ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5660/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5660/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cererii de revizuire de fată, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație

și Justiție, secția

I

civilă

sub nr.

91421/1/2012, pârâtul P.G. a formulat revizuire împotriva deciziei civile nr. 7412

din 21 octombrie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă,

prevalându-se de dispozițiile art. 322 pct. 1 C. proc. civ. - hotărârea conține

dispoziții potrivnice ce nu pot fi aduse la îndeplinire.

În

motivarea cererii, revizuentul învederează că, în fapt, Înalta Curte, a fost învestită

prin recursul formulat de reclamanții R.M. și R.F. întemeiat pe dispozițiile

art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., acestea fiind motive de modificare a deciziei

recurate.

Cu toate acestea, recurenții reclamanți, în dezvoltarea

motivelor recursului, cât și în timpul dezbaterilor, au criticat decizia atacată

sub aspectul temeiniciei acesteia, recurenții susținând săvârșirea unor erori de

către instanța de apel cu ocazia administrării și aprecierii probelor, cu consecința

reținerii unei situații de fapt pretins eronate.

Or, instanța de recurs, fără a constata vreun motiv de

casare a deciziei recurate, a admis recursul și a pronunțat soluția de modificare

a deciziei atacate, în sensul admiterii apelului, dispunându-se deființarea sentinței

și trimiterea cauzei spre rejudecare la același tribunal; atare soluție a avut consecințe

la fel de radicale și de grave precum cele ale unei casări pe motive de ordine publică.

Revizuentul mai susține că, în acest mod, instanța de

recurs a infirmat temeinicia hotărârilor instanțelor ierarhic inferioare odată cu

desființarea hotărârilor pronunțate în cauză.

Pentru soluționarea recursului, instanța nu se putea prevala

de dispozițiile legale ce reglementează judecarea apelului, întrucât art. 316

C. proc. civ. dispun că acestea sunt aplicabile în măsura în care nu sunt potrivnice

normelor de procedură ce reglementează judecarea recursului.

Ca atare, mai arată revizuentul, instanța de recurs nu

putea modifica în tot decizia recurată, deci, inclusiv situația de fapt reținută

de instanța de apel, și cu atât mai puțin nu putea desființa hotărârea instanței

de fond, întrucât:

cauza se judeca în calea nedevolutivă a recursului;

cererea de recurs era întemeiată pe motive de modificare

a deciziei recurate;

cauza parcursese deja două grade de jurisdicție, iar instanța

de fond cât și instanța de apel se pronunțaseră pe fondul cauzei;

dispozițiile instanței de recurs sunt contradictorii în

sensul că aceasta a pronunțat modificarea deciziei recurate, dar în fapt a desființat

atât decizia instanței de apel cât și sentința instanței de fond;

soluția pronunțată de instanța de recurs lipsește procesul

de finalitate.

În acest context, decizia instanței de recurs trebuie

schimbată pe calea prezentei revizuiri întemeiete pe dispozițiile art. 322 pct.

1 C. proc. civ., pentru cele arătate.

Totodată, revizuentul învederează că, în aprecierea sa,

este îndeplinită și cerința de admisibilitate a cererii de revizuire, în sensul

că decizia instanței de recurs a cărei revizuire o solicită, evocă fondul.

Astfel, se poate constata că prin decizia civilă nr. 7412/2011,

în fapt, instanța de recurs a hotărât asupra fondului pricinii, întrucât a infirmat

în totalitate două hotărâri judecătorești pronunțate pe fondul cauzei, deci, inclusiv

temeinicia, respectiv, situația de fapt, stabilită de instanța de fond și menținută

de instanța de apel.

Conform acestei situații de fapt reținute de instanțele

ierarhic inferioare, autoarea reclamanților nu a fost succesoarea legală și testamentară

a ultimului proprietar al imobilului notificat în temeiul Legii nr. 10/2001 și,

pe cale de consecință, reclamanții nu sunt persoane îndreptățite la restituirea

imobilului pe temeiul legii speciale.

Însă, desființarea în totalitate a sentinței civile

nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe ar fi absurdă, în condițiile în care instanța de recurs nu ar

fi constatat o altă situație de fapt decât cea stabilită de instanța de fond.

De asemenea, infirmarea temeiniciei hotărârilor judecătorești

ale instanțelor ierarhic inferioare nu putea fi hotărâtă de instanța de recurs decât

dacă aceasta a reapreciat probele administrate de reclamanți la judecarea fondului

pricinii cât și în recurs, deci, prin evocarea fondului pricinii de către instanța

de recurs.

În concluzie, susține revizuentul, dispozițiile deciziei

civile nr. 7412/2011 nu puteau fî pronunțate de instanța de recurs, îndeosebi cu

privire la temeinicia hotărârilor instanțelor ierarhic inferioare, decât urmare

evocării fondului în sensul art. 322 alin. (1) C. proc. civ., ceea ce dovedește

întrunirea acestei cerințe de admisibilitate a revizuirii.

În ce privește condiția contrarietății (sau potrivnicia)

dispozițiilor deciziei care se cere a fi revizuită, în condițiile în care instanțele

anterioare se pronunțaseră pe fondul cauzei, modificarea deciziei recurate în calea

de atac nedevolutivă a recursului, presupunea, din punct de vedere procedural, păstrarea

situației de fapt reținute de instanțele ierarhic inferioare, întrucât, în etapa

procesuală a recursului, temeinicia hotărârii judecătorești recurate (pentru motive

de modificare) și cu atât mai puțin temeinicia sentinței tribunalului, nu erau supuse

controlului exercitat de instanța de recurs și, deci, trebuiau menținute ca atare.

Altfel spus, instanța pronunță modificarea deciziei recurate,

dar consecințele dispozițiilor instanței, sunt cele ale casării și se răsfrâng inclusiv

asupra sentinței civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului Constanța.

Revizuentul mai arată că potrivnicia noțiunilor de modificare

și respectiv infirmare sau anulare a unei hotărâri judecătorești este cât se poate

de evidentă, atât sub aspect procedural cât și semantic.

Pe de altă parte, art. 322 pct. 1 C. proc. civ. nu precizează

natura contrarietății (potrivniciei) dispozițiilor instanței de judecată.

Cu privire la imposibilitatea punerii în aplicare a dispozițiilor

instanței de recurs, revizuentul arată că după parcurgerea celor trei niveluri de

jurisdicție, prin decizia civilă nr. 7412/2011 instanța de recurs trebuia să finalizeze

procesul civil, cu o hotărâre judecătorească care să poată fi pusă în aplicare sau

executare.

Contrarietatea dispozițiilor prin care instanța dispune

atât modificarea deciziei recurate, care în fapt are efectele unei casări, cât și

desființarea sentinței instanței de fond și trimiterea cauzei spre rejudecare la

instanța de fond, face imposibilă punerea în aplicare a acestei decizii, în sensul

că nu stabilește nicio situație de fapt și cu atât mai puțin o situație de drept,

astfel încât decizia să poată fi pusă în aplicare sau executare de vreuna dintre

părțile aflate în proces.

Pentru pronunțarea unei astfel de hotărâri se dispune

reluarea procesului care se poate termina și de această dată cu o astfel de soluție

odată ce precedentul a fost creat. Privită din această perspectivă, decizia civilă

nr. 7412/2011 pronunțată în urma judecării recursului cauzei, nu numai că lipsește

procesul de finalitate, dar creează și starea de inutilitate a acestuia. După șase

ani de judecată este pronunțată o hotărâre judecătorească prin care activitatea

a două instanțe cât și soluțiile a trei complete de judecată (apelul a mai fost

rejudecat) au fost infirmate în totalitate de către instanța de recurs care, în

fapt, nu a fost de acord cu temeinicia hotărârilor instanțelor inferioare.

Aceasta înseamnă că toată activitatea jurisdicțională

a instanțelor anterioare și soluțiile pronunțate, au fost inutile, fapt pentru care

instanța de recurs a dispus reluarea procesului de la începutul acestuia.

Pe de altă parte, revizuentul susține că instanța de recurs

nu are temei legal pe care să își sprijine această soluție. Nu există o normă de

drept procedural în temeiul căreia o instanță să pronunțe o astfel de soluție în

condițiile în care a fost sesizată cu judecarea legalității, pentru motive ce nu

puteau atrage decât modificarea hotărârii judecătorești recurate.

În consecință, se impune revizuirea deciziei civile

nr. 7412/2011 întrucât sunt întrunite condițiile pentru care legiuitorul a edictat

acest temei de drept procedural în apărarea temeiniciei hotărârilor judecătorești,

și anume: existența în dispozitivul hotărârii judecătorești a unor dispoziții contrare

care se impun a fi înlăturate și, cu atât mai mult, a dispozițiilor nelegale care

fac imposibilă aplicarea acestora, astfel încât, procesul civil să se finalizeze

cu hotărâri ce pot fi puse în aplicare sau executare.

Revizuentul susține că Tribunalul Constanța nu poate fi

legal învestit cu rejudecarea fondului cauzei, întrucât nu există un temei de drept

procedural pe care instanța de recurs să-și întemeieze aceste dispoziții, astfel

că dispozițiile instanței de recurs privind rejudecarea cauzei de instanța de fond

nu pot fi duse la îndeplinire nici din punct de vedere procedural.

Se mai arată că în situația în care este pusă în aplicare

decizia nr. 7412/2011 se prelungește acest proces (care a durat deja șase ani) cu

alți ani de judecată, ceea ce încalcă principiul duratei rezonabile a procesului

civil, astfel cum este garantat de dispozițiile art. 6 din Convenția europeană a

drepturilor omului.

Cererea de revizuire formulată este nefondată, potrivit

celor ce succed.

Astfel, Înalta Curte reține că prin sentința civilă

nr. 823 din 11 aprilie 2006, Tribunalul Constanța, a respins ca nefondată contestația

formulată de reclamanții R.M. și R.F., în contradictoriu cu pârâtul Primarul municipiului

Constanța și, totodată, a admis cererea de intervenție în interesul pârâtului, formulată

de intervenienții P.G. și P.I.F.

Apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței menționate

a fost admis prin decizia din 15 noiembrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Constanța,

cu consecința schimbării în tot a sentinței, admiterii contestației, anulării deciziei

nr. 2063/2005 și obligării pârâtului Primarul municipiului Constanța la restituirea

în natură către contestatori a imobilului situat în Constanța, colț cu str. E.V,

compus din 186 m.p. teren și construcție, astfel cum a fost identificat prin expertiza

ing. B.D.

Cererea de intervenție formulată de intervenienții P.G.

și P.I.F. a fost respinsă.

Recursurile declarate împotriva acestei decizii de către

pârâtul Primarul municipiului Constanța și intervenienții P.G. și P.I.F. au fost

admise prin decizia nr. 7544 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, cu consecința casării deciziei recurate și trimiterii cauzei,

spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru motivul de nulitate prevăzut de art.

258 C. proc. civ., respectiv pentru nesemnarea dispozitivul hotărârii de către toți

cei trei judecători din completul ce a pronunțat decizia recurată.

După casare și trimitere spre rejudecare, cauza a fost

înregistrată sub nr. 309/36/2008, iar prin decizia civilă nr. 144 din 28 iunie 2010,

Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și

asigurări sociale, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanții R.M. și

R.F. împotriva sentinței civilă nr. 823 din 11 aprilie 2006.

Împotriva deciziei au declarat recurs, în termen legal,

reclamanții R.M. și R.F. care s-au prevalat de dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9

C. proc. civ.

Prin decizia nr. 7412 din 21 octombrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție,

s-a admis recursul

declarat de R.M. și R.F. împotriva deciziei nr. 144/C din 28 iunie 2010 a Curții

de Apel Constanța, s-a modificat în tot decizia recurată în sensul că s-a admis

apelul declarat de aceiași reclamanți împotriva sentinței civile nr. 823 din 11

aprilie 2006 a Tribunalului Constanța pe care instanța de recurs a desființat-o

și a trimis cauza spre rejudecare primei instanțe, respectiv, Tribunalului Constanta.

Pentu a decide în acest sens, instanța de recurs, constatând

greșita aplicarea a dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, a apreciat că este

întrunit motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel

că, a admis recursul și a modificat decizia recurată.

Pe de altă parte, constatând că prima instanță a respins

cererea de chemare în judecată în considerarea unui litigiul anterior, în care cererea

acelorași reclamanți în revendicarea imobilului din prezenta cauză a fost respinsă

pentru nedovedirea dreptului de proprietate, pe baza acelorași probe cu cele administrate

în pricina de față, Înalta Curte a apreciat că acest raționament juridic al tribunalului

echivalează cu valorificarea efectelor pozitive ale puterii de lucru judecat ce

operează în privința hotărârii judecătorești irevocabile din dosarul anterior.

Or, dat fiind regimul probator din reglementarea specială

(Legea nr. 10/2001), după cum s-a arătat prin considerentele deciziei instanței

de recurs a cărei revizuire se cere, Înalta Curte, a apreciat că nu poate fi reținută

prezumția de lucru judecat a hotărârii pronunțate în regimul probator de drept comun.

Astfel, constatându-se că prima instanță nu a intrat,

în fapt, în cercetarea fondului, în condițiile în care calitatea de persoană îndreptățită

la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001 reprezintă una dintre cerințele

de fond ce interesează analiza legalității și temeiniciei contestației emise în

baza legii speciale de către entitatea învestită cu soluționarea notificării, în

aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs a admis apelul declarat

de aceiași reclamanți împotriva sentinței civile nr. 823 din 11 aprilie 2006 a Tribunalului

Constanța, Secția civilă, pe care a desființat-o, dispunând trimiterea cauzei pentru

rejudecare la același Tribunal; s-a dispus ca în rejudecare să se procedeze la reevaluarea

probatoriului deja administrat, din perspectiva indicată prin considerentele deciziei

din recurs.

Revizuirea este o cale extraordinară de atac de retractare,

comună și nesuspensivă de executare ce poate fi exercitată în condițiile strict

și limitativ prevăzute de art. 322 pct. 1-10 C. proc. civ.

Prin cererea de revizuire, intervenientul P.G. s-a prevalat

de ipoteza reglementată de art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., potrivit căreia:

„Revizuirea unei hotărâri rămase definitive în instanța de apel sau prin neapelare,

precum și a unei hotărâri dată de o instanță de recurs, atunci când evocă fondul,

se poate cere ... (1) dacă dispozitivul hotărârii cuprinde dispoziții potrivnice

ce nu se pot aduce la îndeplinire."

Analizând cererea de față în condițiile art. 326

alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că niciuna dintre cele două cerințe

ce reies din art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. nu sunt îndeplinite în cauză.

Astfel, decizia a cărei revizuire se cere este pronunțată

de o instanță de recurs, astfel că prima condiție prevăzută de text presupune ca

decizia instanței de recurs să evoce fondul, întrucât, spre deosebire de recurs

care are în vedere în primul rând erorile de drept, revizuirea vizează îndreptarea

erorilor de fapt.

O hotărâre judecătorească ce evocă fondul presupune ca

instanța să statueze prin dispozitivul ei asupra fondului raportului juridic litigios

pe baza probelor administrare în cauză, reținând sau schimbând o anumită situație

de fapt, prin urmare, să nu fie o soluție pronunțată pe care de excepție, iar dacă

ea este pronunțată în calea de atac, în mod necesar, apelul sau recursul trebuie

să fi fost admis, iar soluția supusă apelului sau recursului să fie reformată cu

privire la soluția dată asupra fondului pretențiilor ce au format obiect al judecății.

În acest context, se impune precizarea că deși recursul

este o cale extraordinară de atac, de reformare, susceptibil a fi exercitat numai

pentru motive de nelegalitate dintre cele expres și limitativ prevăzute de art.

304 pct. 1-9 C. proc. civ., controlul de legalitate exercitat de instanța de recurs

implică verificarea aplicării legii asupra situației de fapt deja reținute de instanța

sau instanțele de fond, împrejurare ce atrage raportarea instanței de recurs, prin

considerentele deciziei, la această situație de fapt.

Deși corectă susținerea revizuentului în sensul că instanța

de recurs nu poate cenzura decizia atacată sub aspectul temeiniciei, referirea instanței

de recurs la situația de fapt nu numai că este permisă, dar este chiar necesară,

pentru că aplicarea legii se verifică la o situație de fapt concretă, dar și corect

și complet reținută de instanța sau instanțele de fond, iar nu in abstracto.

Pe de altă parte, contrar celor susținute de revizuent,

sintagma de „evocare a fondului" ce se regăsește în conținutul premisei reglementate

pentru orice cerere de revizuire prin dispozițiile art. 322 alin. (1) C. proc.

civ., nu este sinonimă cu referiri ale instanței de recurs la situația de fapt a

cauzei.

Înalta Curte constată că prin decizia instanței de recurs

s-a admis recursul reclamanților, s-a modificat în tot deciza recurată în temeiul

art. 304 pct. 9 C. proc. civ. (reținându-se greșita aplicare a art. 24 din

Legea nr. 10/2001) și, rejudecându-se apelul, s-a constatat că acestea se impune

a fi admis, iar în aplicarea dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc. civ., constatându-se

necercetarea fondului cauzei, s-a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Or, potrivit celor anterior arătate, Înalta Curte constată

că o atare decizie a instanței de recurs nu evocă fondul, întrucât instanța de recurs,

constatând tocmai necercetarea fondului de prima instanță potrivit regimului probator

presupus de Legea nr. 10/2001 (act normativ ce constituia cauza cererii de chemare

în judecată), în condițiile în care Tribunalul a aplicat efectul pozitiv al puterii

de lucru judecat al sentinței date în revendicarea pe dreptul comun, a dispus trimiterea

cauzei spre rejudecare la prima instanță.

Dispozitivul deciziei instanței de recurs, ca de altfel

și întreaga motivare a hotărârii, nu conține vreo dezlegare dată fondului raportului

juridic litigios, ci reflectă o soluție de ordin procedural, cu consecința reluării

judecății de la prima instanță care va fi ținută de dezlegările în drept date de

instanța de recurs și, în general, de limitele rejudecării statuate prin decizia

de casare, potrivit art. 315 C. proc. civ.; în plus, se cere a fi menționat că o

decizie de casare poate fî generată fie de reținerea vreunuia dintre motivele reglementate

de art. 304 pct. 1-5 C. proc. civ. (accepțiunea stricto sensu), sau, ca în speță,

de aplicarea de instanța de apel a dispozițiilor art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. ori în rejudecarea apelului de instanța de recurs, potrivit art. 312 alin.

(4) C. proc. civ. (accepțiunea lato sensu).

Deși pentru respingerea cererii de revizuire este suficientă

constatarea neîndeplinirii cerinței cu privire la evocarea fondului, Înalta

Curte reține că nici condiția specifică prevăzută de art. 322 pct. 1 C. proc.

civ. nu se verifică în speță, întrucât nu se poate susține că decizia instanței

de recurs conține dispoziții potrivnice ce nu se pot aduce la îndeplinire.

Astfel cum indică textul citat, dispozițiile potrivnice

trebuie să fie susceptibile de a fi aduse la îndeplinire de partea căzută în pretenții,

prin urmare, executate benevol sau pe cale silită, asemenea dispoziții fiind stabilite

în sarcina părților; prin urmare, ele nu pot fi dispoziții de ordin procedural,

obligatorii pentru instanța de rejudecare și, de asemenea, opozabile părților.

Or, decizia instanței de recurs prin care s-a modificat

hotărârea recurată, în sensul admiterii apelului, desființării sentinței și trimiterii

cauzei spre rejudecare la prima instață nu reprezintă o hotărâre susceptibilă de

executare silită și nici nu epuizează actul jurisdicțional prin tranșarea irevocabilă

a litigiului dintre părți, respectiv, printr-o hotărâre ce nu mai poate fi atacată

prin căile legale de atac, dispoziția instanței de recurs fiind în sensul reluării

judecății de la prima instanță, ceea ce semnifică încheierea unui ciclu procesual.

Celelalte motive susținute de revizuent reprezintă critici

de nelegalitate a deciziei instanței de recurs ce nu pot fi analizate, fiind incompatibile

cu prevederile art. 322 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

În consecință, potrivit celor ce preced, Înalta Curte

va respinge ca nefondată cererea de revizuire.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de

revizuientul P.G., împotriva deciziei nr. 7412 din 21 octombrie 2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 septembrie 2012.