ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2068/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2068/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Asupra cauzei de
față, constată următoarele:
Prin cererea
înregistrată pe rolul Tribunalul Constanța la 21 septembrie 1999, reclamanta
B.L. a chemat în judecată D.C.S. pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța,
în temeiul art. 480 C. civ. și al Legii nr. 213/1998, să se dispună obligarea
pârâtului să-i lase în deplină proprietate și posesie imobilul situat în
Constanța, sau, în subsidiar, să se dispună obligarea pârâtei la plata
contravalorii acestui imobil, la prețul de circulație.
În motivarea cererii
sale, reclamanta a arătat că, prin sentința civila nr. 124/1941 pronunțata de
Tribunalul Constanța, imobilul în litigiu le-a fost atribuit în proprietate lui
P.P., P.E. și A.P., în calitate de moștenitori ai lui N.P., aceștia fiind puși
în posesie prin procesul-verbal din data de 09 iulie 1948 al corpului
portăreilor de pe lângă Tribunalul Constanța. Imobilul a fost naționalizat în
temeiul Decretului nr. 92/1950, în mod abuziv. Reclamanta a mai susținut că
este moștenitoarea A.P., care, la rândul ei, este moștenitoarea fraților săi,
P.P. și P.E.
La 30 decembrie 1999,
reclamanta B.L. a decedat, instituind, prin testament, ca unic legatar
universal pe numitul B.P., care a acceptat succesiunea conform certificatului
de moștenitor din 25 ianuarie 2000.
Prin sentința civila
nr. 348 din 25 aprilie 2000, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea și
a obligat pârâta SC A. SA Constanța să lase în deplină proprietate și posesie
reclamantei imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 252
mp și construcție-demisol, parter și etaj. A fost respins, că rămas fără
obiect, capătul de cerere privind obligarea pârâtului la plata de despăgubiri
bănești.
Împotriva acestei
sentințe a declarat apel pârâta SC A. SA Constața, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie.
Judecata apelului a
fost suspendată în baza art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, iar ulterior,
în temeiul art. II alin. (2) din Legea nr. 219/2005, Curtea de Apel Constanța a
declinat competența de soluționare a apelului în favoarea Tribunalului
Constanța.
Reclamantul B.P. a
precizat că renunță la beneficiul acordat de Legea nr. 10/2001 și că înțelege
să revendice bunul pe calea dreptului comun.
Prin decizia civilă
nr. 438 din 09 octombrie 2007, Tribunalul Constanța a admis apelul pârâtei și a
schimbat în tot sentința civilă nr. 348 din 25 aprilie 2000 pronunțată de
Tribunalul Constanța, în sensul că a respins acțiunea ca nefondată.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut că la dosar a fost depusa decizia din 12
aprilie 2007 emisă de societatea pârâtă, prin care s-a respins cererea de
restituire în natură a imobilului și s-a recunoscut dreptul la măsuri
reparatorii, cu motivarea că în prezent imobilul este deținut cu titlu legal de
pârâtă.
În aceste condiții,
tribunalul a apreciat că nu se mai impune analizarea titlului autorilor
reclamantei inițiale sau a calității acesteia de moștenitor întrucât
pârâta-posesor, în calitate de unitate deținătoare, a recunoscut calitatea de
persoană îndreptățită la acordarea masurilor reparatorii prevăzute de Legea nr.
10/2001.
De asemenea, instanța
de apel a considerat că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza
Decretului nr. 92/1950, că preluarea s-a făcut cu încălcarea dispozițiilor
decretului, deoarece autorii reclamantului nu erau exploatatori de locuințe,
iar acesta reprezenta un act normativ lovit în întregime de neconstituționalitate
și care nu putea să stea la baza unor preluări cu titlu valabil.
Referitor la capătul
de cerere subsidiar, ce viza obligarea pârâtei la plata prețului de circulație
al imobilului, instanța de apel a considerat că o atare obligație nu își
găsește temei în procedura dreptului comun, atunci când se pune problema
imobilelor naționalizate, cu atât mai mult cu cât reclamanta inițială a
formulat notificare în temeiul Legii nr. 10/2001 și, prin decizia din 12
aprilie 2007 i s-a recunoscut îndreptățirea la acordarea de măsuri reparatorii
prevăzute de acest act normativ.
Împotriva acestei
decizii a declarat recurs reclamantul B.P.
Prin decizia civilă
nr. 74/ C din 19 martie 2008, Curtea de Apel Constanța a admis recursul și a
casat decizia atacată, cu trimiterea cauzei pentru rejudecare la Tribunalul
Constanța, reținând că hotărârea a fost pronunțată în contradictoriu cu o
persoană decedată, deci lipsită de capacitate de folosință.
La rejudecare, cadrul
procesual a fost modificat și în sensul că, urmare a decesului reclamantului
B.P., succesor al acestuia și continuator al judecății este B.M.
Pârâta SC A. SA a
formulat cerere de chemare în garanție a A.V.A.S., solicitând instanței ca, în
cazul admiterii cererii principale să oblige chematul în garanție la plata de
despăgubiri pentru imobilul situat în Constanța.
Prin sentința civilă
nr. 1590 din 08 octombrie 2010, Tribunalul Constanța a respins cererea
reclamantului B.M. și cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, ca
nefondate.
Pentru a pronunța
această soluție, tribunalul a reținut că autorii reclamantului au fost
proprietarii imobilului preluat abuziv de către stat, conform Decretului nr.
92/1950 și ulterior, dobândit de pârâta SC A. SA, în cadrul procesului de
privatizare a societății comerciale.
Ca atare, preluarea a
fost abuzivă, calificare recunoscută în mod expres și prin art. 2 alin. (1)
lit. a) din Legea nr. 10/2001.
Tribunalul a mai
reținut că prin decizia din 12 aprilie 2007, emisă în cadrul procedurii
prealabile reglementate de Legea nr. 10/2001, pârâta a recunoscut reclamantului
B.P. și implicit, succesorilor în drepturi ai acestuia, calitatea de persoană
îndreptățită la măsuri reparatorii, astfel că o contestare a calității
procesuale active în cadrul acțiunii în revendicare, calitate ce presupune
verificarea acelorași elemente, nu reprezintă decât o dovadă a inconsecvenței
pârâtei în încercarea sa de a împiedica analiza pe fond a pretențiilor
reclamantului.
Prima instanță a
apreciat că emiterea deciziei din 12 aprilie 2007, prin care pârâta a respins
cererea reclamantului de restituire în natură a imobilului și a recunoscut
posibilitatea acestuia de a beneficia de despăgubiri bănești, reprezintă un
element esențial în soluționarea acțiunii în revendicare deoarece‚ prin
aceasta, s-a finalizat procedura administrativă reglementată de Legea nr.
10/2001, act normativ cu caracter de lege specială în materia imobilelor
trecute în proprietatea statului în perioada 1945-1989. S-a mai reținut că
reclamantul, deși nemulțumit de soluția primită, nu a urmat procedura judiciară
de contestare a dispoziției, care îi recunoștea doar dreptul la măsuri
reparatorii prin echivalent, ci a reluat acțiunea în revendicare de drept
comun, principala sa opțiune fiind restituirea în natură a imobilului teren și
construcție.
Tribunalul a
considerat că, în condițiile în care reclamantul a ales între acțiunea de drept
comun și procedura specială reglementată de Legea nr. 10/2001, procedură ce a
parcurs faza administrativă, fiindu-i recunoscut dreptul la măsuri reparatorii,
o eventuală soluționare a acțiunii în revendicare bazată doar pe comparare de
titluri și făcând abstracție de existența deciziei administrative definitive nu
ar putea conduce la o soluție diferită.
De asemenea,
tribunalul a apreciat că dreptul de proprietate al pârâtei este protejat de
faptul că nu s-a constatat, pe cale judiciară, constituirea sa în condiții de
nelegalitate, atât contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni, cât și
certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului nefiind contestate
de reclamant.
Referitor la soluția
asupra cererii de chemare în garanție, prima instanță a constatat că aceasta
viza ipoteza admiterii cererii principale; or, față de soluția de respingere a
acesteia și cererea de chemare în garanție se impunea respinsă ca nefondată.
Împotriva acestei
sentinței a formulat apel reclamantul B.M., care a solicitat desființarea
hotărârii și admiterea acțiunii, cu consecința obligării pârâților să-i
restituie în natură imobilul sau, în subsidiar, obligarea acestora la plata
sumei de 2.362.129 lei reprezentând valorarea de circulație a imobilului.
Prin decizia civilă
nr. 81/ C din 10 februarie 2011 Curtea de Apel Constanța a admis apelul și a
schimbat în parte sentința, în sensul că a admis acțiunea și a obligat societatea
pârâtă să restituie reclamantului în deplină proprietate și posesie imobilul
din Constanța, format din construcție și teren în suprafață de 252,82 mp. Au
fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței.
Pentru a decide
astfel, instanța de apel a reținut că imobilul în litigiu a aparținut autorilor
reclamanților, fiind preluat abuziv de către stat conform Decretului nr.
92/1950.
Ulterior, prin
H.C.L.M. nr. 1901/1950 și decizia nr. 244 din 9 martie 1960, imobilul a trecut
din administrarea Comitetului Executiv al Sfatului Popular al Orașului
Constanța în administrarea I.L.L. Constanța; prin decizia nr. 100 din 24
aprilie 1982, imobilul a trecut din administrarea I.C.R.A.L.C. în administrarea
D.C.S., care ulterior a devenit actuala SC A. SA.
Potrivit H.G. nr.
834/1991, pârâta SC A. SA a obținut un titlu de proprietate pentru terenul în
suprafață de 233,9 m.p., prin certificatul de atestare a dreptului de
proprietate eliberat de M.L.P.A.T.
Prin contractul de
vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995 (inclusiv actele adiționale) încheiat
între F.P.S. București și A.A.P.A.S., cota de 51% din acțiunile de la SC A. SA
a devenit proprietatea A.A.P.A.S.; terenul menționat în certificatul de
atestare a dreptului de proprietate eliberat de M.L.P.A.T. împreună cu construcția
din Constanta, se regăsesc la poziția 1 din contractul din 26 septembrie 1995
încheiat cu F.P.S. București.
Astfel, curtea a
constatat, contrar susținerilor ambelor părți, că pârâta SC A. SA nu a dobândit
bunul litigios din Constanța, printr-un contract de vânzare-cumpărare vizând
acest bun ut singuli, ci ca urmare a modificării formei de organizare a
fostului D.C.S. într-o societate comercială ce funcționează potrivit Legii nr.
31/1990, pârâta SC A. SA.
Înaintea încheierii
contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie 1995, SC A. SA avea în
patrimoniu, în proprietate suprafața de 233,9 m.p. teren situat în Constanta,
și imobil demisol, parter și etaj deținut în administrare, titlu care nu s-a
schimbat niciodată.
Or, regimul juridic
al bunurilor aflate în patrimoniul societății comerciale înființate conform
Legii nr. 15/1990 privind regimul unităților economice de stat ca regii
autonome și societăți comerciale (care ar fi fost inventariat și evaluat
conform art. 19 din această lege) este stabilit de art. 20 alin. (2) potrivit
căruia bunurile din patrimoniul societății comerciale sunt proprietatea
acesteia, cu excepția celor dobândite cu alt titlu.
De aceea, SC A. SA,
care, până la încheierea contractului de vânzare-cumpărare din 26 septembrie
1995 era o societate pe acțiuni la care acționar unic, conform art. 21 din
Legea 15/1990, era statul, avea în patrimoniu, la înființarea sa, exact
aceleași bunuri ca și unitatea economică de stat pe care a înlocuit-o,
respectiv administrarea terenului și clădirii din Constanța, și nu proprietatea
lor.
Făcând distincția
între acțiuni și active sociale, Curtea a constatat că este inutilă verificarea
pretinsei bune-credințe a pârâtei SC A. SA în dobândirea bunului revendicat, în
modalitatea pretinsă de aceasta, drept cauză de paralizare a acțiunii în
revendicare.
Chiar dacă s-ar putea
accepta că dobânditorul acțiunilor ar fi îndreptățit să invoce buna sa credință
în privința tranzacției, susținerea este evident neîntemeiată, în condițiile în
care, în contractul de vânzare-cumpărare, dobânditorul susține că a verificat
situația bunurilor despre care s-a „declarat” că ar aparține societății, iar un
indiciu al defectuoasei verificări reiese din chiar anexa contractului unde
pentru construcții nu este indicat vreun titlu al proprietății.
În aceste condiții,
s-a apreciat că soluționarea apelului trebuie să se facă prin raportare la
verificarea titlurilor părților și analiza efectelor dispoziției din 12 aprilie
2005 emisă de SC A. SA.
Referitor la titlul
reclamantului, acesta este moștenitorul unor persoane deposedate abuziv prin
naționalizare, în timp ce statul a dobândit imobilul fără titlu valabil.
Concluzia unui astfel
de raționament este că imobilul situat în litigiu este un bun preluat de stat
fără titlu valabil.
De aceea, acțiunea în
revendicare, a unui imobil preluat fără titlu valabil, a fostului proprietar
sau a moștenitorilor acestuia, care nu a pierdut niciodată calitatea de
proprietar, este admisibilă când este formulată împotriva unei societăți
comerciale privatizate care deține bunul prin efectul unor transmisiuni
universale sau cu titlu universal (reorganizare sau transformare).
Potrivit cadrului
legislativ care reglementează privatizarea societăților comerciale (O.U.G. nr.
88/1997 și Legea nr. 137/2002), nu numai că o astfel de revendicare era permisă
de lege, dar s-au stabilit chiar și efectele admiterii revendicării,
prevăzându-se, în art. 324 al O.U.G. nr. 88/1997, în forma dată de Legea nr.
99/1999, că instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea
prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de
privatizare prin restituirea către foștii proprietari ai bunurilor imobile
preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc
al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor.
Pe de altă parte, de
principiu, succesul unei acțiuni în revendicare nu este niciodată condiționat
de anularea titlului pe care pârâtul își bazează actele sale de rezistență la
dreptul invocat de reclamant.
De asemenea, instanța
a reținut că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru toate
imobilele care intră sub incidența acestei legi, persoanele îndreptățite pot
obține repararea prejudiciului numai în condițiile acestei legi, sub sancțiunea
pierderii dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii în natură sau
în echivalent (art. 22 alin. (5), fost 21 alin. (5) din Legea nr. 10/2001), iar
când imobilele au fost înstrăinate, inclusiv în cadrul procedurii de
privatizare, până la data de 14 februarie 2001, sunt aplicabile dispozițiile
art. 45 din lege când, pentru a putea revendica, fostul proprietar trebuie să
atace actele de înstrăinare.
În sfera de aplicare
a actelor juridice ce cad sub incidența art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu pot
cădea însă decât acte juridice de înstrăinare cu titlu particular, inclusiv
cele făcute în cadrul procesului de privatizare, având ca obiect imobile
preluate fără titlu valabil sau cu titlu valabil, încheiate cu titlu oneros sau
gratuit.
De aceea, efectul
consolidant al art. 45 din Legea nr. 10/2001 nu se putea produce în persoana
pârâtei SC A. SA întrucât contractul de vânzare-cumpărare din 26 septembrie
1995 nu a privit un bun individual determinat, nu a fost un act de înstrăinare
cu titlu particular a unui imobil.
Referitor la efectul
deciziei prin care intimata pretinde că a răspuns notificării reclamantului și
i-a stabilit dreptul la despăgubiri, curtea a constatat că, din modalitatea de
redactare a acestui act, rezultă că intimata nu și-a respectat obligația soluționării
notificării, întrucât, în fapt, a comunicat persoanei îndreptățite să se
adreseze instituției implicate în privatizare pentru măsuri reparatorii.
Oricum, reclamantul a declarat expres că renunță la beneficiul urmării
procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 și solicită continuarea acțiunii
întemeiate pe dreptul comun.
Uzitând de
prerogativa conferită de art. 47 alin. (1), persoana care se consideră
îndreptățită la măsuri reparatorii poate alege suspendarea cauzei în curs,
suspendare care nu se poate dispune nici din oficiu, nici la solicitarea altei
persoane decât cea care a notificat.
Pornind de la
rațiunea creării acestei facultăți, alegerea dintre două proceduri alternative
care ar avea aceeași finalitate, restituirea în natură, a aceleia care creează
premisele obținerii mai repede a rezultatului urmărit, și de faptul că textul
de lege face referire la suspendarea judecății, incluzând și ideea reluării
cursului acesteia, reiese că repunerea pe rol a acțiunii de drept comun este
permisă ori de câte ori notificantul are interesul continuării judecății.
De aceea, pentru
situațiile reglementate de art. 47 alin. (1), nu se aplică principiul electa
una via non datur recursus ad alteram, fiind posibilă redeschiderea judecății
suspendate cât timp această repunere pe rol înseamnă doar renunțarea la
beneficiul Legii nr. 10/2001, nu și la posibilitatea de a primi bunul în
natură.
Pentru aceste motive,
contrar statuării primei instanțe, decizia din 12 aprilie 2007 nu reprezintă un
element esențial în soluționarea acțiunii în revendicare.
De aceea, s-a
constatat în patrimoniul reclamantului dreptul de a revendica imobilul ce a
aparținut autorilor săi, facultate care există pentru că dreptul notificantului
nu a fost satisfăcut.
Fiind învestită cu
cercetarea a două titluri (provenind sau nu de la același autor sau de la
autori diferiți) instanța a recurs la compararea titlurilor și la aplicarea
regulii nemo plus iuris ad alim transferre potest, quam ibse habet.
Din această
perspectivă, s-a constatat că titlul reclamantului este mai bine caracterizat,
constând într-o hotărâre judecătorească de partaj judiciar (care, deși are
caracter declarativ, confirmă, prin verificarea existenței bunului în
patrimoniul defunctului, un șir regulat de transmisiuni).
Raportat la actul
invocat de pârâtă (certificatul de atestare a dreptului de proprietate din 09
noiembrie 1992), s-a apreciat că titlul reclamantului este preferabil, dreptul
pârâtei fiind constituit de un neproprietar (în fapt, transmis gratuit, acesta
fiind un argument în favoarea reclamantului care încearcă să evite un
prejudiciu față de pârâtă care dorește menținerea unui avantaj gratuit).
În ceea ce privește
pretinsa bună-credință și lipsa constatării judiciare a nulității absolute a
certificatului de atestare a proprietății asupra terenului, Curtea a considerat
că această bună-credință nu există în speță și, oricum, nu ar avea consecințe asupra
comparării de titluri.
Decizia a fost
atacată cu recurs de pârâta SC A. SA, care a formulat următoarele critici:
- Instanța de apel a
apreciat greșit raportul juridic dedus judecății și, prin evaluarea greșită a
probatoriilor, a pronunțat o hotărâre vădit netemeinică și nelegală.
Astfel, a considerat
eronat că reclamantul a făcut dovada proprietății asupra bunului revendicat,
deși autoarea sa (reclamanta inițială, B.L.) nu a demonstrat că este unicul
moștenitor al moștenitorilor defuncților P.P. și P.T.
La instanța de fond,
pârâta-recurentă a solicitat, prin cererea de chemare în garanție a A.V.A.S.
București, instituție implicată direct în procesul de privatizare, la plata în
echivalent a imobilului revendicat în situația în care cererea principală a reclamantului
va fi admisă.
Or, instanța de apel
a admis acțiunea fără să ia în considerare și capătul de cerere privind plata
în echivalent a imobilului revendicat de la A.V.A.S., încălcându-se cadrul
procesual solicitat în calitate de intimat-pârât.
Imobilul retrocedat a
suferit importante degradări la cutremurul din 1977, astfel încât au fost
efectuate ample lucrări de reparații capitale, constând în consolidări la
structura de rezistență, modernizări, compartimentări, extinderi de suprafață.
Cu ocazia privatizării
publice, finalizată la data de 11 august 1997, acționarii societății au fost
încredințați că persoana care a efectuat privatizarea (în speță, Statul) avea
toate calitățile prevăzute de lege pentru a transmite valabil dreptul său de
proprietate asupra acțiunilor și patrimoniului societății, inclusiv asupra
imobilului revendicat.
Reclamantul a
solicitat suspendarea cauzei, conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001,
întrucât a transmis notificare societății prin care a cerut restituirea în natură
a imobilului. La această notificare, societatea a răspuns emițând o adresă la
care a atașat decizia consiliului de administrație și Hotărârea adunării
generale a acționarilor, din care rezulta că cererea trebuie soluționată
conform art. 27 din Legea nr. 10/2001.
De asemenea, o nouă
adresă a fost transmisă în anul 2004, la solicitarea reclamantului de a fi
emisă o dispoziție de soluționare a notificării.
Aceste documente
transmise reclamantului nu au fost contestate de acesta în termenul de 30 de
zile prevăzut de Legea nr. 10/2001.
De asemenea, decizia
emisă de societate putea fi contestată în același termen de 30 zile, care
nefiind respectat, nu mai permitea instanței de apel să facă aprecieri asupra
nelegalității sau netemeiniciei acesteia.
- Față de situația
juridică particulară a imobilului, respectiv încadrarea în categoria celor
reglementate de Legea nr. 10/2001, nu mai este posibilă compararea titlurilor
pornind de la dispozițiile art. 480 C. civ.
Aceasta, întrucât
reclamantul a înțeles să renunțe la procedura pusă la dispoziție de legea
specială, asumându-și ca atare și consecințele, respectiv pierderea dreptului
de a solicita în justiție măsuri reparatorii.
Faptul că în anexa
Decretului de naționalizare apar ca proprietari „P. și frații” dovedește că
imobilul nu făcea parte din circuitul civil, nefiind operat nici ulterior, în
baza Legii nr. 7/1996, un drept de proprietate în favoarea reclamantului, în
timp ce titlul de proprietate al societății a fost intabulat în cartea
funciară.
Referirile instanței
de apel la O.U.G. nr. 88/1997 și Legea nr. 137/2002 nu sunt aplicabile
societății recurente întrucât privatizarea acesteia a avut loc și s-a încheiat
înaintea apariției acestor acte normative.
Cum într-o acțiune în
revendicare se analizează titlul invocat de reclamant, iar în speță, acesta nu
a dovedit cu documente opozabile dreptul de proprietate, în timp ce societatea
justifică respectarea legislației cu privire la privatizare și astfel dreptul
său de proprietate, rezultă că aceasta deține un bun în sensul Convenției,
astfel încât este greșită soluția dată acțiunii în revendicare.
În drept, au fost
invocate dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.
Analizând criticile
deduse judecății, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acestora, potrivit
următoarelor considerente:
Susținerea că
reclamantul nu și-ar fi demonstrat poziția procesuală în acțiunea în
revendicare, prin aceea că nu a dovedit că autoarea sa, B.L. (cea care a
inițiat demersul judiciar, în calitate de reclamantă), a fost unica
moștenitoare a fraților P., deposedați de imobil, este lipsită de fundament.
Aceasta, în
condițiile în care instanța de apel a reținut corect că, potrivit
certificatelor de calitate de moștenitor depuse la dosar, s-a făcut dovada
transmisiunilor succesorale succesive de pe urma autorilor deposedați în
favoarea numitei B.L. și mai departe, de la aceasta, pe calea moștenirii
testamentare, către B.M. (decedat, de asemenea, în cursul procesului și
moștenit ca, unic succesor, de către intimatul, reclamant B.P.).
De altfel, critica
sub acest aspect a recurentei vine să contrazică însăși poziția adoptată de
aceasta pe parcursul procesului, în condițiile în care, prin întâmpinarea
depusă în apel a recunoscut dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în
condițiile Legii nr. 10/2001 (or, o asemenea reparație presupune, ca o condiție
premisă, existența dreptului de proprietate asupra bunului).
Aceeași atitudine, de
recunoaștere a calității de persoană îndreptățită a reclamantului a avut-o
pârâta prin emiterea deciziei, de soluționare a notificării, doar că, în loc de
retrocedarea bunului în natură, a propus ca acordarea măsurilor reparatorii să
se facă prin echivalent de către instituția implicată în privatizare.
În plus, formulând
această critică, recurenta tinde, în mod nepermis pentru faza procesuală a
recursului, la o reevaluare a probatoriului, arătând că instanța a procedat la
o apreciere greșită a probelor și susținând astfel, netemeinicia hotărârii din
apel.
Demersul
pârâtei-recurente sub acest aspect, ignoră faptul că în recurs se poate realiza
doar o cenzură de nelegalitate, fără posibilitatea de a mai statua asupra
faptelor pricinii, care sunt în competența exclusivă a instanțelor fondului.
Tot astfel, recurenta
pretinde în mod neargumentat, că ar fi fost denaturat raportul juridic dedus
judecății, indicând ca temei al recursului său și dispozițiile art. 304 pct. 8
C. proc. civ., ignorând însă faptul că acest motiv de recurs are în vedere
denaturarea înțelesului clar, neechivoc al unui act juridic privit în înțelesul
său material, de negotium iuris (ale cărui clauze neîndoielnice ar fi fost
interpretate greșit de către instanță).
Rezultă că indicarea
dispozițiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a realizat în mod formal, în
condițiile în care nu au fost dezvoltate argumente care să fie subsumate
acestui motiv de recurs și care să facă posibil controlul de legalitate.
Este nefondată
critica potrivit căreia, pronunțând soluția în apel și admițând acțiunea
principală (prin schimbarea sentinței tribunalului), instanța ar fi omis să se
pronunțe asupra cererii de chemare în garanție (a A.V.A.S.), formulată de către
pârâtă, nesocotind astfel, cadrul judecății.
În realitate,
instanța s-a pronunțat în limitele învestirii determinate prin apelul
reclamantului și cu respectarea principiului tantum devolutum quantum
appellatum.
Cum apelul
reclamantului nu privea decât soluția dată cererii principale, instanța de apel
nu putea extinde cadrul învestirii sale, astfel încât să se pronunțe și asupra
cererii de chemare în garanție.
Dimpotrivă, pârâta
avea la dispoziție calea procedurală care îi permitea, în condițiile în care
soluția de primă instanță îi fusese favorabilă, să repună în discuție chemarea
în garanție, pentru ipoteza în care în apelul celeilalte părți s-ar fi modificat
soluția pe cererea principală.
În acest sens,
dispozițiile art. 293
1
C. proc. civ., reglementând apelul provocat,
au în vedere tocmai această ipoteză, în care intimatul din apelul principal,
anticipând că acesta ar fi de natură să producă consecințe asupra situației
sale juridice din proces, declară la rândul său, apel împotriva altui intimat
(în speță, SC A. SA avea la îndemână apelul împotriva A.V.A.S., cel chemat în
garanție la prima instanță).
Astfel, potrivit art.
293
1
C. proc. civ.: „În caz de coparticipare procesuală, precum și
atunci când la prima instanță au intervenit terțe persoane în proces, intimatul
este în drept, chiar după împlinirea termenului de apel, să declarare apel
împotriva altui intimat sau unei persoane care a figurat în primă instanță și
care nu este parte în apelul principal, dacă acesta din urmă ar fi de natură să
producă consecințe asupra situației sale juridice din proces”.
Având în vedere că nu
a valorificat aceste dispoziții procesuale, recurenta nu poate reproșa
instanței de apel că nu s-a pronunțat asupra cererii sale de chemare în
garanție, întrucât nu ar fi putut să o facă decât depășind limitele învestirii,
fixate prin cererea de apel a reclamantului.
Împrejurarea că
cererea de chemare în garanție a rămas fără o soluție pe fond (întrucât prima
instanță o respinsese ca urmare a soluției de respingere date acțiunii
principale) face să nu opereze autoritatea de lucru judecat (care de principiu,
nu subzistă decât atunci când se dă dezlegare fondului raportului juridic) și astfel,
sub acest aspect, să nu existe impediment pentru formularea pretenției pe cale
principală.
Aprecierile
recurentei în legătură cu degradările suferite de imobil și lucrările de
consolidare aduse acestuia sunt lipsite de pertinență, având în vedere că în
cauză nu a fost formulată o cerere reconvențională prin care să fie deduse
judecății pretențiile sub acest aspect.
Tot astfel, referirea
la procesul de privatizare al societății și la faptul că salariații acesteia
aveau încredințarea că Statul (cel care a efectuat privatizarea) avea toate
calitățile prevăzute de lege pentru a transmite valabil dreptul său de
proprietate asupra acțiunilor și patrimoniului societății, sunt lipsite de
relevanță raportat la elementele esențiale ale pricinii și la considerentele
justificative ale deciziei din apel.
Aceasta întrucât în
cauză nu s-a pus în discuție legalitatea procesului de privatizare și
valabilitatea actelor juridice de transmisiune a acțiunilor de la stat către
A.A.P.A.S.
Dimpotrivă, instanța
de apel a făcut în mod corect distincția dintre acțiuni și active și a
constatat că imobilul în litigiu nu a constituit obiectul unui act juridic de
înstrăinare ca bun individual determinat, privit ut singuli și că prin
contractul din 26 septembrie 1995 s-a transmis de fapt, proprietatea asupra
unor acțiuni.
De aceea, în afara
considerentelor instanței de apel asupra lipsei bunei-credințe la momentul
încheierii acestui contract (considerente care, vizând elemente de fapt sunt
oricum, în afara cenzurii instanței de recurs), se constată că este oricum,
lipsită de relevanță această susținere (și corelativ, analiza pe acest aspect,
a instanței de apel), întrucât societății nu i-a fost transmis, prin act
juridic translativ, bunul ca atare.
Pe de altă parte,
împrejurarea că reclamantul a solicitat, pe parcursul derulării procedurii
judiciare (începută în anul 1999) suspendarea acesteia, deoarece a transmis
notificare conform Legii nr. 10/2001, solicitând restituirea în natură a
imobilului, nu reprezintă, contrar susținerii recurentei, un impediment pentru
soluționarea acțiunii în revendicare, în condițiile concrete ale speței.
Astfel, solicitând
suspendarea judecății pricinii, reclamantul și-a valorificat facultatea
recunoscută de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, potrivit
căruia „prevederile prezentei legi sunt aplicabile și în cazul acțiunilor în
curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi,
renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei”.
Cum în procedura
legii speciale reclamantul nu a obținut, conform solicitării, retrocedarea în
natură a bunului și nici alte măsuri reparatorii, ci doar „posibilitatea de a
solicita acordarea de despăgubiri reparatorii, rezultă că acestuia nu-i putea
fi opusă regula „electa una via”.
Față de împrejurarea
că reclamantul nu renunțase la judecata acțiunii în revendicare, ci doar
solicitase suspendarea judecății acesteia și pe de altă parte, că în procedura
legii speciale nu obținuse un răspuns favorabil (societatea emițând decizia,
prin care, de altfel, nu a dat o rezolvare concretă notificării, în anul 2007,
după ce fusese obligată la soluționarea ei prin hotărâre judecătorească
irevocabilă), în mod corect s-a trecut la soluționarea pe fond a acțiunii în
revendicare.
Este lipsită de
fundament susținerea recurentei conform căreia reclamantul ar fi trebuit să
conteste adresele de răspuns ale societății, respectiv decizia emisă de
aceasta, în termenul defipt de Legea nr. 10/2001, având în vedere că, astfel
cum s-a arătat, reclamantul a uzat de facultatea legală, de a solicita reluarea
procedurii judiciare în acțiunea în revendicare.
Este de asemenea
neîntemeiată, critica recurentei în sensul că situația juridică a imobilului,
încadrabil în dispozițiile Legii nr. 10/2001, îl exclude de la operațiunea
comparării titlurilor de proprietate, pornind de la dispozițiile art. 480 C.
civ.
Formulând această
critică, recurenta-pârâtă ignoră faptul că acțiunea în revendicare a fost
promovată în anul 1999, anterior intrării în vigoare a actului normativ special
la care face referire și de aceea, supusă regulilor care guvernează acțiunea în
revendicare de drept comun.
Faptul că în privința
imobilului (obiect material al judecății) a avut loc o preluare abuzivă de
către stat (așa cum însăși recurenta recunoaște, atunci când îl plasează în
categoria imobilelor ce cad în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001) face
ca titlul autorilor reclamantului să aibă prevalență în acțiunea în revendicare
promovată.
Renunțarea la
procedura legii speciale (demarată, cum s-a arătat, conform art. 46 alin. (1)
din Legea nr. 10/2001) și reîntoarcerea la calea procedurală a acțiunii de
drept comun, nu a putut avea consecința, cum se pretinde în recurs, a pierderii
dreptului de a solicita în justiție măsuri reparatorii.
Sancțiunea la care
face trimitere societatea pârâtă este reglementată de legea specială (art. 22
alin. (5)) pentru ipoteza nerespectării termenului de transmitere a
notificării.
O asemenea situație
nu se regăsește în speță, reclamantul valorificându-și posibilitatea de a
recurge la procedura legii speciale și ulterior, de a relua judecata acțiunii
în revendicare, după ce societatea notificată i-a comunicat, potrivit deciziei
emise „să se adreseze instituției implicate în privatizare, pentru măsuri
reparatorii”.
Or, analizând
acțiunea în revendicare, instanța de apel a constatat corect că, cel care
justifică un titlu de proprietate este reclamantul, ca moștenitor, prin
transmisiunile succesorale succesive intervenite, al autorilor deposedați
abuziv, prin naționalizare.
Aceasta, în
condițiile în care, fundamentat pe o preluare abuzivă a bunului de către stat,
societatea nu și-a putut constitui un titlu valabil, trecerea imobilului în
administrare de la Comitetul Executiv al Sfatului popular Constanța la I.L.L.
Constanța și de la acesta la D.C.S. (actuala SC A. SA) neputând valora titlu de
proprietate.
Tot astfel,
contractul de vânzare-cumpărare acțiuni, de care s-a prevalat societatea,
nefiind apt să transmită dreptul de proprietate asupra imobilului, ci doar
dreptul asupra capitalului unei societăți (cu posibilitatea încasării
dividendelor corespunzătoare) nu are semnificația unui titlu de proprietate
care să poată fi opus reclamantului.
În ce privește
referirea pe care o face instanța de apel la dispozițiile O.U.G. nr. 88/1997 și
ale Legii nr. 137/2002, aceasta nu este străină de elementele pricinii, cum
eronat susține recurenta (cu motivarea că privatizarea societății s-a încheiat
înainte de adoptarea acestor acte normative, așa încât nu i-ar fi aplicabile).
Trimiterea la aceste
dispoziții legale a justificat (separat de argumentul legat de data sesizării
instanței) admisibilitatea acțiunii în revendicare, în condițiile în care
efectele admiterii acesteia sunt reglementate prin actele normative menționate
(în sensul că instituțiile publice implicate în privatizare asigură repararea
prejudiciilor cauzate societăților comerciale privatizate sau în curs de
privatizare prin restituirea către foștii proprietari a bunurilor imobile
preluate de stat, plătind o despăgubire care să reprezinte echivalentul bănesc
al prejudiciului).
Este așadar, lipsit
de fundament argumentul recurentei potrivit căruia actele normative menționate
referitoare la accelerarea privatizării nu i s-ar aplica întrucât privatizarea
se încheiase înaintea adoptării lor, având în vedere că sunt vizate, tocmai în
ideea acoperirii prejudiciilor produse tuturor societăților, atât efectele
deposedării de imobile, produse după privatizare, cât și în cursul
privatizării.
Pentru toate
considerentele expuse anterior, se constată că instanța de apel a făcut o
corectă aplicare a normelor de drept material incidente în cauză, astfel încât
motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. este neîntemeiat.
În ce privește
invocarea dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se constată (la fel ca
în situația celuilalt motiv, prevăzute de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.) că
indicarea acestuia s-a realizat în mod formal, în condițiile în care recurenta
nu a dezvoltat argumente și nu a circumscris motivele memoriului de recurs
vreuneia din ipotezele avute în vedere de textul procedural menționat.
În consecință, se
constată că recursul promovat este nefondat și va fi respins ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul
declarat de pârâta SC A. SA împotriva deciziei civile nr. 81/ C din 10
februarie 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,
litigii de muncă și asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 22 martie 2012.