ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4489/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța, la data de 10 octombrie 2005, sub nr. 2713/2005, reclamantele C.V. și M.M. au chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Constanța și N.C., solicitând să se constate nulitatea absolută a dispoziției nr. 2392 din 11 iulie 2005, prin care Primarul municipiului Constanța a restituit în natură pârâtului persoană fizică imobilul situat în Constanța, strada D.C., nr. RR. Prin sentința civilă nr. 860 din 17 aprilie 2006, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, cu consecința respingerii acțiunii, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că dreptul de a ataca decizia emisă de primar în procedura Legii nr. 10/2001 aparține doar persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii, nu și chiriașilor, cum este cazul reclamantelor. Prin decizia nr. 241/C din 31 octombrie 2006, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinței susmenționate, pe care a desființat-o și a trimis cauza la Judecătoria Constanța pentru soluționarea pe fond a acțiunii. În motivarea acestei soluții, curtea a reținut că acțiunea dedusă judecății are natura unei acțiuni în constatarea nulității absolute a unui act juridic, potrivit dreptului comun în materie și că, în raport de valoarea obiectului litigiului, soluționarea ei intră în competența materială a judecătoriei.

Prin decizia nr. 6678 din 16 octombrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâți împotriva acestei din urmă decizii, reținând că acțiunea dedusă judecății este una în nulitate de drept comun și că judecătoria este competentă material să o soluționeze în primă instanță, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ., raportat la valoarea imobilului litigios - 1.995.990,8 RON, dovedită cu certificatul de atestare fiscală depus în recurs. Împotriva deciziei din recurs a formulat contestație în anulare pârâtul C.N.

Prin decizia nr. 4517 din 03 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, a admis contestația în anulare; a anulat în parte decizia contestată; a admis recursul declarat de pârâtul C.N.; a casat în parte decizia recurată, în sensul că a trimis cauza la Tribunalul Constanța, pentru rejudecarea acțiunii; a menținut celelalte dispoziții ale deciziei contestate și ale deciziei recurate. S-a reținut că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială în sensul art. 318 C. proc. civ., considerând că valoarea menționată în certificatul de atestare fiscală, respectiv de 1.995.990,8 RON, referitoare la imobilul în litigiu, este indicată în lei vechi; certificatul de atestare fiscală a fost emis la data de 17 ianuarie 2007, ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 348/2004 privind denominarea monedei naționale și a O.U.G.

nr. 59/2005 privind unele măsuri de natură fiscală și financiară pentru punerea în aplicare a Legii nr. 348/2004, potrivit cărora valorile referitoare la impozite, taxe, și alte suma, datorate bugetului general, se stabilesc și se reflectă în contabilitate în moneda nouă, începând cu data de 01 iulie 2005. În raport de valoarea imobilului în litigiu, dovedită prin certificatul de atestare fiscală depus în recurs, exprimată în lei noi, competența de soluționare a cauzei revine, în primă instanță, tribunalului, conform art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ., în forma în vigoare la data introducerii cererii. În rejudecare, Tribunalul Constanța, Secția civilă a pronunțat sentința civilă nr. 486 din 05 martie 2010, prin care a respins acțiunea, ca nefondată, pentru următoarele considerente: Prin dispoziția nr. 2392 din 11 iulie 2005 emisă de Primarul municipiului Constanța, pârâtului N.C.

i-a fost restituit în natură imobilul situat în Constanța, strada D.C., nr. TT, colț cu strada N.T., compus din teren în suprafață de 172,72 m.p. și construcție. Prin cererea de față, reclamantele au invocat nulitatea absolută a dispoziției de restituire în natură, susținând că pârâtul nu are calitatea de persoană îndreptățită, întrucât nu este moștenitorul fostului proprietar. Potrivit prevederilor art. 3 alin. (1) lit. a) și art. 4 din Legea nr. 10/2001, sunt îndreptățite, în temeiul prezentei legi, la măsuri reparatorii constând în restituire în natură sau, după caz, prin echivalent persoanele fizice, proprietari ai imobilelor la data preluării în mod abuziv a acestora, precum și moștenitorii legali și testamentari ai acestora.

Din examinarea actelor depuse la dosar, rezultă că prin sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 pronunțată de Tribunalul Constanța s-a dispus partajarea imobilului situat în Constanța, strada L.C., nr. EE, colț cu strada R. și strada O., între coproprietarele A.G.V. și M.L.M. Ieșirea din indiviziune s-a realizat în modalitatea atribuirii către numita M.L.M. a lotului nr. XX, identificat ca întindere și amplasament prin raportul de expertiză anexă al hotărârii judecătorești, din care rezultă că lotul nr. XX era compus din teren în suprafață de 175 m.p. și construcție și era situat pe strada L.C., colț cu strada R. Potrivit relațiilor comunicate de Primăria Constanța prin adresa din 19 noiembrie 2009, fosta strada R. este actuala strada D.C., iar fosta stradă L.C.

este actuala stradă N.T. Imobilele situate în Constanța, strada D.C. nr. TT și nr. RR, au trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 712/1966 și au fost ulterior transmise în administrarea R.A.E.D.P.P. Constanța. După cum se confirmă prin adresa din 30 martie 2007 emisă de R.A.E.D.P.P. Constanța, imobilul cu nr. RR se găsește poziționat la intersecția străzilor N.T. cu D.C., fiind deci unul și același cu fostul lot nr. XX atribuit prin sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938. Potrivit declarației de acceptare a dreptului de moștenire, de pe urma defunctei M.L.M. au rămas ca moștenitori numitele R.V.M. și N.M., aceasta din urmă fiind moștenită de pârâtul N.C., astfel cum reiese din declarația de acceptare a moștenirii din data de 02 martie 2004. La rândul său, R.V.M.

a cedat drepturile sale litigioase pârâtului N.C., rămas, pe cale de consecință, unicul moștenitor al defunctei M.L.M., titulara dreptului de proprietate asupra imobilului situat în Constanța, strada D.C., nr. RR, anterior trecerii acestuia în patrimoniul statului. Prin urmare, înscrisurile depuse la dosar, pe baza cărora a fost emisă dispoziția de restituire în natură contestată de reclamante, fac dovada deplină atât a calității de persoană îndreptățită la restituire a pârâtului N.C., cât și a identității dintre imobilul retrocedat și cel care a aparținut autoarei pârâtului. De altfel, la momentul formulării acțiunii, reclamantele nu aveau decât o simplă suspiciune cu privire la persoana îndreptățită la restituire, în opinia lor alta decât pârâtul N.C., această suspiciune fiind alimentată doar de mențiunile inserate în cuprinsul foii matricole nr. TT a imobilului din Constanța, strada D.N.C., nr. TT.

În realitate, acest înscris nu face decât să ateste calitatea de proprietar a numitei G.C.V. asupra unuia dintre loturile atribuite prin hotărâre judecătorească, întrucât din foaia matricolă pentru numărul matricol GG, depusă la dosar în completare de către pârâtul C., rezultă și menționarea autoarei acestuia, M.L.M., ca proprietar al imobilului din Constanța, strada D.C., nr. SS. Prin urmare, reclamantele au contestat dispoziția nr. 2392 din 11 iulie 2005 sub aspectul dovedirii atât a calității de moștenitor al adevăratului proprietar, cât și a identității dintre imobilul restituit și cel preluat de la autoarea pârâtului C., prevalându-se în acest sens doar de un început de probă scrisă, invocat pro cauza și necompletat de alte mijloace de probă care să inducă cel puțin dubiul unei greșite aprecieri a materialului probator analizat în faza administrativă.

Întrucât reclamantele, cărora le revenea sarcina probei, potrivit art. 1169 C. civ., nu au făcut dovada contrară celor probate de pârâtul N.C. în cadrul procedurii finalizate cu emiterea dispoziției contestate, acțiunea de față este nefondată. Prin decizia civilă nr. 304/C din 19 mai 2011, Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, a respins, ca nefondate, apelurile declarate de reclamante împotriva acestei din urmă sentințe. Pentru a decide astfel, curtea a reținut următoarele: În cauză, apelantele-reclamante au invocat nulitatea dispoziției prin care Primarul municipiului Constanța a restituit intimatului C.N. imobilul situat în Constanta, strada D.C.

nr. RR și au susținut, pe de o parte, că beneficiarul restituirii nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la restituire, iar, pe de altă parte, că nu există identitate între imobilul restituit și cel care se pretinde că a aparținut autoarei intimatului. Pentru clarificarea aspectelor litigioase ale cauzei s-au depus la dosar înscrisurile pe baza cărora autoritatea administrativă a apreciat asupra îndreptățirii intimatului-pârât la restituirea în natură a bunului, dar și relații ulterioare fazei administrative, referitoare la evoluția în timp a denumirii străzii D.C. și a numerelor stradale, la componența imobilului ulterior preluării lui în proprietatea statului, precum și schițe de plan și planuri de amplasament care identifică bunul aflat în litigiu.

Toate aceste înscrisuri au fost de natură a crea instanței de fond convingerea legalității dispoziției de restituire atacate și cum ele nu au fost infirmate de titularele acțiunii, care nu au depus la dosar niciun înscris de natura a infirma existența dreptului de proprietate al beneficiarului dispoziției atacate, în mod corect s-a apreciat că proba cu expertiză tehnică imobiliară nu este utilă cauzei. Corectitudinea acestei aprecieri rezultă din faptul că aspectele a căror clarificare se pretinde că se putea obține doar prin intermediul acestui mijloc de probă sunt lămurite de actele depuse la dosar, atât amplasamentul imobilului în zonă, cât și succesiunea în timp a numerelor stradale reieșind din adresele și planurile de amplasament comunicate de Primăria Constanța și R.A.E.D.P.P.

Constanța. Utilitatea administrării acestei probe nu poate fi întemeiată nici pe necesitatea clarificării diferentelor de structură între imobilul atribuit autoarei intimatului persoană fizică prin sentința de partaj din 1938 și cel restituit prin dispoziția atacată în cauză, deoarece ele nu au fost contestate de intimat și au fost justificate prin efectuarea de modificări constructive pe cheltuiala exclusivă a autoarei sale, ulterior partajului.

Nefondată este și susținerea care vizează refuzul încuviințării probei cu înscrisuri privind eventuala autorizație de construcție eliberată pentru imobilul în litigiu ulterior anului 1938, pentru că această solicitare a reclamantelor a fost admisă de tribunal la termenul din 23 octombrie 2009, la care s-au pus în discuția contradictorie a părților cererile de probatorii formulate, iar împrejurarea că răspunsul comunicat de Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Constanța nu a clarificat problema existenței unei astfel de autorizații nu este de natură a conduce la concluzia încălcării drepturilor procesuale ale reclamantelor și, implicit, a nelegalității hotărârii atacate, cum în mod nefondat susțin apelantele.

De altfel, în apel s-a dat curs solicitării vizată de această critică și s-au solicitat relații atât de la Arhivele Naționale - Direcția Județeană Constanța, cât și de la Direcția de Urbanism din cadrul Primăriei Constanța, iar prin adresele din 22 februarie 2011 și din 14 februarie 2011 s-a comunicat instanței că în evidențele celor două instituții nu există date referitoare la eliberarea autorizației de construcție privind pe M.L.M. pentru imobilul menționat.

Nici criticile care vizează modalitatea de interpretare a probatoriilor administrate nu pot fi primite, pentru că din actele dosarului rezultă că în mod corect a apreciat tribunalul asupra calității intimatului persoană fizică de moștenitor al proprietarului imobilului restituit și asupra identității dintre acest imobil și cel care a fost atribuit autoarei pârâtului prin sentința de partaj din 1938. Calitatea de moștenitor a intimatului-pârât a fost dovedită eu declarația cu privire la dreptul de moștenire din mai 1991, prin care R.V.M. și N.M. au acceptat succesiunea mamei lor, M.L.E.M.M., cu declarația de moștenire din 02 martie 2004 și declarația de accept ca atare, din aceeași dată, prin care succesiunea defunctei N.M.

a fost acceptată de fiul acesteia, N.C., dar și cu declarația de cesiune a drepturilor litigioase din 10 mai 2004, prin care R.M. a cedat cu titlu gratuit și necondiționat nepotului său de soră, N.C., drepturile care privesc imobilul din Constanța, strada D.C. nr. TT, care a aparținut mamei sale. Înscrisurile menționate fac dovada calității intimatului persoană fizică de unic moștenitor, respectiv cesionar, al proprietarilor anteriori ai imobilului aflat în litigiu și, pe cale de consecință, a caracterului nefondat al susținerii referitoare la lipsa calității acestuia de persoană îndreptățită la restituire, pentru că obiect material al dispoziției de restituire a fost imobilul din Constanța, strada D.C.

nr. RR, nu cel de la nr. TT; or, în condițiile în care intimatul a făcut dovada dreptului de proprietate al autoarelor sale asupra imobilului restituit, este lipsită de relevanță dovada succesiunii defunctului Gen. C.V., care în mod nejustificat a fost pretinsă de reclamantele-apelante. Dreptul de proprietate al defunctei M.L.M., bunica intimatului, asupra imobilului în litigiu rezultă din sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 a Tribunalului Județului Constanța, prin care s-a dispus ieșirea din indiviziune asupra imobilului situat în Constanța, strada L.C., nr. EE, colț cu strada R. și strada O. și s-a atribuit autoarei intimatului lotul nr. XX care, potrivit raportului de expertiză întocmit de inginer T.C.

și schiței de plan anexată lui, era compus din teren în suprafață de 175 m.p. și construcție și forma colțul străzii L.C. la Est cu strada R. la Nord și se învecina la Sud cu lotul nr. YY, iar la Vest cu lotul nr. ZZ, stabilite prin același raport de expertiză. Din același act rezultă că locuința ce intra în componența lotului nr. XX era formată din subsol, parter, etaj și mansardă. Dreptul dovedit prin această hotărâre judecătorească nu este infirmat de mențiunile matricolei nr. HH, privind impozitul pe clădiri, deoarece și autoarea intimatului persoană fizică, M.L.M., este menționată la numărul matricol GG, al acestei evidente cu imobilul situat în Constanța, strada D.I.C. nr. SS, deci susținerea potrivit căreia G.G.C.V.

era singurul proprietar înscris la numărul matricol LL, al aceleiași matricole nu este întemeiată. Nu sunt de natură a crea incertitudine asupra imobilului ce s-a solicitat a fi restituit nici mențiunile notificării formulată de autoarea intimatului, N.M. - care a arătat că prin sentința de partaj din 1938 mamei sale i-a fost atribuit lotul nr. ZZ - deoarece în cuprinsul aceluiași act se menționează fără echivoc faptul că imobilul a cărui retrocedare s-a solicitat este situat la intersecția străzilor D.C. și N.T. Pretinsa identificare a imobilului în litigiu cu cel înstrăinat Băncii de S. București de A.M. reprezintă, de asemenea, o apărare neconfirmată probator, care nu poate fi dedusă din mențiunea tăcută în cuprinsul aceleiași notificări - potrivit căreia bunul ce s-a solicitat a fi restituit a fost edificat de bunicul autoarei intimatului.

Distincția dintre cele două imobile rezultă din actul de expertiză care a stat la baza partajului efectuat în 1938, act potrivit căruia lotul nr. YY, atribuit prin sentința din 1938 minorilor rămași de pe urma defunctei E.M.C., se învecina la sud cu proprietatea Băncii de S.; pe de altă parte, se impune a se constata că apelantele-reclamante nu au depus probe referitoare la adresa imobilului înstrăinat de A.M. și nici chiar la efectuarea acestei înstrăinări - care a fost confirmată, însă, de intimat - iar în aceste condiții nu se poate susține cu temei că imobilul a cărui restituire s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 a ieșit din patrimoniul autorilor intimatului anterior preluării lui de către stat.

Susținerile anterioare, ca și confuzia ce s-a pretins a fi fost efectuată în legătură cu numărul stradal al imobilului în litigiu nu sunt confirmate de adresa din 16 decembrie 2009 a Primăriei Constanța - Direcția Patrimoniu, cum se arată în apel, pentru că acest înscris probează doar împrejurarea că strada D.C. s-a numit strada R. în planul cadastral din 1921, că în cel din perioada 1936-1938 s-a numit strada I.B.C., iar potrivit Decretului de naționalizare nr. 92/1950 purta denumirea de strada E.P. și că actuala stradă N.T., nr. EE, s-a numit strada L.C., nr. FF (conform planului cadastral din perioada 1936-1938), respectiv strada N.T. (conform planului cadastral din perioada 1994-1997).

Aceste mențiuni nu dovedesc, cum susțin apelantele, identitatea dintre imobilul din strada L.C., nr. EE, care a fost supus partajului, cu imobilul din strada L.C., nr. JJ, ce se pretinde că a fost vândut de A.M., ci chiar împrejurarea că imobilul situat la data partajului din 1938 la intersecția străzilor L.C. cu strada R. este același cu cel amplasat astăzi la intersecția străzilor N.T. cu strada D.C., situație confirmată și de adresa din 19 noiembrie 2009 a Primăriei Constanta - Direcția Patrimoniu; aceasta cu atât mai mult cu cât din adresa din primul dosar de fond, emisă în 2002 de Primăria Constanța, rezultă că imobilul atribuit M.L.M. era situat pe strada L.C., actual N.T., colț cu strada D.C., așa cum este identificat și localizat în planul anexă, plan conform căruia nr. EE al străzii N.T.

este cel existent în 1936, iar nr. RR este numărul stradal actual. În același sens sunt, de altfel, și mențiunile planului de situație pentru delimitarea imobilelor situate în Constanța, strada D.C. nr. TT și RR, comunicat de Direcția Patrimoniu din cadrul Primăriei Constanța cu adresa din anul 2004, din care rezultă că imobilul de la nr. RR reprezintă lotul nr. XX, are în prezent o suprafață de teren de 172,72 m.p. și este situat la intersecția străzilor C. și N.T. Lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziția atacată și cel atribuit autoarei intimatului C. în 1938 nu poate fi întemeiată nici pe diferențele între componența clădirii ce a intrat în compunerea lotului nr. XX la data partajului și cea existentă în prezent la adresa din strada D.C.

nr. RR sau pe întinderea diferită a terenului aferent acestui imobil. Intimatul persoană fizică a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinței de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii către bunica intimatului rezultă chiar din matricola nr. VV, nr. matricol GG, unde se menționează că imobilul din strada D.I.C., nr. SS, având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcție nouă tară uși, fără ferestre, fără dușumele, deci neterminată". În ceea ce privește întinderea suprafeței construite și a terenului ce intră în componența imobilului se constată că acestea au avut aceleași întinderi de-a lungul timpului sau apropiate de suprafețele înscrise în actul de expertiză din 1938; astfel, din declarația înregistrată din anul 1967 și procesul verbal din 25 februarie 1967 rezultă că imobilul din Constanța, strada D.C.

nr. RR este compus din clădire în suprafață de 826 m.p. și teren aferent în suprafață de 180 m.p., iar din fișa clădirii imobilului situat în Constanța, strada C. nr. RR, întocmită în 1976, rezultă că aceasta a fost construită în 1936, a fost preluată în 1953, în temeiul Decretului nr. 712/1966 și are o suprafață construită desfășurată de 826 m.p. Terenul ce intră în componența imobilului restituit intimatului are o întindere de 172,72 m.p., deci foarte apropiată celei înscrisă în actul de expertiză din 1938, de 175 m.p., dar și celei menționată în actele întocmite de diferite instituții ulterior preluării bunului în proprietatea statului, suprafața de 556 m.p., la care se face referire în apel, fiind cea care rezultă din însumarea suprafețelor atribuite în componența celor 3 loturi stabilite de expert, deci suprafața aferentă întregului imobil supus partajului, nu doar lotului nr. XX.

Din considerentele expuse, rezultă că legalitatea dispoziției de restituire ce constată dreptul de proprietate al intimatului persoană fizică asupra imobilului situat în Constanța, strada D.C. nr. RR a fost corect apreciată de instanța de fond. Decizia Curții de Apel a fost atacată cu recurs, în termen legal, de către reclamante. I. Recurenta-reclamantă L.C.V. a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. II. Recurenta-reclamantă M.M. a invocat, în drept, motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în dezvoltarea căruia a formulat următoarele critici: 1. În mod nelegal, instanțele de fond au respins cererile de probatorii, proba cu expertiză tehnică, deși se făcuse dovada că acestea erau pertinente și concludente soluționării litigiului.

Dispoziția atacată a fost emisă în baza referatului din 27 august 2006, care face trimitere la actul de proprietate al notificatorului - sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938. Imobilul restituit nu este același imobil cu cel menționat în sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938. Așa cum rezultă din sentința de partaj și din expertiza tehnică accesorie acestei sentințe, imobilul partajat era situat în Constanța, strada L.C., nr. EE, colț cu strada R. și cu strada O. Potrivit acelorași probe, întreg imobilul era compus din teren în suprafață de 556 m.p. și o clădire compusă din subsol, parter, etaj și mansardă. Autoarei notificatorului N.C., M.L.M., i-a revenit lotul nr. XX, care era compus din subsol, parter, etaj și mansarda, având la fiecare etaj 3 camere, un coridor, o casă de scări - în suprafață de 175 m.p.

Imobilul ce face obiectul dispoziției de restituire în natură nr. 2392/2005 nu are aceste caracteristici, în sensul că este compus din subsol, parter și trei etaje, având deasupra o terasă (în imobil neexistând nicio mansardă). În această situație, în mod nelegal s-a dispus restituirea imobilului situat în prezent în Constanta, strada D.C. nr. RR, fără a se constata că un imobil compus din subsol, parter, etaj și mansardă nu poate fi identic cu un imobil compus din subsol, parter, trei etaje (fără mansardă, deasupra existând o terasă). Rezultă că, imobilul restituit prin dispoziția primarului nu a fost corect identificat, dispunându-se restituirea altui imobil și nu a celui care a aparținut în realitate autoarei notificatorului.

În dovedirea acestor împrejurări de fapt, s-a solicitat instanțelor anterioare efectuarea unei expertize tehnice asupra imobilului, care viza atât amplasarea sa în zonă și modificările numerelor stradale apărute de-a lungul timpului, cât și structura internă și externă a clădirii, având în vedere susținerile intimatului potrivit cărora, după partajare, s-ar fi procedat la efectuarea unor modificări în structura internă și externă a imobilului (s-ar fi dărâmat planșeele interioare ale clădirii și în loc de un etaj au fost făcute 3 etaje cu o înălțime mai mică și s-ar fi edificat terasa în locul mansardei). Această probă era, așadar, esențială în soluționarea cauzei, or prin respingerea ei nu au putut fi dovedite susținerile din acțiune.

Prin această modalitate de soluționare a cauzei, au fost încălcate prevederile art. 19 din Legea nr. 10/2001, care prevăd expres că „în situația imobilelor-constructii care fac obiectul notificărilor formulate potrivit procedurilor prevăzute la Capitolul III și cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial și dacă părțile nu convin altfel, foștilor proprietari li se acordă sau, după caz, propun măsuri reparatorii prin echivalent". Față de diferența recunoscută chiar de către intimat între cele două imobile, numai proba cu expertiză ar fi putut face dovada pertinentă că în cauză vorbim despre unul și același imobil, urmând a fi probate când au fost efectuate lucrările de mărire a imobilului și în ce au constat acestea.

Este evident că imobilul nu are aceeași structură ca cea din actul de proprietate, iar prin răspunsul venit la dosarul cauzei de la Arhivele Naționale se arată că nu a fost emisă o altă autorizație de construcție ulterior anului 1938, pe numele autoarei reclamantului, pentru imobilul litigios, astfel încât nu se poate susține că s-a făcut dovada dreptului de proprietate al intimatului asupra imobilului, în forma sa actuală. Cu toate că s-a susținut de către intimatul C.N. că lucrările de reamenajare a imobilului dintr-un imobil compus din parter, etaj și mansardă întru-un imobil compus din subsol, parter și trei etaje au fost efectuate de familia sa anterior preluării imobilului de către stat, la dosarul cauzei nu există nicio astfel de dovadă.

2. Intimatul C.N. nu a făcut dovada calității sale de persoană îndreptățită la restituirea imobilului litigios, actele depuse la dosarul cauzei nefiind suficiente pentru a proba calitatea sa de moștenitor al fostului proprietar al imobilului, în absența unui certificat de moștenitor care să ateste calitatea de moștenitor. Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului și, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare la aceeași instanță, pentru administrarea probelor solicitate în apel, iar, în subsidiar, modificarea deciziei recurate și admiterea cererii de chemare în judecată, în sensul constatării nulității absolute a Dispoziției de restituire în natură nr. 2392 din 11 iulie 2005. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reține următoarele: I. Cu privire la recursul reclamantei L.C.V.: Prin petiția înregistrată la dosar la data de 24 aprilie 2012, recurenta-reclamantă L.C.V.

a arătat că înțelege să renunțe la judecarea recursului, anexând declarația dată în acest sens în fața unui notar public. Conform declarației autentificate din 25 noiembrie 2011 de B.N.P. A.M.I. și I.G.P., recurenta-reclamantă L.C.V. a declarat că renunță la judecarea recursului ce face obiectul Dosarului nr. 6300/118/2009 aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Procesul civil este guvernat de principiul disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul părților de a face acte procedurale de dispoziție, care sunt acte de voință ale părților cu privire la drepturile subiective deduse judecății sau la mijloacele procedurale prin care se pot recunoaște ori stabili aceste drepturi.

Prin urmare, renunțarea la judecata unei căi de atac reprezintă un act procedural de dispoziție permis părților în procesul civil. Așa fiind, având în vedere poziția exprimată de recurenta-reclamantă L.C.V. cu privire la calea de atac pe care a exercitat-o, Înalta Curte urmează ca, în aplicarea principiului disponibilității, să ia act de renunțarea recurentei la judecarea recursului. II. Cu privire la recursul reclamantei M.M.: Cu privire la încadrarea în drept a acestui recurs, chestiune supusă dezbaterii contradictorii a părților la termenul de dezbateri din 01 iunie 2012, sunt de reținut următoarele: În actuala reglementare, art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu mai are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată, în raport de dovezile administrate.

Modul în care instanța de apel a interpretat probele administrate și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie în prezent motiv de recurs, pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., care permitea cenzurarea în recurs a greșelilor grave de fapt, consecutive aprecierii eronate a probelor, fiind abrogat prin art. I pct. 112 din O.U.G. nr. 138/2000. Or, criticile recurentei vizând nedovedirea calității de persoană îndreptățită la restituire a intimatului N.C., respectiv a calității de moștenitor a acestuia de pe urma defunctei proprietare a imobilului litigios pun în discuție tocmai modul de interpretare a probelor administrate de către instanța anterioară, care însă nu mai poate fi cenzurat pe calea recursului, în condițiile în care pct. 11 al art. 304 C. proc.

civ. a fost abrogat, potrivit celor mai-sus arătate. Ca atare, aceste critici nu pot fi analizate de instanța de recurs, neîncadrându-se în niciunul dintre cazurile de casare sau modificare prevăzute de art. 304 C. proc. civ., în forma actuală. În cadrul primului motiv de recurs, recurenta a invocat că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 19 din Legea nr. 10/2001, care exceptează de la restituirea în natură imobilele-construcții cărora le-au fost adăugate, pe orizontală și/sau verticală, în raport cu forma inițială, noi corpuri a căror arie desfășurată însumează peste 100% din aria desfășurată inițial. în acest sens, a susținut că nu există identitate între imobilul restituit în natură intimatului-pârât N.C., prin dispoziția de primar atacată în prezenta cauză, și cel care figurează în actul de proprietate al autoarei intimatului.

Aceasta deoarece, construcția din titlul autoarei intimatului era o clădire cu subsol, parter, etaj și mansardă, pe când construcția restituită în natură are subsol, parter și 3 etaje, iar instanța de apel a apreciat greșit că este vorba despre unul și același imobil, care ar fi suferit modificări constructive interioare anterior preluării de către stat, fără a verifica aceste aspecte printr-o expertiză de specialitate, probă care a fost respinsă. Criticile vizând pronunțarea hotărârii atacate cu încălcarea dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001 se încadrează în cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., una dintre ipotezele pe care acesta le reglementează fiind tocmai pronunțarea hotărârii cu încălcarea legii.

Prin urmare, aceste critici vor fi analizate de instanța de recurs. Pentru a se verifica, însă, dacă în cauză sunt sau nu aplicabile dispozițiile art. 19 din Legea nr. 10/2001, ar fi trebuit ca instanța de apel să procedeze la o completă stabilire a situației de fapt în legătură cu identitatea dintre clădirea preluată abuziv de stat de la autoarea intimatului N.C. și cea care a fost restituită în natură acestuia, în procedura Legii nr. 10/2001. Astfel, Curtea de Apel a menționat în considerentele deciziei că lipsa de identitate dintre imobilul restituit prin dispoziția atacată și cel atribuit autoarei intimatului C. în 1938, prin partaj, nu poate fi întemeiată pe diferențele între componența clădirii ce a intrat în compunerea lotului nr. XX la data partajului și cea existentă în prezent la adresa din strada D.C.

nr. RR, deoarece acestea nu au fost contestate de intimat și au fost justificate prin efectuarea de modificări constructive pe cheltuiala exclusivă a autoarei, ulterior partajului.

Instanța s-a rezumat să arate că intimatul persoană fizică a confirmat efectuarea unor modificări ale locuinței de către autoarea sa, iar împrejurarea că acestei clădiri i s-au adus renovări ulterior atribuirii către autoare rezultă chiar din matricola nr. HH, nr. matricol nr. GG, unde se menționează că imobilul din strada D.I.C., nr. SS, având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcție nouă tară uși, fără ferestre, fără dușumele, deci neterminată"; instanța a mai arătat că întinderea suprafeței construite, menționată în actul de expertiză din 1938, care identifică imobilul atribuit autoarei intimatului, s-a păstrat de-a lungul timpului, sens în care a făcut trimitere la declarația înregistrată din anul 1967, procesul-verbal din 25 februarie 1967 și fișa clădirii imobilului situat în Constanța, strada C. nr. RR.

Conform sentinței civile nr. 132/1938 a Tribunalului Județului Constanța, M.L.M., autoarea intimatului N.C., a dobândit în proprietate, prin partaj, lotul nr. XX, iar conform actului de expertiză anexă la această sentință, lotul nr. XX se compunea din teren în suprafață de 175 m.p. și construcție cu subsol, parter, etaj și mansardă. Conform matricolei nr. HH, nr. matricol GG, la nivelul anului 1942, proprietatea din strada D.I.C., nr. SS, a doamnei M.L.M. era descrisă ca fiind „construcție nouă fără uși, fără ferestre, tară dușumele, deci neterminată". Recurenta a invocat că nu există identitate între clădirea atribuită prin partaj autoarei intimatului și cea restituită în natură acestuia din urmă, care are subsol, parter și 3 etaje, aducând astfel în discuție extinderea imobilului inițial, prin adăugarea de noi etaje construcției menționate în actul originar de proprietate și, implicit, aplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

Curtea de Apel, deși admite că există diferențe între componența clădirii de la momentul atribuirii ei prin partaj autoarei intimatului și cea restituită în natură intimatului, concluzionează că acestea se datorează lucrărilor de renovare aduse clădirii de către autoarea intimatului anterior preluării de către stat, făcând trimitere doar la matricola nr. HH, nr. matricol GG, în care autoarea este menționată ca proprietară a unei construcții noi, neterminate, la nivelul anului 1942. Or, față de acest act, care confirmă susținerea intimatului privind renovarea imobilului după data partajului, fără însă a dovedi ce lucrări s-au făcut la imobil, instanța trebuia să verifice, pe baza unei expertize tehnice de specialitate, dacă lucrările de renovare aduse clădirii de către proprietară, anterior preluării de către stat, au reconfigurat componența avută de construcție la data dobândirii ei prin partaj, care era componența pe nivele a clădirii la data preluării de către stat și dacă aceasta se identifică cu cea actuală a clădirii, respectiv dacă există identitate între construcția preluată de stat de la autoarea intimatului și cea restituită acestuia în natură sau dacă construcției preluate i s-au adăugat noi etaje, după data preluării de către stat.

Neprocedând în acest mod, Curtea de Apel nu a stabilit complet situația de fapt, or în absența unei complete stabiliri a situației de fapt, instanța de control judiciar nu poate verifica aplicabilitatea sau nu în cauză a dispozițiilor legale invocate - art. 19 din Legea nr. 10/2001. În concluzie, în baza art. 312 alin. (1)-(3) și art. 312 alin. (5) și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta M.M., va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel, pentru o completă stabilire a situației de fapt în legătură cu identitatea dintre clădirea preluată abuziv de stat de la autoarea intimatului N.C. și cea care a fost restituită în natură acestuia.

În acest scop, instanța de trimitere va dispune administrarea unei expertize tehnice de specialitate care să stabilească, în raport de înscrisurile probatorii din dosar și constatările la fața locului, care este în prezent configurația pe nivele a clădirii din Constanța, strada D.C. nr. RR și dacă această configurație exista la data preluării de către stat a imobilului de la M.L.M., autoarea intimatului N.C., respectiv dacă clădirea atribuită prin partaj autoarei intimatului în anul 1938, compusă la acea dată din subsol, parter, etaj și mansardă, a suferit lucrări de renovare, anterior preluării de către stat, care i-au reconfigurat componența pe verticală de maniera în care se prezintă configurația actuală pe nivele a clădirii sau dacă configurația actuală a clădirii, pretins a avea subsol, parter și 3 etaje, se datorează unei supraetajări executate după data preluării de către stat.

În funcție de concluziile expertizei, evaluate în contextul întregului material probator administrat în cauză, instanța va aprecia dacă există sau nu identitate între clădirea preluată de stat de la autoarea intimatului și cea restituită în natură acestuia, sub aspectul componenței acesteia, urmând apoi a hotărî asupra aplicabilității sau nu în cauză a dispozițiilor art. 19 din Legea nr. 10/2001.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Ia act de renunțarea reclamantei L.C.V. la judecarea recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 304/C din 19 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Admite recursul declarat de reclamanta M.M. împotriva deciziei civile nr. 304/C din 19 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași curte de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2012.