ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4489/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4489/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 10 octombrie 2005,

sub nr. 2713/2005,

reclamantele C.V. și M.M.

au chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Constanța și N.C., solicitând

să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 2392 din 11 iulie 2005, prin

care Primarul municipiului Constanța a restituit în natură pârâtului persoană fizică

imobilul situat în Constanța, strada D.C., nr. RR.

Prin sentința civilă nr. 860 din 17 aprilie 2006, Tribunalul

Constanța, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a

reclamantelor, cu consecința respingerii acțiunii, ca fiind formulată de persoane

fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că dreptul

de a ataca decizia emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 aparține doar

persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, nu și chiriașilor, cum este cazul

reclamantelor.

Prin decizia nr. 241/C din 31 octombrie 2006, Curtea de

Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței susmenționate,

pe care a desființat-o și a trimis cauza la Judecătoria Constanța pentru soluționarea

pe fond a acțiunii.

În motivarea acestei soluții, curtea a reținut că acțiunea

dedusă judecății are natura unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui

act juridic, potrivit dreptului comun în materie și că, în raport de valoarea obiectului

litigiului, soluționarea ei intră în competența materială a judecătoriei.

Prin decizia nr. 6678 din 16 octombrie 2007, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins,

ca nefondate, recursurile declarate de pârâți împotriva acestei din urmă decizii,

reținând că acțiunea dedusă judecății este una în nulitate de drept comun și că

judecătoria este competentă material să o soluționeze în primă instanță, conform

art. 1 pct. 1 C. proc. civ., raportat la valoarea imobilului litigios - 1.995.990,8

RON, dovedită cu certificatul de atestare fiscală depus în recurs.

Împotriva deciziei din recurs a formulat contestație în

anulare pârâtul C.N.

Prin decizia nr. 4517 din 03 aprilie 2009, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis

contestația în anulare; a anulat în parte decizia contestată; a admis recursul declarat

de pârâtul C.N.; a casat în parte decizia recurată, în sensul că a trimis cauza

la Tribunalul Constanța, pentru rejudecarea acțiunii; a menținut celelalte dispoziții

ale deciziei contestate și ale deciziei recurate.

S-a reținut că instanța de recurs a săvârșit o eroare

materială în sensul art. 318 C. proc. civ., considerând că valoarea menționată în

certificatul de atestare fiscală, respectiv de 1.995.990,8 RON, referitoare la imobilul

în litigiu, este indicată în lei vechi; certificatul de atestare fiscală a fost

emis la data de 17 ianuarie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 348/2004

privind denominarea monedei naționale și a O.U.G. nr. 59/2005 privind unele măsuri

de natură fiscală și financiară pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004,

potrivit cărora valorile referitoare la impozite, taxe, și alte suma, datorate bugetului

general, se stabilesc și se reflectă în contabilitate în moneda nouă, începând cu

data de 01 iulie 2005.

În raport de valoarea imobilului în litigiu, dovedită

prin certificatul de atestare fiscală depus în recurs, exprimată în lei noi, competența

de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, conform art. 2

pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii cererii.

În rejudecare, Tribunalul Constanța, Secția civilă a pronunțat

sentința civilă nr. 486 din 05 martie 2010, prin care a respins acțiunea, ca nefondată,

pentru următoarele considerente:

Prin dispoziția nr. 2392 din 11 iulie 2005 emisă de Primarul

municipiului Constanța, pârâtului N.C. i-a fost restituit în natură imobilul situat

în Constanța, strada D.C., nr. TT, colț cu strada N.T., compus din teren în suprafață

de 172,72 m.p. și construcție.

Prin cererea de față, reclamantele au invocat nulitatea

absolută a dispoziției de restituire în natură, susținând că pârâtul nu are calitatea

de persoană îndreptățită, întrucât nu este moștenitorul fostului proprietar.

Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) și

art. 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în temeiul prezentei legi, la măsuri

reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele

fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum

și moștenitorii legali și testamentari ai acestora.

Din examinarea actelor depuse la dosar, rezultă că prin

sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 pronunțată de Tribunalul Constanța

s-a dispus partajarea imobilului situat în Constanța, strada L.C., nr. EE, colț

cu strada R. și strada O., între coproprietarele A.G.V. și M.L.M. Ieșirea din indiviziune

s-a realizat în modalitatea atribuirii către numita M.L.M. a lotului nr. XX, identificat

ca întindere și amplasament prin raportul de expertiză anexă al hotărârii judecătorești,

din care rezultă că lotul nr. XX era compus din teren în suprafață de 175 m.p. și

construcție și era situat pe strada L.C., colț cu strada R.

Potrivit relațiilor comunicate de Primăria Constanța prin

adresa din 19 noiembrie 2009, fosta strada R. este actuala strada D.C., iar fosta

stradă L.C. este actuala stradă N.T. Imobilele situate în Constanța, strada D.C.

nr. TT și nr. RR, au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966

și au fost ulterior transmise în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanța. După cum

se confirmă prin adresa din 30 martie 2007 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanța, imobilul

cu nr. RR se găsește poziționat la intersecția străzilor N.T. cu D.C., fiind deci

unul și același cu fostul lot nr. XX atribuit prin sentința civilă nr. 132 din

22 februarie 1938.

Potrivit declarației de acceptare a dreptului de moștenire,

de pe urma defunctei M.L.M. au rămas ca moștenitori numitele R.V.M. și N.M., aceasta

din urmă fiind moștenită de pârâtul N.C., astfel cum reiese din declarația de acceptare

a moștenirii din data de 02 martie 2004. La rândul său, R.V.M. a cedat drepturile

sale litigioase pârâtului N.C., rămas, pe cale de consecință, unicul moștenitor

al defunctei M.L.M., titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat

în Constanța, strada D.C., nr. RR, anterior trecerii acestuia în patrimoniul statului.

Prin urmare, înscrisurile depuse la dosar, pe baza cărora

a fost emisă dispoziția de restituire în natură contestată de reclamante, fac dovada

deplină atât a calității de persoană îndreptățită la restituire a pârâtului N.C.,

cât și a identității dintre imobilul retrocedat și cel care a aparținut autoarei

pârâtului.

De altfel, la momentul formulării acțiunii, reclamantele

nu aveau decât o simplă suspiciune cu privire la persoana îndreptățită la restituire,

în opinia lor alta decât pârâtul N.C., această suspiciune fiind alimentată doar

de mențiunile inserate în cuprinsul foii matricole nr. TT a imobilului din Constanța,

strada D.N.C., nr. TT. În realitate, acest înscris nu face decât să ateste calitatea

de proprietar a numitei G.C.V. asupra unuia dintre loturile atribuite prin hotărâre

judecătorească, întrucât din foaia matricolă pentru numărul matricol GG, depusă

la dosar în completare de către pârâtul C., rezultă și menționarea autoarei acestuia,

M.L.M., ca proprietar al imobilului din Constanța, strada D.C., nr. SS.

Prin urmare, reclamantele au contestat dispoziția nr.

2392 din 11 iulie 2005 sub aspectul dovedirii atât a calității de moștenitor al

adevăratului proprietar, cât și a identității dintre imobilul restituit și cel preluat

de la autoarea pârâtului C., prevalându-se în acest sens doar de un început de probă

scrisă, invocat pro cauza și necompletat de alte mijloace de probă care să inducă

cel puțin dubiul unei greșite aprecieri a materialului probator analizat în faza

administrativă.

Întrucât reclamantele, cărora le revenea sarcina probei,

potrivit art. 1169 C. civ., nu au făcut dovada contrară celor probate de pârâtul

N.C. în cadrul procedurii finalizate cu emiterea dispoziției contestate, acțiunea

de față este nefondată.

Prin decizia civilă nr. 304/C din 19 mai 2011, Curtea

de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări

sociale, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante împotriva acestei

din urmă sentințe.

Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele:

În cauză, apelantele-reclamante au invocat nulitatea dispoziției

prin care Primarul municipiului Constanța a restituit intimatului C.N. imobilul

situat în Constanta, strada D.C. nr. RR și au susținut, pe de o parte, că beneficiarul

restituirii nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire,

iar, pe de altă parte, că nu există identitate între imobilul restituit și cel care

se pretinde că a aparținut autoarei intimatului.

Pentru clarificarea aspectelor litigioase ale cauzei s-au

depus la dosar înscrisurile pe baza cărora autoritatea administrativă a apreciat

asupra îndreptățirii intimatului-pârât la restituirea în natură a bunului, dar și

relații ulterioare fazei administrative, referitoare la evoluția în timp a denumirii

străzii D.C. și a numerelor stradale, la componența imobilului ulterior preluării

lui în proprietatea statului, precum și schițe de plan și planuri de amplasament

care identifică bunul aflat în litigiu.

Toate aceste înscrisuri au fost de natură a crea instanței

de fond convingerea legalității dispoziției de restituire atacate și cum ele nu

au fost infirmate de titularele acțiunii, care nu au depus la dosar niciun înscris

de natura a infirma existența dreptului de proprietate al beneficiarului dispoziției

atacate, în mod corect s-a apreciat că proba cu expertiză tehnică imobiliară nu

este utilă cauzei.

Corectitudinea acestei aprecieri rezultă din faptul că

aspectele a căror clarificare se pretinde că se putea obține doar prin intermediul

acestui mijloc de probă sunt lămurite de actele depuse la dosar, atât amplasamentul

imobilului în zonă, cât și succesiunea în timp a numerelor stradale reieșind din

adresele și planurile de amplasament comunicate de Primăria Constanța și R.A.E.D.P.P.

Constanța. Utilitatea administrării acestei probe nu poate fi întemeiată nici pe

necesitatea clarificării diferentelor de structură între imobilul atribuit autoarei

intimatului persoană fizică prin sentința de partaj din 1938 și cel restituit prin

dispoziția atacată în cauză, deoarece ele nu au fost contestate de intimat și au

fost justificate prin efectuarea de modificări constructive pe cheltuiala exclusivă

a autoarei sale, ulterior partajului.

Nefondată este și susținerea care vizează refuzul încuviințării

probei cu înscrisuri privind eventuala autorizație de construcție eliberată pentru

imobilul în litigiu ulterior anului 1938, pentru că această solicitare a reclamantelor

a fost admisă de tribunal la termenul din 23 octombrie 2009, la care s-au pus în

discuția contradictorie a părților cererile de probatorii formulate, iar împrejurarea

că răspunsul comunicat de Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Constanța nu

a clarificat problema existenței unei astfel de autorizații nu este de natură a

conduce la concluzia încălcării drepturilor procesuale ale reclamantelor și, implicit,

a nelegalității hotărârii atacate, cum în mod nefondat susțin apelantele.

De altfel, în apel s-a dat curs solicitării vizată de

această critică și s-au solicitat relații atât de la Arhivele Naționale - Direcția

Județeană Constanța, cât și de la Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Constanța,

iar prin adresele din 22 februarie 2011 și din 14 februarie 2011 s-a comunicat instanței

că în evidențele celor două instituții nu există date referitoare la eliberarea

autorizației de construcție privind pe M.L.M. pentru imobilul menționat. Nici criticile

care vizează modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate nu pot fi

primite, pentru că din actele dosarului rezultă că în mod corect a apreciat tribunalul

asupra calității intimatului persoană fizică de moștenitor al proprietarului imobilului

restituit și asupra identității dintre acest imobil și cel care a fost atribuit

autoarei pârâtului prin sentința de partaj din 1938.

Calitatea de moștenitor a intimatului-pârât a fost dovedită

eu declarația cu privire la dreptul de moștenire din mai 1991, prin care R.V.M.

și N.M. au acceptat succesiunea mamei lor, M.L.E.M.M., cu declarația de moștenire

din 02 martie 2004 și declarația de accept ca atare, din aceeași dată, prin care

succesiunea defunctei N.M. a fost acceptată de fiul acesteia, N.C., dar și cu declarația

de cesiune a drepturilor litigioase din 10 mai 2004, prin care R.M. a cedat cu titlu

gratuit și necondiționat nepotului său de soră, N.C., drepturile care privesc imobilul

din Constanța, strada D.C. nr. TT, care a aparținut mamei sale.

Înscrisurile menționate fac dovada calității intimatului

persoană fizică de unic moștenitor, respectiv cesionar, al proprietarilor anteriori

ai imobilului aflat în litigiu și, pe cale de consecință, a caracterului nefondat

al susținerii referitoare la lipsa calității acestuia de persoană îndreptățită la

restituire, pentru că obiect material al dispoziției de restituire a fost imobilul

din Constanța, strada D.C. nr. RR, nu cel de la nr. TT; or, în condițiile în care

intimatul a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarelor sale asupra imobilului

restituit, este lipsită de relevanță dovada succesiunii defunctului Gen. C.V., care

în mod nejustificat a fost pretinsă de reclamantele-apelante.

Dreptul de proprietate al defunctei M.L.M., bunica intimatului,

asupra imobilului în litigiu rezultă din sentința civilă nr. 132 din 22

februarie 1938 a Tribunalului Județului Constanța, prin care s-a dispus ieșirea

din indiviziune asupra imobilului situat în Constanța, strada L.C., nr. EE, colț

cu strada R. și strada O. și s-a atribuit autoarei intimatului lotul nr. XX care,

potrivit raportului de expertiză întocmit de inginer T.C. și schiței de plan anexată

lui, era compus din teren în suprafață de 175 m.p. și construcție și forma colțul

străzii L.C. la Est cu strada R. la Nord și se învecina la Sud cu lotul nr. YY,

iar la Vest cu lotul nr. ZZ, stabilite prin același raport de expertiză. Din același

act rezultă că locuința ce intra în componența lotului nr. XX era formată din subsol,

parter, etaj și mansardă.

Dreptul dovedit prin această hotărâre judecătorească nu

este infirmat de mențiunile matricolei nr. HH, privind impozitul pe clădiri, deoarece

și autoarea intimatului persoană fizică, M.L.M., este menționată la numărul matricol

GG, al acestei evidente cu imobilul situat în Constanța, strada D.I.C. nr. SS, deci

susținerea potrivit căreia G.G.C.V. era singurul proprietar înscris la numărul matricol

LL, al aceleiași matricole nu este întemeiată.

Nu sunt de natură a crea incertitudine asupra imobilului

ce s-a solicitat a fi restituit nici mențiunile notificării formulată de autoarea

intimatului, N.M. - care a arătat că prin sentința de partaj din 1938 mamei sale

i-a fost atribuit lotul nr. ZZ - deoarece în cuprinsul aceluiași act se menționează

fără echivoc faptul că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat este situat la

intersecția străzilor D.C. și N.T.

Pretinsa identificare a imobilului în litigiu cu cel înstrăinat

Băncii de S. București de A.M. reprezintă, de asemenea, o apărare neconfirmată probator,

care nu poate fi dedusă din mențiunea tăcută în cuprinsul aceleiași notificări -

potrivit căreia bunul ce s-a solicitat a fi restituit a fost edificat de bunicul

autoarei intimatului. Distincția dintre cele două imobile rezultă din actul de expertiză

care a stat la baza partajului efectuat în 1938, act potrivit căruia lotul nr. YY,

atribuit prin sentința din 1938 minorilor rămași de pe urma defunctei E.M.C., se

învecina la sud cu proprietatea Băncii de S.; pe de altă parte, se impune a se constata

că apelantele-reclamante nu au depus probe referitoare la adresa imobilului înstrăinat

de A.M. și nici chiar la efectuarea acestei înstrăinări - care a fost confirmată,

însă, de intimat - iar în aceste condiții nu se poate susține cu temei că imobilul

a cărui restituire s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 a ieșit din patrimoniul

autorilor intimatului anterior preluării lui de către stat.

Susținerile anterioare, ca și confuzia ce s-a pretins

a fi fost efectuată în legătură cu numărul stradal al imobilului în litigiu nu sunt

confirmate de adresa din 16 decembrie 2009 a Primăriei Constanța - Direcția Patrimoniu,

cum se arată în apel, pentru că acest înscris probează doar împrejurarea că strada

D.C. s-a numit strada R. în planul cadastral din 1921, că în cel din perioada 1936-1938

s-a numit strada I.B.C., iar potrivit Decretului de naționalizare nr. 92/1950 purta

denumirea de strada E.P. și că actuala stradă N.T., nr. EE, s-a numit strada L.C.,

nr. FF (conform planului cadastral din perioada 1936-1938), respectiv strada N.T.

(conform planului cadastral din perioada 1994-1997). Aceste mențiuni nu dovedesc,

cum susțin apelantele, identitatea dintre imobilul din strada L.C., nr. EE, care

a fost supus partajului, cu imobilul din strada L.C., nr. JJ, ce se pretinde că

a fost vândut de A.M., ci chiar împrejurarea că imobilul situat la data partajului

din 1938 la intersecția străzilor L.C. cu strada R. este același cu cel amplasat

astăzi la intersecția străzilor N.T. cu strada D.C., situație confirmată și de adresa

din 19 noiembrie 2009 a Primăriei Constanta - Direcția Patrimoniu; aceasta cu atât

mai mult cu cât din adresa din primul dosar de fond, emisă în 2002 de Primăria Constanța,

rezultă că imobilul atribuit M.L.M. era situat pe strada L.C., actual N.T., colț

cu strada D.C., așa cum este identificat și localizat în planul anexă, plan conform

căruia nr. EE al străzii N.T. este cel existent în 1936, iar nr. RR este numărul

stradal actual.

În același sens sunt, de altfel, și mențiunile planului

de situație pentru delimitarea imobilelor situate în Constanța, strada D.C. nr.

TT și RR, comunicat de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța cu adresa

din anul 2004, din care rezultă că imobilul de la nr. RR reprezintă lotul nr. XX,

are în prezent o suprafață de teren de 172,72 m.p. și este situat la intersecția

străzilor C. și N.T.

Lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziția

atacată și cel atribuit autoarei intimatului C. în 1938 nu poate fi întemeiată nici

pe diferențele între componența clădirii ce a intrat în compunerea lotului nr. XX

la data partajului și cea existentă în prezent la adresa din strada D.C. nr. RR

sau pe întinderea diferită a terenului aferent acestui imobil.

Intimatul persoană fizică a confirmat efectuarea unor

modificări ale locuinței de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri

i s-au adus renovări ulterior atribuirii către bunica intimatului rezultă chiar

din matricola nr. VV, nr. matricol GG, unde se menționează că imobilul din strada

D.I.C., nr. SS, având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcție nouă tară uși,

fără ferestre, fără dușumele, deci neterminată".

În ceea ce privește întinderea suprafeței construite și

a terenului ce intră în componența imobilului se constată că acestea au avut aceleași

întinderi de-a lungul timpului sau apropiate de suprafețele înscrise în actul de

expertiză din 1938; astfel, din declarația înregistrată din anul 1967 și procesul

verbal din 25 februarie 1967 rezultă că imobilul din Constanța, strada D.C. nr.

RR este compus din clădire în suprafață de 826 m.p. și teren aferent în suprafață

de 180 m.p., iar din fișa clădirii imobilului situat în Constanța, strada C. nr.

RR, întocmită în 1976, rezultă că aceasta a fost construită în 1936, a fost preluată

în 1953, în temeiul Decretului nr. 712/1966 și are o suprafață construită desfășurată

de 826 m.p. Terenul ce intră în componența imobilului restituit intimatului are

o întindere de 172,72 m.p., deci foarte apropiată celei înscrisă în actul de expertiză

din 1938, de 175 m.p., dar și celei menționată în actele întocmite de diferite instituții

ulterior preluării bunului în proprietatea statului, suprafața de 556 m.p., la care

se face referire în apel, fiind cea care rezultă din însumarea suprafețelor atribuite

în componența celor 3 loturi stabilite de expert, deci suprafața aferentă întregului

imobil supus partajului, nu doar lotului nr. XX.

Din considerentele expuse, rezultă că legalitatea dispoziției

de restituire ce constată dreptul de proprietate al intimatului persoană fizică

asupra imobilului situat în Constanța, strada D.C. nr. RR    a fost corect apreciată

de instanța de fond.

Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen

legal, de către reclamante.

I. Recurenta-reclamantă L.C.V.

a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

II. Recurenta-reclamantă M.M.

a invocat, în drept, motivul prevăzut de art. 304

pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici:

de probatorii, proba cu expertiză tehnică, deși se făcuse dovada că acestea erau

pertinente și concludente soluționării litigiului.

Dispoziția atacată a fost emisă în baza referatului

din 27 august 2006, care face trimitere la actul de proprietate al notificatorului

- sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938.

Imobilul restituit nu este același imobil cu cel menționat

în sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938.

Așa cum rezultă din sentința de partaj și din expertiza

tehnică accesorie acestei sentințe, imobilul partajat era situat în Constanța, strada

L.C., nr. EE, colț cu strada R. și cu strada O.

Potrivit acelorași probe, întreg imobilul era compus din

teren în suprafață de 556 m.p. și o clădire compusă din subsol, parter, etaj și

mansardă. Autoarei notificatorului N.C., M.L.M., i-a revenit lotul nr. XX, care

era compus din subsol, parter, etaj și mansarda, având la fiecare etaj 3 camere,

un coridor, o casă de scări - în suprafață de 175 m.p.

Imobilul ce face obiectul dispoziției de restituire în

natură nr. 2392/2005 nu are aceste caracteristici, în sensul că este compus din

subsol, parter și trei etaje, având deasupra o terasă (în imobil neexistând nicio

mansardă).

În această situație, în mod nelegal s-a dispus restituirea

imobilului situat în prezent în Constanta, strada D.C. nr. RR, fără a se constata

că un imobil compus din subsol, parter, etaj și mansardă nu poate fi identic cu

un imobil compus din subsol, parter, trei etaje (fără mansardă, deasupra existând

o terasă).

Rezultă că, imobilul restituit prin dispoziția primarului

nu a fost corect identificat, dispunându-se restituirea altui imobil și nu a celui

care a aparținut în realitate autoarei notificatorului.

În dovedirea acestor împrejurări de fapt, s-a solicitat

instanțelor anterioare efectuarea unei expertize tehnice asupra imobilului, care

viza atât amplasarea sa în zonă și modificările numerelor stradale apărute de-a

lungul timpului, cât și structura internă și externă a clădirii, având în vedere

susținerile intimatului potrivit cărora, după partajare, s-ar fi procedat la efectuarea

unor modificări în structura internă și externă a imobilului (s-ar fi dărâmat planșeele

interioare ale clădirii și în loc de un etaj au fost făcute 3 etaje cu o înălțime

mai mică și s-ar fi edificat terasa în locul mansardei).

Această probă era, așadar, esențială în soluționarea cauzei,

or prin respingerea ei nu au putut fi dovedite susținerile din acțiune.

Prin această modalitate de soluționare a cauzei, au fost

încălcate prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd expres că „în situația

imobilelor-constructii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor

prevăzute la Capitolul III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală,

în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste

100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari

li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent".

Față de diferența recunoscută chiar de către intimat între

cele două imobile, numai proba cu expertiză ar fi putut face dovada pertinentă că

în cauză vorbim despre unul și același imobil, urmând a fi probate când au fost

efectuate lucrările de mărire a imobilului și în ce au constat acestea.

Este evident că imobilul nu are aceeași structură ca cea

din actul de proprietate, iar prin răspunsul venit la dosarul cauzei de la Arhivele

Naționale se arată că nu a fost emisă o altă autorizație de construcție ulterior

anului 1938, pe numele autoarei reclamantului, pentru imobilul litigios, astfel

încât nu se poate susține că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al intimatului

asupra imobilului, în forma sa actuală.

Cu toate că s-a susținut de către intimatul C.N. că lucrările

de reamenajare a imobilului dintr-un imobil compus din parter, etaj și mansardă

întru-un imobil compus din subsol, parter și trei etaje au fost efectuate de familia

sa anterior preluării imobilului de către stat, la dosarul cauzei nu există nicio

astfel de dovadă.

persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios, actele depuse la dosarul

cauzei nefiind suficiente pentru a proba calitatea sa de moștenitor al fostului

proprietar al imobilului, în absența unui certificat de moștenitor care să ateste

calitatea de moștenitor.

Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea

recursului și, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță,

pentru administrarea probelor solicitate în apel, iar, în subsidiar, modificarea

deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul constatării

nulității absolute a Dispoziției de restituire în natură nr. 2392 din 11 iulie 2005.

Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate,

Înalta Curte reține următoarele:

I. Cu privire la recursul reclamantei L.C.V.:

Prin petiția înregistrată la dosar la data de 24

aprilie 2012, recurenta-reclamantă L.C.V. a arătat că înțelege să renunțe la judecarea

recursului, anexând declarația dată în acest sens în fața unui notar public.

Conform declarației autentificate din 25 noiembrie 2011

de B.N.P. A.M.I. și I.G.P., recurenta-reclamantă L.C.V. a declarat că renunță la

judecarea recursului ce face obiectul Dosarului nr. 6300/118/2009 aflat pe rolul

Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității,

în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție,

care sunt acte de voință ale părților cu privire la drepturile subiective deduse

judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili

aceste drepturi.

Prin urmare, renunțarea la judecata unei căi de atac reprezintă

un act procedural de dispoziție permis părților în procesul civil.

Așa fiind, având în vedere poziția exprimată de recurenta-reclamantă

L.C.V. cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează ca,

în aplicarea principiului disponibilității, să ia act de renunțarea recurentei la

judecarea recursului.

II. Cu privire la recursul reclamantei M.M.:

Cu privire la încadrarea în drept a acestui recurs, chestiune

supusă dezbaterii contradictorii a părților la termenul de dezbateri din 01

iunie 2012, sunt de reținut următoarele:

În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite

reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de

netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația

de fapt stabilită prin hotărârea atacată, în raport de dovezile administrate.

Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate

și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie în prezent

motiv de recurs, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea cenzurarea în

recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor, fiind

abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000.

Or, criticile recurentei vizând nedovedirea calității

de persoană îndreptățită la restituire a intimatului N.C., respectiv a calității

de moștenitor a acestuia de pe urma defunctei proprietare a imobilului litigios

pun în discuție tocmai modul de interpretare a probelor administrate de către instanța

anterioară, care însă nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului, în condițiile

în care pct. 11 al art. 304 C. proc. civ. a fost abrogat, potrivit celor mai-sus

arătate.

Ca atare, aceste critici nu pot fi analizate de instanța

de recurs, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare sau modificare

prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în forma actuală.

În cadrul primului motiv de recurs, recurenta a invocat

că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea

nr. 10/2001, care exceptează de la restituirea în natură imobilele-construcții cărora

le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială,

noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial.

în acest sens, a susținut că nu există identitate între imobilul restituit în natură

intimatului-pârât N.C., prin dispoziția de primar atacată în prezenta cauză, și

cel care figurează în actul de proprietate al autoarei intimatului. Aceasta deoarece,

construcția din titlul autoarei intimatului era o clădire cu subsol, parter, etaj

și mansardă, pe când construcția restituită în natură are subsol, parter și 3 etaje,

iar instanța de apel a apreciat greșit că este vorba despre unul și același imobil,

care ar fi suferit modificări constructive interioare anterior preluării de către

stat, fără a verifica aceste aspecte printr-o expertiză de specialitate, probă care

a fost respinsă.

Criticile vizând pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea

dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 se încadrează în cazul de modificare

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., una dintre ipotezele pe care acesta le

reglementează fiind tocmai pronunțarea hotărârii cu încălcarea legii.

Prin urmare, aceste critici vor fi analizate de instanța

de recurs.

Pentru a se verifica, însă, dacă în cauză sunt sau nu

aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit ca instanța

de apel să procedeze la o completă stabilire a situației de fapt în legătură cu

identitatea dintre clădirea preluată abuziv de stat de la autoarea intimatului N.C.

și cea care a fost restituită în natură acestuia, în procedura Legii nr. 10/2001.

Astfel, Curtea de Apel a menționat în considerentele deciziei

că lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziția atacată și cel

atribuit autoarei intimatului C. în 1938, prin partaj, nu poate fi întemeiată pe

diferențele între componența clădirii ce a intrat în compunerea lotului nr. XX la

data partajului și cea existentă în prezent la adresa din strada D.C. nr. RR, deoarece

acestea nu au fost contestate de intimat și au fost justificate prin efectuarea

de modificări constructive pe cheltuiala exclusivă a autoarei, ulterior partajului.

Instanța s-a rezumat să arate că intimatul persoană fizică

a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinței de către autoarea sa, iar împrejurarea

că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii către autoare rezultă

chiar din matricola nr. HH, nr. matricol nr. GG, unde se menționează că imobilul

din strada D.I.C., nr. SS, având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcție nouă

tară uși, fără ferestre, fără dușumele, deci neterminată"; instanța a mai arătat

că întinderea suprafeței construite, menționată în actul de expertiză din 1938,

care identifică imobilul atribuit autoarei intimatului, s-a păstrat de-a lungul

timpului, sens în care a făcut trimitere la declarația înregistrată din anul 1967,

procesul-verbal din 25 februarie 1967 și fișa clădirii imobilului situat în Constanța,

strada C. nr. RR.

Conform sentinței civile nr. 132/1938 a Tribunalului Județului

Constanța, M.L.M., autoarea intimatului N.C., a dobândit în proprietate, prin partaj,

lotul nr. XX, iar conform actului de expertiză anexă la această sentință, lotul

nr. XX se compunea din teren în suprafață de 175 m.p. și construcție cu subsol,

parter, etaj și mansardă.

Conform matricolei nr. HH, nr. matricol GG, la nivelul

anului 1942, proprietatea din strada D.I.C., nr. SS, a doamnei M.L.M. era descrisă

ca fiind „construcție nouă fără uși, fără ferestre, tară dușumele, deci neterminată".

Recurenta a invocat că nu există identitate între clădirea

atribuită prin partaj autoarei intimatului și cea restituită în natură acestuia

din urmă, care are subsol, parter și 3 etaje, aducând astfel în discuție extinderea

imobilului inițial, prin adăugarea de noi etaje construcției menționate în actul

originar de proprietate și, implicit, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor

art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel, deși admite că există diferențe între

componența clădirii de la momentul atribuirii ei prin partaj autoarei intimatului

și cea restituită în natură intimatului, concluzionează că acestea se datorează

lucrărilor de renovare aduse clădirii de către autoarea intimatului anterior preluării

de către stat, făcând trimitere doar la matricola nr. HH, nr. matricol GG, în care

autoarea este menționată ca proprietară a unei construcții noi, neterminate, la

nivelul anului 1942. Or, față de acest act, care confirmă susținerea intimatului

privind renovarea imobilului după data partajului, fără însă a dovedi ce lucrări

s-au făcut la imobil, instanța trebuia să verifice, pe baza unei expertize tehnice

de specialitate, dacă lucrările de renovare aduse clădirii de către proprietară,

anterior preluării de către stat, au reconfigurat componența avută de construcție

la data dobândirii ei prin partaj, care era componența pe nivele a clădirii la data

preluării de către stat și dacă aceasta se identifică cu cea actuală a clădirii,

respectiv dacă există identitate între construcția preluată de stat de la autoarea

intimatului și cea restituită acestuia în natură sau dacă construcției preluate

i s-au adăugat noi etaje, după data preluării de către stat.

Neprocedând în acest mod, Curtea de Apel nu a stabilit

complet situația de fapt, or în absența unei complete stabiliri a situației de fapt,

instanța de control judiciar nu poate verifica aplicabilitatea sau nu în cauză a

dispozițiilor legale invocate - art. 19 din Legea nr. 10/2001.

În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și art. 312

alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de

reclamanta M.M., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la

aceeași curte de apel, pentru o completă stabilire a situației de fapt în legătură

cu identitatea dintre clădirea preluată abuziv de stat de la autoarea intimatului

N.C. și cea care a fost restituită în natură acestuia.

În acest scop, instanța de trimitere va dispune administrarea

unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească, în raport de înscrisurile

probatorii din dosar și constatările la fața locului, care este în prezent configurația

pe nivele a clădirii din Constanța, strada D.C. nr. RR și dacă această configurație

exista la data preluării de către stat a imobilului de la M.L.M., autoarea intimatului

N.C., respectiv dacă clădirea atribuită prin partaj autoarei intimatului în anul

1938, compusă la acea dată din subsol, parter, etaj și mansardă, a suferit lucrări

de renovare, anterior preluării de către stat, care i-au reconfigurat componența

pe verticală de maniera în care se prezintă configurația actuală pe nivele a clădirii

sau dacă configurația actuală a clădirii, pretins a avea subsol, parter și 3 etaje,

se datorează unei supraetajări executate după data preluării de către stat. În funcție

de concluziile expertizei, evaluate în contextul întregului material probator administrat

în cauză, instanța va aprecia dacă există sau nu identitate între clădirea preluată

de stat de la autoarea intimatului și cea restituită în natură acestuia, sub aspectul

componenței acesteia, urmând apoi a hotărî asupra aplicabilității sau nu în cauză

a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea reclamantei L.C.V. la judecarea recursului

declarat împotriva deciziei civile nr. 304/C din 19 mai 2011 a Curții de Apel Constanța,

secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Admite recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva

deciziei civile nr. 304/C din 19 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă,

minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale.

Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare

la aceeași curte de apel.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.