocabilă), în mod corect s-a trecut la soluționarea pe fond a acțiunii în revendicare.

Este lipsită de fundament susținerea recurentei conform căreia reclamantul ar fi trebuit să conteste adresele de răspuns ale societății, respectiv decizia emisă de aceasta, în termenul defipt de Legea nr. 10/2001, având în vedere că, astfel cum s-a arătat, reclamantul a uzat de facultatea legală, de a solicita reluarea procedurii judiciare în acțiunea în revendicare. Este de asemenea neîntemeiată, critica recurentei în sensul că situația juridică a imobilului, încadrabil în dispozițiile Legii nr. 10/2001, îl exclude de la operațiunea comparării titlurilor de proprietate, pornind de la dispozițiile art. 480 C. civ. Formulând această critică, recurenta-pârâtă ignoră faptul că acțiunea în revendicare a fost promovată în anul 1999, anterior intrării în vigoare a actului normativ special la care face referire și de aceea, supusă regulilor care guvernează acțiunea în revendicare de drept comun.

Faptul că în privința imobilului (obiect material al judecății) a avut loc o preluare abuzivă de către stat (așa cum însăși recurenta recunoaște, atunci când îl plasează în categoria imobilelor ce cad în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001) face ca titlul autorilor reclamantului să aibă prevalență în acțiunea în revendicare promovată. Renunțarea la procedura legii speciale (demarată, cum s-a arătat, conform art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001) și reîntoarcerea la calea procedurală a acțiunii de drept comun, nu a putut avea consecința, cum se pretinde în recurs, a pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii. Sancțiunea la care face trimitere societatea pârâtă este reglementată de legea specială (art. 22 alin. (5)) pentru ipoteza nerespectării termenului de transmitere a notificării.

O asemenea situație nu se regăsește în speță, reclamantul valorificându-și posibilitatea de a recurge la procedura legii speciale și ulterior, de a relua judecata acțiunii în revendicare, după ce societatea notificată i-a comunicat, potrivit deciziei emise „să se adreseze instituției implicate în privatizare, pentru măsuri reparatorii”. Or, analizând acțiunea în revendicare, instanța de apel a constatat corect că, cel care justifică un titlu de proprietate este reclamantul, ca moștenitor, prin transmisiunile succesorale succesive intervenite, al autorilor deposedați abuziv, prin naționalizare. Aceasta, în condițiile în care, fundamentat pe o preluare abuzivă a bunului de către stat, societatea nu și-a putut constitui un titlu valabil, trecerea imobilului în administrare de la Comitetul Executiv al Sfatului popular Constanța la I.L.L.

Constanța și de la acesta la D.C.S. (actuala SC A. SA) neputând valora titlu de proprietate. Tot astfel, contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, de care s-a prevalat societatea, nefiind apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar dreptul asupra capitalului unei societăți (cu posibilitatea încasării dividendelor corespunzătoare) nu are semnificația unui titlu de proprietate care să poată fi opus reclamantului. În ce privește referirea pe care o face instanța de apel la dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 și ale Legii nr. 137/2002, aceasta nu este străină de elementele pricinii, cum eronat susține recurenta (cu motivarea că privatizarea societății s-a încheiat înainte de adoptarea acestor acte normative, așa încât nu i-ar fi aplicabile).

Trimiterea la aceste dispoziții legale a justificat (separat de argumentul legat de data sesizării instanței) admisibilitatea acțiunii în revendicare, în condițiile în care efectele admiterii acesteia sunt reglementate prin actele normative menționate (în sensul că instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc al prejudiciului).

Este așadar, lipsit de fundament argumentul recurentei potrivit căruia actele normative menționate referitoare la accelerarea privatizării nu i s-ar aplica întrucât privatizarea se încheiase înaintea adoptării lor, având în vedere că sunt vizate, tocmai în ideea acoperirii prejudiciilor produse tuturor societăților, atât efectele deposedării de imobile, produse după privatizare, cât și în cursul privatizării. Pentru toate considerentele expuse anterior, se constată că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, astfel încât motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat. În ce privește invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc.

civ., se constată (la fel ca în situația celuilalt motiv, prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) că indicarea acestuia s-a realizat în mod formal, în condițiile în care recurenta nu a dezvoltat argumente și nu a circumscris motivele memoriului de recurs vreuneia din ipotezele avute în vedere de textul procedural menționat. În consecință, se constată că recursul promovat este nefondat și va fi respins ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 81/ C din 10 februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2012.