ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4599/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4599/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele

:

Prin cererea formulată la 31 octombrie 2005, reclamanții

L.I., L.N. și I.C. au chemat în judecată pe pârâții Primarul Municipiului

Constanța și Cantacuzino Nicolae pentru ca instanța să dispună anularea dispoziției

nr. 2392 din 11 iulie 2005 a Primarului municipiului Constanța, prin care s-a

restituit pârâtului, în natură, imobilul situat în Constanța, str. Dr.

Cantacuzino.

În motivarea acțiunii,

reclamanții au susținut că sunt vechii chiriași ai imobilului și au vocația

cumpărării spațiului locativ pe care îl dețin. Cu toate acestea, imobilul a

fost restituit fostului proprietar, respectiv pârâtului C.N. Deși reclamanții

au solicitat revocarea actului, nu au primit niciun răspuns până la momentul

formulării cererii de chemare în judecată. Au arătat reclamanții, că

restituirea imobilului s-a dispus în baza unor acte de proprietate ambigue,

care nu fac dovada cu certitudine, a dreptului de proprietate și nici a modului

de transmisiune legală a dreptului de proprietar.

Prin sentința civilă nr.

432 din 23 iunie 2006, Tribunalul Constanța, secția de contencios administrativ,

a respins ca inadmisibilă acțiunea, reținând că art. 24 alin. (7) și (8) din

Legea nr. 10/2001 conferă posibilitatea persoanelor îndreptățite de a ataca în

justiție decizia emisă și chiar dacă titlul de proprietate, respectiv

dispoziția de restituire a imobilului cu nr. 2392 din 11 iulie 2005, a fost

emis de o autoritate publică, existența normei speciale cuprinse în art. 24 din

Legea 10/2001 derogă de la procedura judiciară prevăzută de Legea 554/2004.

Prin decizia nr. 232/

CA din 30 octombrie 2006 Curtea de Apel Constanța a admis recursul și a dispus

casarea sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre competentă judecată

Judecătoriei Constanța.

Potrivit sentinței

civile nr. 4669 din 19 aprilie 2007, Judecătoria Constanța a admis excepția

lipsei calității procesuale active și pe cale de consecință, a respins

acțiunea. Sentința a fost desființată, cu consecința trimiterii dosarului spre

rejudecare, prin decizia civilă nr. 492/2007 a Tribunalului Constanța.

Cauza a fost

reînregistrată pe rolul Judecătoriei Constanța care, prin sentința civilă nr. 14610/2008

a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza în favoarea

Tribunalului Constanța.

Asupra conflictului

negativ de competență, Curtea de Apel Constanța a statuat prin sentința civilă nr.

3/ C din 28 ianuarie 2009 stabilind că Judecătoria este instanța competentă,

iar Înalta Curte de Casație si Justiție a stabilit în mod irevocabil că

aparține Tribunalului competența de soluționare a cauzei în raport de criteriul

valoric al determinării competenței.

Prin sentința civilă nr.

128 din 8 februarie 2010 Tribunalul Constanța a respins, ca nefondată,

acțiunea.

Pentru a pronunța

această sentință, instanța de fond a reținut că autoarea pârâtului a dobândit

bunul în anul 1938 prin sentința civilă nr. 132 din 22 februarie 1938 a

Tribunalului Constanța, ca urmare a partajării imobilului situat la acea dată

pe str. L.C. colț cu str. R. si str. O., autoarei pârâtului revenindu-i lotul nr.

1 situat pe str. L.C. (actuala N.T.) colț cu Dr. C., lot compus din teren de

175 mp si construcție. În prezent, imobilul se află situat pe str. C. colț cu

N.T. (conform schițelor plan depuse la dosar).

Reținându-se în cauză

dispozițiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 și pe cele ale pct. 23.1 lit. a) din

Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, s-a stabilit că

reclamanții nu au reușit sa răstoarne dovada calității de proprietar a

autorului pârâtului prin niciun fel de probă. Dovada acestei calități a fost

făcută în procedura de restituire finalizată cu emiterea dispoziției ce este

contestată în prezenta cauză și proba contrară incumbă celui care contestă

această calitate, în speță reclamanților, care însă nu au atașat nici măcar un

singur înscris în susținerea motivelor de nulitate care să combată, cu aceeași

valoare probantă, înscrisurile depuse de pârât la dosar.

Simplele suspiciuni

sau temeri ale reclamanților cu privire la calitatea pârâtului de persoană

îndreptățită nu au fost reținute de instanță ca suficiente pentru admiterea

acțiunii.

Împotriva sentinței au

declarat apel reclamanții, susținând că instanța a apreciat în mod greșit că

numitul C.N. are calitatea de persoană îndreptățită deoarece imobilul restituit

prin dispoziția contestată nu a aparținut autorului acestuia.

În apel, a fost

formulată cerere de intervenție accesorie, în interesul intimatului C.N., de

către M.R., arătându-se că aceasta a cesionat în întregime intimatului

drepturile litigioase cu privire la imobilul din str. Dr. C. (colț cu str. N.T.),

fost lotul I din str. L.C., atribuit prin sentința civilă nr. 132/1938 mamei

sale, M.L.M., născută M.

Prin decizia civilă nr.

296/ C din 18 mai 2011, Curtea de Apel Constanța a respins ca nefondat apelul

și a admis cererea de intervenție accesorie.

Pentru a decide

astfel, instanța de apel a reținut că în mod corect tribunalul a analizat

legalitatea dispoziției de restituire în natură către intimatul pârât C.N. a

imobilului din Constanța, str. Dr. C., din perspectiva identității între

imobilul pe care l-a deținut în proprietate M.L.M. și imobilul restituit prin

dispoziția contestată, acesta fiind singurul aspect contestat în prezentul

litigiu.

Asupra acestei chestiuni,

s-a reținut că  expertiza efectuată în apel este lămuritoare, în sensul că

„imobilul în cauză, retrocedat de primăria Constanța, este identic ca

amplasament cu Lotul I din schița anexă a sentinței civile de partaj din anul

1938, învecinat la nord de str. R. și la est de str. L.C.”. Or, prin

notificare, intimatul a susținut calitatea de proprietar a autoarei sale tocmai

cu referire la această sentință de partaj, act declarativ cu valoare probatorie

de act de proprietate conform art. 23 din Legea nr. 10/2001.

Concluziile

expertizei sunt susținute și de adresele emise de Primăria Municipiului

Constanța, care prezintă evoluția denumirii străzilor din zona situării

imobilului, respectiv că actuala str. Dr. C. s-a numit str. R., iar actuala

str. N.T. s-a numit str. L.C. Imobilul supus partajului în anul 1938, din care

lotul I a fost atribuit numitei L.M.M. era identificat, potrivit expertizei

efectuate la acea dată, pe str. L.C. (actual str. N.T.) colț cu str. R. (actual

str. Dr. C.).

S-a reținut că pretinsa lipsă de identitate dintre imobilul

restituit prin dispoziția atacată și cel atribuit autoarei intimatului C. în

1938, nu poate fi întemeiată nici pe diferențele între componența clădirii ce a

intrat în alcătuirea lotului nr. 1 la data partajului și cea existentă în

prezent la adresa din str. Dr. C., respectiv pe faptul că imobilul ce era

menționat în sentința de partaj se compunea din S+P+1 etaj+mansardă, cu câte

trei camere pe nivel, în timp ce imobilul restituit în prezent se compune din

S+P+3 etaje și terasă circulabilă, cu câte 5 camere la fiecare etaj. Aceasta, întrucât

scrisorile oficiale ale Băncii R. (care aproba creditarea la finele anului

1939), confirmă efectuarea unor modificări ale locuinței de către proprietar

după atribuirea prin partajul din 1938, iar împrejurarea că acestei clădiri i

s-au adus renovări ulterior atribuirii către bunica intimatului rezultă și din

matricola nr. 2, nr. matricol nr. 74, unde se menționează că imobilul din str.

Dr. I.C., având ca proprietar pe M.L.M., este „o construcție nouă fără uși,

fără ferestre, fără dușumele, deci neterminată”.

În ceea ce privește întinderea suprafeței construite și a

terenului ce intră în componența imobilului s-a constatat că acestea au avut

aceleași întinderi de-a lungul timpului sau apropiate de suprafețele înscrise

în actul de expertiză din 1938.

Ca atare, s-a concluzionat că legalitatea dispoziției de

restituire ce constată dreptul de proprietate al intimatului persoană fizică

asupra imobilului situat în Constanța, str. Dr. C., a fost corect apreciată de

instanța de fond astfel că, nefiind motive pentru reformarea hotărârii atacate,

apelul a fost respins ca nefondat.

Împotriva deciziei au declarat recurs reclamanții, care au

formulat următoarele critici:

- Soluția a fost dată cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001

întrucât prin aceasta s-a considerat, în continuare, că dispoziția emisă de

primar prin care s-a dispus restituirea în natură a imobilului către

intimatul-pârât, este legală, cu toate că bunul respectiv nu a aparținut

autorului pârâtului.

Astfel, s-a arătat că nu există identitate între imobilul

restituit și cel care a aparținut antecesoarei pârâtului, diferențele fizice

între cele două imobile fiind substanțiale întrucât s-a restituit o clădire

S+P+3E și terasă circulabilă, în loc de o clădire cu S+P+1 E și mansardă.

În mod greșit a considerat instanța că s-a făcut dovada

adăugării a încă două etaje.

Clădirea, greșit restituită, a fost supusă rechiziției

militare și apoi naționalizată în timpul celui de-al doilea război mondial,

întrucât se afla pe malul portului Constanța.

De aceea, acestei clădiri restituite nu i s-a mai adăugat

niciun etaj, ea fiind edificată de la început cu toate cele trei etaje.

La fel de greșit apreciază instanța asupra identității

dintre clădiri, considerând că s-a făcut dovada modificării acesteia.

În realitate, autoarea reclamantului a preluat o clădire

neterminată și, fiind fără posibilități financiare, a contractat un împrumut

bancar, fără să rezulte că a ridicat încă două etaje la clădire.

- Decizia a fost pronunțată cu încălcarea art. 3 alin. (1) lit.

a) din Legea nr. 10/2001, care prevede că sunt îndreptățite la restituirea

imobilelor persoanele fizice, proprietari ai acestora la momentul preluării

abuzive de către stat.

Or, din probele administrate nu rezultă că autoarea

intimatului a fost proprietara imobilului restituit, fiind „posibil ca aceasta

să fi fost proprietara altui imobil din zonă”.

În drept, au fost invocate dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc.

civ.

Intimații Primarul municipiului Constanța și

C.N. au depus

întâmpinări prin care au solicitat, în mod prioritar, să se constate nulitatea

recursului întrucât nu sunt deduse judecății aspecte de nelegalitate și în

subsidiar, să se dispună respingerea recursului ca nefondat, întrucât instanța

de apel a făcut o corectă aplicare a legii asupra situației de fapt rezultate

din probele administrate.

Analizând aspectele

deduse judecății, Înalta Curte constată că acestea nu sunt susceptibile de

încadrare în

dispoz. art.

304 C. proc. civ., nepermițând un control de legalitate.

Astfel, deși în mod formal recurenții invocă în drept

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., argumentele pe care le dezvoltă în

memoriul de recurs nu se subsumează acestui motiv de nelegalitate.

În realitate, reclamanții-recurenți deduc judecății elemente

de fapt ale pricinii și aspecte legate de evaluarea probatoriului, pretinzând

că instanța de apel, ca și prima instanță a fondului, au apreciat greșit asupra

identității imobilului restituit prin dispoziția primarului cu cel care a

aparținut autorului intimatului-pârât.

În acest sens, sunt propuse dezbaterii judiciare aspecte

privind elementele constructive ale imobilului, cu aprecieri legate de supraetajarea

sau modificarea acestuia, susținându-se o evaluare greșită a mijloacelor de

probă administrate, constând în raport de expertiză și înscrisuri.

Or, formulând criticile în această manieră, recurenții

ignoră caracterul non-devolutiv al recursului, ceea ce înseamnă că nu este

permis ca în această cale extraordinară de atac, să fie reapreciat probatoriul

pentru a se stabili situații de fapt.

Asemenea analize, vizând elementele de fapt ale pricinii

sunt în căderea instanțelor fondului, iar în speță, acestea au fost

determinate, toate aspectele menționate în recurs constituind obiect de

probațiune și de dezbatere în etapele procesuale anterioare.

Nemulțumirea recurenților în legătură cu stabilirea

situației de fapt de către instanțele de fond nu se poate constitui în motiv de

critică în recurs, întrucât, în condițiile abrogării art. 304 pct. 11 C. proc.

civ. (prin O.U.G. nr. 138/2000) în această cale de atac nu se mai poate analiza

„greșeala gravă de fapt decurgând din aprecierea eronată a mijloacelor de

probă”.

Așadar, singurele critici compatibile cu structura

recursului sunt cele care vizează legalitatea soluției și care se circumscriu

motivelor strict reglementate prin art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., ceea ce

în memoriul de recurs al reclamanților nu se regăsește.

- Susținerea că în cauză ar fi fost nesocotite dispoz. art. 3

alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001, atunci când s-a apreciat asupra calității

de persoană îndreptățită a intimatului este pur formală, în condițiile în care

se limitează la o simplă afirmație și nu combate în niciun fel argumentele

reținute de instanțele anterioare pentru a stabili contrariul.

Astfel, pe acest aspect instanța face trimitere la sentința

de partaj care a atribuit imobilul în lotul autoarei pârâtului, la schițele

plan și situația juridică a bunului, reținând în același timp, că reclamanții

nu au furnizat nicio probă contrară, de natură să combată dreptul pretins de

pârât în procedura Legii nr. 10/2001 și faptul că acesta ar aparține

patrimoniului altei persoane.

Și în recursul formulat, reclamanții se limitează la a

afirma că este posibil ca autoarea reclamanților „să fi fost proprietara altui

imobilul din zonă”, fără ca o asemenea afirmație să se poată constitui, astfel

cum s-a precizat deja, într-o critică de nelegalitate susceptibilă de analiză

în recurs.

În consecință, se va constata că, nesocotind exigențele

procedurale ale căii de atac promovate, recurenții au dedus judecății aspecte

vizând elemente de fapt ale pricinii și de evaluare a probatoriului.

Pe de altă parte, indicând încălcarea unui text de lege (art.

3 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 10/2001), reclamanții s-au limitat la a face

o simplă afirmație, nedezvoltând motive ale criticii susceptibile de încadrare

în dispoz. art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Pentru toate aceste motive, se va constata incidența art. 302

1

alin. (1) lit. c) C. proc. civ., care sancționează cu nulitatea cererea de

recurs ce nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul

(în termenii art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.) și dezvoltarea lor.

În consecință, făcând aplicarea textelor procedurale

menționate, recursul exercitat de către reclamanți cu nerespectarea exigențelor

legale, va fi constatat nul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată nul recursul

declarat de reclamanții L.I. și L.N. împotriva deciziei nr. 296/ C din data de

18 mai 2011 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie,

litigii de muncă și asigurări sociale.

Obligă recurenții la

plata sumei de 500 lei către intimatul C.N. și la plata sumei de 372 lei către

intimatul Primarul municipiului Constanța, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 19 iunie 2012.