ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1264/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1408 din 07 decembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 13968/2/2007 de Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a admis acțiunea formulată de reclamantele M.I.V. și U.I., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu pârâtul M.S.P., s-a anulat decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P., s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la restituire pentru cota de 1 din imobilul teren și construcție, S.N.P., fost S.D.C., situat pe Valea Râșnoavei, județul Brașov, identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză și s-a dispus restituirea în natură. În considerentele sentinței, s-a reținut că prin decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007, intimatul M.S.P.

a respins notificarea contestatoarelor C.E. și U.I. privind restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul S.N.P. și terenul aferent, format din toate clădirile existente, situat pe Valea Râșnoavei, fost S.D.C. Cu privire la calitatea contestatoarelor de persoane îndreptățite, instanța a reținut că, prin notificare, C.E. și U.I., în calitate de soție supraviețuitoare și, respectiv, fiică a defunctului C.Z., decedat în anul 1948, au solicitat acordarea de despăgubiri pentru imobilul S.N.P. și terenul aferent, arătând că titlul de proprietate în baza căruia au formulat aceste pretenții îl reprezintă actul de tranzacție autentificat, prin care S.I., în calitate de bunică și unică moștenitoare a defunctei C.C., a cedat 1 din imobil către C.Z.

Coroborând extrasul din registrul stării civile pentru morți pe anul 1948, cu extrasul din registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937 și pe anul 1944, instanța a reținut că C.Z. s-a născut la Curtici, județul Arad, la data de 22 august 1911, iar la data de 22 iulie 1937, s-a căsătorit cu C.I.H.C., născută la Graz, în Austria, la 27 februarie 1911. Aceasta din urmă a decedat la data de 11 martie 1944, conform declarației de moștenire de la dosar, iar la 06 mai 1944, C.Z. s-a căsătorit cu E.O., născută la 25 martie 1918, i cunoscută și cu prenumele de I., potrivit declarației autentificate la 4 iulie 1969 a Notariatului de Stat din București. La data de 27 martie 1946 s-a născut C.I., fiica lui C.Z.

și C.I., potrivit certificatului de naștere, iar la 05 martie 1948 a decedat C.Z. La data de 17 martie 1951, C.E. s-a căsătorit cu C.V., devenind C.E., după cum rezultă din certificatul de căsătorie de la dosar, iar C.I. s-a căsătorit cu U.I.C. la 11 martie 1967, devenind U.I., potrivit certificatului de căsătorie. La data de 04 iulie 2007, în cursul procesului, a decedat C.E., moștenitoarele acesteia fiind M.I.V. și U.I., conform certificatului de moștenitor din 25 iulie 2007 eliberat de B.N.P. A.T.P.V. și T.D.M. Ca atare, prima instanță a constatat că di coroborarea probelor anterior enumerate, reiese calitatea reclamantelor de moștenitoare ale defunctului C.Z. În baza actului de tranzacție autentificat la 22 aprilie 1945 de Notarul Public S.O.

din Tușnad și legalizat la 27 aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, C.Z. a dobândit în proprietate cota de 1/2 din sanatoriul de la Predeal, de la S.I., unica moștenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., măritată cu C.Z., act depus în copie la dosar. Imobilul a fost identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, prin comisia rogatorie ce a făcut obiectul dosarului nr. 7795/62/2008 pe rolul Tribunalului Brașov, atașat dosarului cauzei. Tribunalul a constatat, totodată, că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr. 302/1948, pentru naționalizarea instituțiilor sanitare particulare, act normativ cu privire la care instanța a reținut că, deși nu este enumerat în mod expres în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aceasta nu constituie un impediment în constatarea preluării ca fiind una abuzivă, întrucât enumerarea din acest text de lege nu este limitativă, ci doar exemplificativă.

În consecință, tribunalul a constatat că imobilul se încadrează în prevederile Legii nr. 10/2001 republicată, la art. 2 alin. (1) lit. a). Potrivit art. 1 alin. (1) din lege, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură, consacrându-se prevalența principiul restituirii în natură. Tribunalul a constatat că imobilul a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de expert ing. A.G., iar în cauză nu s-a făcut dovada că acesta nu ar putea fi restituit în natură. Față de toate aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost completată, a anulat Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P. și, constatând, calitatea reclamantelor M.I.V. și U.I. de persoane îndreptățite în condițiile Legii nr. 10/2001 și a dispus restituirea în natură a cotei de 1 din imobilul teren și construcție S.N.P., fost S.D.C., situat pe Valea Rășnoavei, județul Brașov, așa cum a fost identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

Împotriva acestei sentințe s-a formulat apel de către M.S.P., criticându-se sentința pentru nelegalitate și netemeinicie. Deși calea de atac a fost intitulară recurs, curtea de apel a calificat-o drept apel, întrucât sentința atacată a fost pronunțată la data 07 decembrie 2009, înainte de modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 cu privire la căile de atac ce pot fi formulate în cazul acțiunilor întemeiate în baza Legii nr. 10/2001. Prin decizia civilă nr. 191/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă s-a admis apelul formulat de către pârât, dispunându-se desființarea sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel, analizând sentința apelată, în raport de actele și lucrările dosarului, a constatat că prin acțiunea introdusă la data de 20 aprilie 2007 și înregistrată sub nr. 13968/3/2007, C.E.

și U.I. au chemat în judecată M.S.P., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să constate refuzul pârâtului de a soluționa cererea acestora de restituire în natură a cotei de 1 din teren și construcție S.N.P., să oblige pârâtul să emită decizie de restituire în natură a acestei cote și, în subsidiar, să soluționeze prin decizie sau dispoziție motivată, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Totodată, s-a constatat că după introducerea acestei acțiuni, pârâtul a emis decizia nr. 9497 din 11 februarie 2007 prin care s-a respins notificarea din 17 iulie 2001 formulată de C.E. și U.I. În consecință, la 15 octombrie 2007 reclamantele au formulat o cerere completatoare, solicitând anularea deciziei, cu consecința restituirii în natură a cotei de 1 din imobil și, în subsidiar, obligarea M.S.P.

la restituirea în natură a cotei de 1 din imobil. Pe de altă parte, împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007, M.I.V. a și U.I. au formulat contestație la data de 31 octombrie 2007 înregistrată sub nr. 36471/3/2007 la Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care au solicitat anularea deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 și, în principal, restituirea în natură a cotei de 1 din imobil, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire în natură a cotei de 1 din imobil. Prin încheierea din 17 ianuarie 2008, această cauză a fost înaintată secției a V-a civilă a Tribunalului București în vederea discutării conexării celor două cauze. La termenul din 18 februarie 2008, instanța a dispus conexarea dosarului nr. 36971/3/2007 la dosarul nr. 13968/3/2007.

Curtea de apel a constatat că prin dispozitivul sentinței apelate, instanța de fond s-a pronunțat asupra unei singure acțiuni, respectiv acțiunea introdusă la 20 aprilie 2007, astfel cum a fost completată, fără a soluționa și acțiunea conexă. Ca atare, reținându-se că din punct de vedere procedural tribunalul a omis să se pronunțe asupra contestației conexe formulată împotriva deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007, s-a apreciat că aceasta echivalează cu nesoluționarea pe fond a întregii cauze, astfel încât, curtea de apel a conchis că, în aceste condiții, nu este posibil controlul judiciar în apel asupra celor două cauze conexe. Apelul a fost admis în baza art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., dispunându-se desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că în cauză se impune soluționarea unitară a celor două acțiuni conexe al căror obiect este parțial identic. Astfel, s-a menționat că cele două acțiuni conexe au ca obiect: obligarea pârâtului la emiterea unei decizii de restituire în natură a cotei de 1 din imobilul teren și construcție S.N.P., obligarea pârâtului să soluționeze prin decizie sau dispoziție motivată notificarea, anularea deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 de respingere a cererii de restituire cu consecința restituirii în natură a cotei de 1 din imobil, sau, în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de restituire în natură a cotei de 1 din imobil, obiectul cererii completatoare din 15 octombrie 2007, fiind identic cu obiectul contestației înregistrate la 31 octombrie 2007 în dosarul conex nr. 36471/3/2007.

Instanța de apel a stabilit că tribunalul, cu ocazia rejudecării, va avea în vedere toate criticile din motivele de apel, urmând a dezlega următoarele aspecte: calitatea de proprietar a numitului C.A.

asupra imobilului în cauză prin depunerea actului de proprietate a acestuia și, respectiv, a procesului-verbal de carte funciară pentru imobilul în litigiu; calitatea de moștenitor a numitei C.C., decedată la 11 martie 1944, după autorul C.A., având în vedere că la dosar nu există certificat de moștenitor în acest sens; calitatea de moștenitor a numitului C.Z., soțul lui C.C., decedat în anul 1964, pentru a verifica legalitatea tranzacției încheiată între bunica soției sale, S.I., cu acesta, prin care se partajează dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, act prin care se transferă cota de 1 din sanatoriu către C.Z., deoarece, prin tranzacție părțile nu-și pot constitui drepturi inexistente anterior încheierii tranzacției, ci pot dispune doar de drepturile proprii rezultând din acceptarea succesiunii legale sau testamentare.

În privința aspectelor legate de neconcordanțele prenumelor invocate prin motivele de apel, instanța de apel a indicat tribunalului să aibă în vedere datele identice din actele de stare civilă ale autorilor reclamantelor și, respectiv, declarațiile de notorietate depuse în acest sens la dosar. În termen legal, împotriva acestei decizii, reclamantele au promovat recurs, prevalându-se de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a solicitat să se dispună modificarea deciziei recurate și, în consecință, să se respingă apelul declarat de pârâtă ca nefondat. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentele reclamante au susținut că decizia recurată este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. (art. 304 pct. 9 teza a II-a C. proc. civ.). Astfel, sub un prim aspect, recurentele solicită instanței de recurs să constate că instanța de apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reținut motivul de desființare a sentinței apelate, întrucât nu a observat ca petitul acțiunii conexe este identic cu petitul cererii completatoare, sens în care recurentele reiau prezentarea situației de fapt. Se arată că prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a constituit dosarul nr. 13968/3/2007 ce a avut ca obiect cererea recurentelor reclamante formulată în contradictoriu cu M.S.P. prin care au solicitat să se constate refuzul pârâtului M.S.P.

de a soluționa notificarea prin care au solicitat restituirea în natură a cotei de 1 din imobilul, teren și construcție, S.N.P., fost S.D.C., situat pe Valea Râșnoavei, jud. Brașov; în consecință, s-a solicitat în principal, obligarea pârâtului M.S.P. să emită decizie de restituire în natură a cotei de 1 din imobil și, în subsidiar, obligarea aceluiași pârât să soluționeze prin decizie sau dispoziție motivată, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001. Se mai arată de către recurente că la data de 15 octombrie 2007 au formulat o cerere completatoare a acțiunii introductive de instanța (întrucât, între timp se emisese de către pârât decizia de soluționare a notificării), cerere prin care au solicitat anularea deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P.

de respingere a cererii de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobilul în litigiu; ca atare, s-a solicitat, în principal, restituirea în natură a cotei de 1 din imobil, iar in subsidiar, obligarea M.S.P. să emită decizia de restituire în natură a cotei de 1 din imobil. În același timp, recurentele, pe cale separată, au formulat la data de 20 octombrie 2007 contestație împotriva aceleași decizii nr. 9497 din 11 septembrie 2007 care a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă și care a făcut obiectul dosarul nr. 36471/3/2007. Prin această contestație, recurentele au solicitat instanței să dispună anularea Deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 și, în principal, restituirea în natură a cotei de 1 din imobil, iar în subsidiar, obligarea M.S.P.

să emită decizie de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil. La data de 17 ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a trimis dosarul nr. 36471/3/2007 la prezenta cauză, nr. 13968/3/2007, în vederea discutării conexării, măsura fiind dispusă în sensul admiterii excepției de conexitate. Recurentele arată că, prin urmare, instanța de fond pronunțându-se asupra acțiunii introduse la 20 aprilie 2007, astfel cum a fost completată, s-a pronunțat și asupra acțiunii conexe, care, în realitate, avea ca obiect petitul cererii completatoare, astfel că, în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că, în speță devin aplicabile dispozițiile art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc.

civ., trimițând cauza spre rejudecare, pentru o soluționare unitară a celor două acțiuni conexe. Într-un al doilea motiv de recurs, recurentele susțin că hotărârea recurată este lipsită de temei legal, art. 304 pct. 9 teza I C. proc. civ. Din acest punct de vedere, recurentele solicită a se constata că instanța de apel a reținut că se impune casarea hotărârii primei instanțe, stabilindu-se ca la momentul rejudecării, instanța de fond să aibă în vedere toate criticile din motivele de apel ce vizează calitatea de proprietar a numitului C.A.

asupra imobilului din cauză prin depunerea actului de proprietate a acestuia și, respectiv, a procesului - verbal de carte funciară pentru imobilul în litigiu, etc. Recurentele consideră că motivele de casare reținute de instanța de apel vizează o reanalizare a calității lor de persoane îndreptățite, ceea ce nu subzistă în raport de motivarea primei instanțe, care, sub acest aspect, a reținut în mod legal și temeinic că au făcut pe deplin dovada calității de persoane îndreptățite, astfel cum impun exigențele Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și completările ulterioare. În partea finală a memoriului de recurs, recurentele învederează probele din a căror coroborare reiese calitatea lor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, susținând, în realitate, netemeinicia indicațiilor date de instanța de apel pentru rejudecarea cauzei.

Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată doar pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ., motive ce se circumscriu noțiunii de nelegalitate a hotărârii recurate, nefiind deci posibilă cenzurarea situației de fapt și analizarea temeiniciei acesteia, Înalta Curtea apreciază că acestea, critici de netemeinicie fiind, nu se mai impun a fi redate, întrucât sunt inadmisibile.

Pe de altă parte, având în vedere că instanța de apel nu a analizat și statuat ea însăși asupra calității reclamantelor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceste motive de recurs se vădesc a fi inadmisibile și pentru aceea că nu ar putea fi analizate de Înalta Curte omisso medio, acestea fiind și rațiunile respingerii cererii de probatorii cu obiectivul confirmării calității recurentelor de persoane îndreptățite în sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii. Recursul formulat este fondat, potrivit celor ce succed. Astfel cum instanța de apel a reținut, reclamantele au învestit prima instanță cu o cerere de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă la data de 20 aprilie 2007 sub nr. 13968/3/2007 solicitând, în temeiul prevederilor Legii nr. 10/2001, să se dispună obligarea pârâtului M.S.P.

la restituirea în natură a cotei de proprietate din S.N.P. ce a aparținut autorului lor, întrucât, deși au formulat notificarea în termen legal, până la data promovării cererii, unitatea deținătoare nu a emis dispoziție motivată de soluționarea a acesteia. Ca atare, Înalta Curte apreciază că instanța de apel era ținută să realizeze calificarea cererilor cu care prima instanță a fost învestită, în succesiunea lor. În consecință, se constată că prin cererea inițial formulată recurentele reclamante solicitau sancționarea refuzului nejustificat al pârâtului de a emite dispoziție sau decizia motivată de soluționare a notificării, cerere posibilă în conformitate cu cele statuate prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secții unite în recurs în interesul legii.

După formularea acestei acțiuni, pârâtul a emis decizia nr. 9497 din 11 februarie 2007 prin care s-a respins notificarea din 17 iulie 2001 formulată de C.E. și U.I. Drept urmare, la 15 octombrie 2007, reclamantele au formulat o cerere completatoare, solicitând anularea deciziei, cu consecința restituirii în natură a cotei de 1 din imobil și, în subsidiar, obligarea M.S.P. la restituirea în natură a cotei de 1 din imobil.

Această cerere, deși intitulată cerere completatoare de către reclamante, trebuia a fi calificată de instanțe ca cerere modificatoare (recurentele formulând o contestație în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emise în procedura administrativă), întrucât petitul ei nu se adăuga, ci înlocuia petitul cererii principale (acțiune directă în instanță, de sancționare a refuzului nejustificat de soluționare a notificării), atât cererea completatoare cât și cea modificatoare având regimul procesual stabilit prin dispozițiile art. 132 alin. (1) C. proc. civ.; cererea era una modificatoare întrucât acestea nu pot coexista, fiind două căi procesuale care se exclud, fiecare dintre ele tinzând la aceeași finalitate, obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea specială.

La 31 octombrie 2001 recurentele reclamante au înregistrat în mod distinct pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 36471/3/2007, contestație împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 emise de pârât, cauză care, prin încheierea din 17 ianuarie 2008 a fost înaintată secției a V-a civilă a Tribunalului București în vederea discutării conexării cu cea care forma obiectul dosarului nr. 13968/ 3/2007. În cel din urmă dosar, la termenul din 18 februarie 2008, cele două cauze au fost reunite prin conexare.

Astfel, în dosarul mai întâi înregistrat pe rolul instanței, nr. 13968/3/2007, cererea dedusă judecății a devenit contestație împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 emisă de pârâtul M.S.P., prin modificarea la 15 octombrie 2007 a cererii inițiale, acestei cereri adăugându-i-se prin conexare contestația formulată separat de reclamante și înregistrată la 31 octombrie 2001 pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 36471/3/2007; în acest context, se constată că în cauză era incidentă excepția de litispendență prevăzută de art. 163 alin. (1) C. proc. civ., iar nu de conexitate, în condițiile în care între cele două dosare nu exista doar o strânsă legătură, așa cum dispune art. 164 C. proc.

civ., ci se verifica tripla identitate de părți, obiect și cauză. Urmare a măsurilor procesuale dispuse de instanțele de fond, cauza de față are ca obiect una și aceeași contestație, formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 de aceleași reclamante, împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007, în contradictoriu cu același pârât. Potrivit celor anterior clarificate, instanța de apel a stabilit în mod nelegal că pricina a fost soluționată în parte, în sensul că prima instanță nu s-ar fi pronunțat asupra cererii conexe ce a făcut obiectul dosarului nr. 36471/3/2007, câtă vreme cele două cereri erau identice.

Astfel cum susțin recurentele prin motivele de recurs, apelantul pârât nu a formulat astfel de critici, însă, Înalta Curte constată că o atare neregularitate (omisiunea instanței de a soluționa o cerere cu care a fost învestită) nu poate fi invocată decât de cel care este vătămat prin actul de procedură nelegal sau defectuos îndeplinit (art. 108 alin. (2) C. proc. civ.). Or, în raport cu pretinsa vătămare (nesoluționarea cererii conexe) doar reclamantele erau în măsură să se prevaleze de această nulitate, prin promovarea căii de atac; nefiind vorba despre o nulitate de ordine publică, nici instanța nu o putea invoca din oficiu. În plus, dacă în speță ar fi fost incidentă vreo cauză de nulitate de ordine publică, instanța de apel era ținută să o pună în dezbaterea părților, astfel cum prevede art. 295 alin. (1) teza finală C. proc.

civ., ceea ce în cauză nu s-a întâmplat. Față de cele arătate, Înalta Curte constată că în mod nelegal instanța de apel a făcut aplicarea art. 297 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță dezlegând fondul cauzei (deoarece cererea conexă era identică cererii inițiale, astfel cum a fost modificată), după cum nici cadrul procesual nu permitea (în apelul pârâtului) invocarea unei pretinse vătămări a reclamantelor (omisiunea de soluționare a unei cereri) întrucât o atare vătămare, dacă s-ar verifica, se circumscrie unei nulități relative, nefiind un motiv de ordine publică. Pe de altă parte, o soluție pronunțată în apel de desființare cu trimitere spre rejudecare în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc.

civ. (în forma anterioară Legii nr. 202/2010, aplicabilă cauzei de față, cum corect a stabilit instanța de apel) este incompatibilă cu stabilirea unor obiective ale rejudecării (cum ar fi reaprecierea calității reclamantelor de persoane îndreptățite, de vreme ce instanța de apel nu a statuat ea însăși asupra acestei chestiuni în raport de criticile formulate prin motivele de apel), având în vedere că prin dispozițiile art. 297 alin. (1) se prevăd doar două motive ce permit o atare soluție: necercetarea fondului și dezbaterea cauzei în absența părții care nu a fost legal citată. În consecință, stabilirea unor obiective ale rejudecării în contextul normei invocate erau contrare prevederilor sale.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată întrunită nu numai ipoteza de nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 (invocată de recurente), dar și cea de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., calificare ce s-a impus Înaltei Curți potrivit celor deja redate, în analiza criticilor susținute prin motivele de recurs. Drept urmare, în baza art. 312 alin. (1), (3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ., se va admite recursul formulat de reclamante, se va casa decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru analiza criticilor formulate de pârât prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamantele M.I.V. a și U.I., împotriva deciziei nr. 191/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Casează decizia recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 februarie 2012.