ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1264/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1264/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 1408 din 07 decembrie 2009 pronunțată în dosarul nr. 13968/2/2007 de

Tribunalul București, secția a V-a civilă s-a admis acțiunea formulată de

reclamantele M.I.V. și U.I., astfel cum a fost completată, în contradictoriu cu

pârâtul M.S.P., s-a anulat decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de

M.S.P., s-a constatat calitatea reclamantelor de persoane îndreptățite la

restituire pentru cota de 1 din imobilul teren și construcție, S.N.P., fost

S.D.C., situat pe Valea Râșnoavei, județul Brașov, identificat prin expertiza

tehnică efectuată în cauză și s-a dispus restituirea în natură.

În considerentele

sentinței, s-a reținut că prin decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007,

intimatul M.S.P. a respins notificarea contestatoarelor C.E. și U.I. privind

restituirea în natură a cotei de 1/2 din imobilul S.N.P. și terenul aferent,

format din toate clădirile existente, situat pe Valea Râșnoavei, fost S.D.C.

Cu privire la

calitatea contestatoarelor de persoane îndreptățite, instanța a reținut că,

prin notificare, C.E. și U.I., în calitate de soție supraviețuitoare și,

respectiv, fiică a defunctului C.Z., decedat în anul 1948, au solicitat

acordarea de despăgubiri pentru imobilul S.N.P. și terenul aferent, arătând că

titlul de proprietate în baza căruia au formulat aceste pretenții îl reprezintă

actul de tranzacție autentificat, prin care S.I., în calitate de bunică și

unică moștenitoare a defunctei C.C., a cedat 1 din imobil către C.Z.

Coroborând extrasul

din registrul stării civile pentru morți pe anul 1948, cu extrasul din

registrul stării civile pentru căsătoriți pe anul 1937 și pe anul 1944,

instanța a reținut că C.Z. s-a născut la Curtici, județul Arad, la data de 22

august 1911, iar la data de 22 iulie 1937, s-a căsătorit cu C.I.H.C., născută

la Graz, în Austria, la 27 februarie 1911. Aceasta din urmă a decedat la data

de 11 martie 1944, conform declarației de moștenire de la dosar, iar la 06 mai

1944, C.Z. s-a căsătorit cu E.O., născută la 25 martie 1918, i cunoscută și cu

prenumele de I., potrivit declarației autentificate la 4 iulie 1969 a Notariatului

de Stat din București. La data de 27 martie 1946 s-a născut C.I., fiica lui

C.Z. și C.I., potrivit certificatului de naștere, iar la 05 martie 1948 a

decedat C.Z.

La data de 17 martie

1951, C.E. s-a căsătorit cu C.V., devenind C.E., după cum rezultă din

certificatul de căsătorie de la dosar, iar C.I. s-a căsătorit cu U.I.C. la 11

martie 1967, devenind U.I., potrivit certificatului de căsătorie.

La data de 04 iulie

2007, în cursul procesului, a decedat C.E., moștenitoarele acesteia fiind

M.I.V. și U.I., conform certificatului de moștenitor din 25 iulie 2007 eliberat

de B.N.P. A.T.P.V. și T.D.M.

Ca atare, prima

instanță a constatat că di coroborarea probelor anterior enumerate, reiese

calitatea reclamantelor de moștenitoare ale defunctului C.Z.

În baza actului de

tranzacție autentificat la 22 aprilie 1945 de Notarul Public S.O. din Tușnad și

legalizat la 27 aprilie 1945 la Tribunalul Ilfov, secția notariat, C.Z. a

dobândit în proprietate cota de 1/2 din sanatoriul de la Predeal, de la S.I.,

unica moștenitoare a nepoatei sale de fiu, C.C., măritată cu C.Z., act depus în

copie la dosar.

Imobilul a fost

identificat potrivit raportului de expertiză tehnică efectuat în cauză, prin

comisia rogatorie ce a făcut obiectul dosarului nr. 7795/62/2008 pe rolul Tribunalului

Brașov, atașat dosarului cauzei.

Tribunalul a

constatat, totodată, că imobilul a trecut în proprietatea statului în baza

Decretului nr. 302/1948, pentru naționalizarea instituțiilor sanitare

particulare, act normativ cu privire la care instanța a reținut că, deși nu

este enumerat în mod expres în cuprinsul art. 2 din Legea nr. 10/2001, aceasta

nu constituie un impediment în constatarea preluării ca fiind una abuzivă,

întrucât enumerarea din acest text de lege nu este limitativă, ci doar exemplificativă.

În consecință,

tribunalul a constatat că imobilul se încadrează în prevederile Legii nr.

10/2001 republicată, la art. 2 alin. (1) lit. a).

Potrivit art. 1 alin.

(1) din lege, de regulă, imobilele preluate abuziv se restituie în natură,

consacrându-se prevalența principiul restituirii în natură.

Tribunalul a

constatat că imobilul a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit de

expert ing. A.G., iar în cauză nu s-a făcut dovada că acesta nu ar putea fi

restituit în natură.

Față de toate aceste

considerente, tribunalul a admis acțiunea așa cum a fost completată, a anulat

Decizia nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P. și, constatând,

calitatea reclamantelor M.I.V. și U.I. de persoane îndreptățite în condițiile

Legii nr. 10/2001 și a dispus restituirea în natură a cotei de 1 din imobilul

teren și construcție S.N.P., fost S.D.C., situat pe Valea Rășnoavei, județul

Brașov, așa cum a fost identificat prin expertiza tehnică efectuată în cauză.

Împotriva acestei

sentințe s-a formulat apel de către M.S.P., criticându-se sentința pentru

nelegalitate și netemeinicie.

Deși calea de atac a

fost intitulară recurs, curtea de apel a calificat-o drept apel, întrucât

sentința atacată a fost pronunțată la data 07 decembrie 2009, înainte de

modificarea intervenită prin Legea nr. 202/2010 cu privire la căile de atac ce

pot fi formulate în cazul acțiunilor întemeiate în baza Legii nr. 10/2001.

Prin decizia civilă

nr. 191/ A din 22 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a

civilă s-a admis apelul formulat de către pârât, dispunându-se desființarea

sentinței cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel, analizând sentința apelată, în raport de

actele și lucrările dosarului, a constatat că prin acțiunea introdusă la data

de 20 aprilie 2007 și înregistrată sub nr. 13968/3/2007, C.E. și U.I. au chemat

în judecată M.S.P., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța să

constate refuzul pârâtului de a soluționa cererea acestora de restituire în natură

a cotei de 1 din teren și construcție S.N.P., să oblige pârâtul să emită

decizie de restituire în natură a acestei cote și, în subsidiar, să soluționeze

prin decizie sau dispoziție motivată, formulată în temeiul Legii nr. 10/2001.

Totodată, s-a

constatat că după introducerea acestei acțiuni, pârâtul a emis decizia nr. 9497

din 11 februarie 2007 prin care s-a respins notificarea din 17 iulie 2001

formulată de C.E. și U.I.

În consecință, la 15

octombrie 2007 reclamantele au formulat o cerere completatoare, solicitând

anularea deciziei, cu consecința restituirii în natură a cotei de 1 din imobil

și, în subsidiar, obligarea M.S.P. la restituirea în natură a cotei de 1 din

imobil.

Pe de altă parte,

împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007, M.I.V. a și U.I. au formulat

contestație la data de 31 octombrie 2007 înregistrată sub nr. 36471/3/2007 la

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin care au solicitat anularea

deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 și, în principal, restituirea în natură

a cotei de 1 din imobil, iar în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea

deciziei de restituire în natură a cotei de 1 din imobil. Prin încheierea din

17 ianuarie 2008, această cauză a fost înaintată secției a V-a civilă a

Tribunalului București în vederea discutării conexării celor două cauze.

La termenul din 18

februarie 2008, instanța a dispus conexarea dosarului nr. 36971/3/2007 la

dosarul nr. 13968/3/2007.

Curtea de apel a

constatat că prin dispozitivul sentinței apelate, instanța de fond s-a

pronunțat asupra unei singure acțiuni, respectiv acțiunea introdusă la 20

aprilie 2007, astfel cum a fost completată, fără a soluționa și acțiunea

conexă.

Ca atare,

reținându-se că din punct de vedere procedural tribunalul a omis să se pronunțe

asupra contestației conexe formulată împotriva deciziei nr. 9497 din 11

septembrie 2007, s-a apreciat că aceasta echivalează cu nesoluționarea pe fond

a întregii cauze, astfel încât, curtea de apel a conchis că, în aceste

condiții, nu este posibil controlul judiciar în apel asupra celor două cauze

conexe.

Apelul a fost admis

în baza art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ., dispunându-se

desființarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare, având în vedere că

în cauză se impune soluționarea unitară a celor două acțiuni conexe al căror

obiect este parțial identic.

Astfel, s-a menționat

că cele două acțiuni conexe au ca obiect: obligarea pârâtului la emiterea unei

decizii de restituire în natură a cotei de 1 din imobilul teren și construcție

S.N.P., obligarea pârâtului să soluționeze prin decizie sau dispoziție motivată

notificarea, anularea deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 de respingere a

cererii de restituire cu consecința restituirii în natură a cotei de 1 din

imobil, sau, în subsidiar, obligarea pârâtului la emiterea deciziei de

restituire în natură a cotei de 1 din imobil, obiectul cererii completatoare

din 15 octombrie 2007, fiind identic cu obiectul contestației înregistrate la

31 octombrie 2007 în dosarul conex nr. 36471/3/2007.

Instanța de apel a stabilit

că tribunalul, cu ocazia rejudecării, va avea în vedere toate criticile din

motivele de apel, urmând a dezlega următoarele aspecte: calitatea de proprietar

a numitului C.A. asupra imobilului în cauză prin depunerea actului de

proprietate a acestuia și, respectiv, a procesului-verbal de carte funciară

pentru imobilul în litigiu; calitatea de moștenitor a numitei C.C., decedată la

11 martie 1944, după autorul C.A., având în vedere că la dosar nu există

certificat de moștenitor în acest sens; calitatea de moștenitor a numitului

C.Z., soțul lui C.C., decedat în anul 1964, pentru a verifica legalitatea

tranzacției încheiată între bunica soției sale, S.I., cu acesta, prin care se

partajează dreptul de proprietate asupra imobilului în cauză, act prin care se

transferă cota de 1 din sanatoriu către C.Z., deoarece, prin tranzacție părțile

nu-și pot constitui drepturi inexistente anterior încheierii tranzacției, ci

pot dispune doar de drepturile proprii rezultând din acceptarea succesiunii

legale sau testamentare.

În privința

aspectelor legate de neconcordanțele prenumelor invocate prin motivele de apel,

instanța de apel a indicat tribunalului să aibă în vedere datele identice din

actele de stare civilă ale autorilor reclamantelor și, respectiv, declarațiile

de notorietate depuse în acest sens la dosar.

În termen legal,

împotriva acestei decizii, reclamantele au promovat recurs, prevalându-se de

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sens în care a solicitat să se

dispună modificarea deciziei recurate și, în consecință, să se respingă apelul

declarat de pârâtă ca nefondat.

În dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentele reclamante au susținut că decizia recurată

este rezultatul interpretării și aplicării greșite a dispozițiilor art. 296

raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (art. 304 pct. 9 teza a II-a C.

proc. civ.).

Astfel, sub un prim

aspect, recurentele solicită instanței de recurs să constate că instanța de

apel s-a aflat într-o gravă eroare atunci când a reținut motivul de desființare

a sentinței apelate, întrucât nu a observat ca petitul acțiunii conexe este

identic cu petitul cererii completatoare, sens în care recurentele reiau

prezentarea situației de fapt.

Se arată că prin

cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 20 aprilie 2007 pe rolul

Tribunalului București, secția a V-a civilă, s-a constituit dosarul nr.

13968/3/2007 ce a avut ca obiect cererea recurentelor reclamante formulată în

contradictoriu cu M.S.P. prin care au solicitat să se constate refuzul

pârâtului M.S.P. de a soluționa notificarea prin care au solicitat restituirea

în natură a cotei de 1 din imobilul, teren și construcție, S.N.P., fost S.D.C.,

situat pe Valea Râșnoavei, jud. Brașov; în consecință, s-a solicitat în

principal, obligarea pârâtului M.S.P. să emită decizie de restituire în natură

a cotei de 1 din imobil și, în subsidiar, obligarea aceluiași pârât să

soluționeze prin decizie sau dispoziție motivată, formulată în temeiul Legii

nr. 10/2001.

Se mai arată de către

recurente că la data de 15 octombrie 2007 au formulat o cerere completatoare a

acțiunii introductive de instanța (întrucât, între timp se emisese de către

pârât decizia de soluționare a notificării), cerere prin care au solicitat

anularea deciziei nr. 9497 din 11 septembrie 2007 emisă de M.S.P. de respingere

a cererii de restituire în natură a cotei de 1/2 din imobilul în litigiu; ca

atare, s-a solicitat, în principal, restituirea în natură a cotei de 1 din

imobil, iar in subsidiar, obligarea M.S.P. să emită decizia de restituire în

natură a cotei de 1 din imobil.

În același timp,

recurentele, pe cale separată, au formulat la data de 20 octombrie 2007

contestație împotriva aceleași decizii nr. 9497 din 11 septembrie 2007 care a

fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă și care

a făcut obiectul dosarul nr. 36471/3/2007.

Prin această

contestație, recurentele au solicitat instanței să dispună anularea Deciziei

nr. 9497 din 11 septembrie 2007 și, în principal, restituirea în natură a cotei

de 1 din imobil, iar în subsidiar, obligarea M.S.P. să emită decizie de

restituire în natură a cotei de 1/2 din imobil.

La data de 17

ianuarie 2007, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a trimis dosarul nr.

36471/3/2007 la prezenta cauză, nr. 13968/3/2007, în vederea discutării conexării,

măsura fiind dispusă în sensul admiterii excepției de conexitate.

Recurentele arată că,

prin urmare, instanța de fond pronunțându-se asupra acțiunii introduse la 20

aprilie 2007, astfel cum a fost completată, s-a pronunțat și asupra acțiunii

conexe, care, în realitate, avea ca obiect petitul cererii completatoare,

astfel că, în mod greșit instanța de apel a reținut faptul că, în speță devin

aplicabile dispozițiile art. 296 raportat la art. 297 alin. (1) C. proc. civ.,

trimițând cauza spre rejudecare, pentru o soluționare unitară a celor două

acțiuni conexe.

Într-un al doilea

motiv de recurs, recurentele susțin că hotărârea recurată este lipsită de temei

legal, art. 304 pct. 9 teza I C. proc. civ.

Din acest punct de

vedere, recurentele solicită a se constata că instanța de apel a reținut că se

impune casarea hotărârii primei instanțe, stabilindu-se ca la momentul

rejudecării, instanța de fond să aibă în vedere toate criticile din motivele de

apel ce vizează calitatea de proprietar a numitului C.A. asupra imobilului din

cauză prin depunerea actului de proprietate a acestuia și, respectiv, a

procesului - verbal de carte funciară pentru imobilul în litigiu, etc.

Recurentele consideră

că motivele de casare reținute de instanța de apel vizează o reanalizare a

calității lor de persoane îndreptățite, ceea ce nu subzistă în raport de

motivarea primei instanțe, care, sub acest aspect, a reținut în mod legal și

temeinic că au făcut pe deplin dovada calității de persoane îndreptățite,

astfel cum impun exigențele Legii nr. 10/2001, republicată, cu modificările și

completările ulterioare.

În partea finală a

memoriului de recurs, recurentele învederează probele din a căror coroborare

reiese calitatea lor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii prevăzute

de Legea nr. 10/2001, susținând, în realitate, netemeinicia indicațiilor date

de instanța de apel pentru rejudecarea cauzei.

Întrucât recursul

este o cale extraordinară de atac de reformare ce poate fi exercitată doar

pentru motivele expres și limitativ prevăzute de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc.

civ., motive ce se circumscriu noțiunii de nelegalitate a hotărârii recurate,

nefiind deci posibilă cenzurarea situației de fapt și analizarea temeiniciei

acesteia, Înalta Curtea apreciază că acestea, critici de netemeinicie fiind, nu

se mai impun a fi redate, întrucât sunt inadmisibile.

Pe de altă parte,

având în vedere că instanța de apel nu a analizat și statuat ea însăși asupra

calității reclamantelor de persoane îndreptățite la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 10/2001, aceste motive de recurs se vădesc a fi

inadmisibile și pentru aceea că nu ar putea fi analizate de Înalta Curte omisso

medio, acestea fiind și rațiunile respingerii cererii de probatorii cu

obiectivul confirmării calității recurentelor de persoane îndreptățite în

sensul Legii nr. 10/2001, astfel cum reiese din practicaua prezentei decizii.

Recursul formulat

este fondat, potrivit celor ce succed.

Astfel cum instanța

de apel a reținut, reclamantele au învestit prima instanță cu o cerere de chemare

în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă

la data de 20 aprilie 2007 sub nr. 13968/3/2007 solicitând, în temeiul

prevederilor Legii nr. 10/2001, să se dispună obligarea pârâtului M.S.P. la

restituirea în natură a cotei de proprietate din S.N.P. ce a aparținut

autorului lor, întrucât, deși au formulat notificarea în termen legal, până la

data promovării cererii, unitatea deținătoare nu a emis dispoziție motivată de

soluționarea a acesteia.

Ca atare, Înalta

Curte apreciază că instanța de apel era ținută să realizeze calificarea

cererilor cu care prima instanță a fost învestită, în succesiunea lor.

În consecință, se

constată că prin cererea inițial formulată recurentele reclamante solicitau

sancționarea refuzului nejustificat al pârâtului de a emite dispoziție sau

decizia motivată de soluționare a notificării, cerere posibilă în conformitate

cu cele statuate prin Decizia nr. XX din 19 martie 2007 pronunțată de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secții unite în recurs în interesul legii.

După formularea

acestei acțiuni, pârâtul a emis decizia nr. 9497 din 11 februarie 2007 prin

care s-a respins notificarea din 17 iulie 2001 formulată de C.E. și U.I.

Drept urmare, la 15

octombrie 2007, reclamantele au formulat o cerere completatoare, solicitând

anularea deciziei, cu consecința restituirii în natură a cotei de 1 din imobil

și, în subsidiar, obligarea M.S.P. la restituirea în natură a cotei de 1 din

imobil.

Această cerere, deși

intitulată cerere completatoare de către reclamante, trebuia a fi calificată de

instanțe ca cerere modificatoare (recurentele formulând o contestație în baza

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 împotriva deciziei emise în procedura

administrativă), întrucât petitul ei nu se adăuga, ci înlocuia petitul cererii

principale (acțiune directă în instanță, de sancționare a refuzului

nejustificat de soluționare a notificării), atât cererea completatoare cât și

cea modificatoare având regimul procesual stabilit prin dispozițiile art. 132

alin. (1) C. proc. civ.; cererea era una modificatoare întrucât acestea nu pot

coexista, fiind două căi procesuale care se exclud, fiecare dintre ele tinzând

la aceeași finalitate, obținerea măsurilor reparatorii prevăzute de legea

specială.

La 31 octombrie 2001

recurentele reclamante au înregistrat în mod distinct pe rolul Tribunalului

București, secția a IV-a civilă sub nr. 36471/3/2007, contestație împotriva

deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007 emise de pârât, cauză care, prin

încheierea din 17 ianuarie 2008 a fost înaintată secției a V-a civilă a

Tribunalului București în vederea discutării conexării cu cea care forma

obiectul dosarului nr. 13968/ 3/2007.

În cel din urmă

dosar, la termenul din 18 februarie 2008, cele două cauze au fost reunite prin

conexare.

Astfel, în dosarul

mai întâi înregistrat pe rolul instanței, nr. 13968/3/2007, cererea dedusă

judecății a devenit contestație împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie

2007 emisă de pârâtul M.S.P., prin modificarea la 15 octombrie 2007 a cererii

inițiale, acestei cereri adăugându-i-se prin conexare contestația formulată

separat de reclamante și înregistrată la 31 octombrie 2001 pe rolul

Tribunalului București, secția a IV-a civilă sub nr. 36471/3/2007; în acest

context, se constată că în cauză era incidentă excepția de litispendență

prevăzută de art. 163 alin. (1) C. proc. civ., iar nu de conexitate, în

condițiile în care între cele două dosare nu exista doar o strânsă legătură,

așa cum dispune art. 164 C. proc. civ., ci se verifica tripla identitate de

părți, obiect și cauză.

Urmare a măsurilor

procesuale dispuse de instanțele de fond, cauza de față are ca obiect una și

aceeași contestație, formulată în baza art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001

de aceleași reclamante, împotriva deciziei nr. 9497 din 11 februarie 2007, în

contradictoriu cu același pârât.

Potrivit celor

anterior clarificate, instanța de apel a stabilit în mod nelegal că pricina a

fost soluționată în parte, în sensul că prima instanță nu s-ar fi pronunțat

asupra cererii conexe ce a făcut obiectul dosarului nr. 36471/3/2007, câtă

vreme cele două cereri erau identice.

Astfel cum susțin

recurentele prin motivele de recurs, apelantul pârât nu a formulat astfel de

critici, însă, Înalta Curte constată că o atare neregularitate (omisiunea

instanței de a soluționa o cerere cu care a fost învestită) nu poate fi

invocată decât de cel care este vătămat prin actul de procedură nelegal sau

defectuos îndeplinit (art. 108 alin. (2) C. proc. civ.).

Or, în raport cu

pretinsa vătămare (nesoluționarea cererii conexe) doar reclamantele erau în

măsură să se prevaleze de această nulitate, prin promovarea căii de atac;

nefiind vorba despre o nulitate de ordine publică, nici instanța nu o putea

invoca din oficiu.

În plus, dacă în

speță ar fi fost incidentă vreo cauză de nulitate de ordine publică, instanța

de apel era ținută să o pună în dezbaterea părților, astfel cum prevede art.

295 alin. (1) teza finală C. proc. civ., ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Față de cele arătate,

Înalta Curte constată că în mod nelegal instanța de apel a făcut aplicarea art.

297 alin. (1) C. proc. civ., prima instanță dezlegând fondul cauzei (deoarece

cererea conexă era identică cererii inițiale, astfel cum a fost modificată),

după cum nici cadrul procesual nu permitea (în apelul pârâtului) invocarea unei

pretinse vătămări a reclamantelor (omisiunea de soluționare a unei cereri)

întrucât o atare vătămare, dacă s-ar verifica, se circumscrie unei nulități

relative, nefiind un motiv de ordine publică.

Pe de altă parte, o

soluție pronunțată în apel de desființare cu trimitere spre rejudecare în

temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ. (în forma anterioară Legii nr.

202/2010, aplicabilă cauzei de față, cum corect a stabilit instanța de apel)

este incompatibilă cu stabilirea unor obiective ale rejudecării (cum ar fi

reaprecierea calității reclamantelor de persoane îndreptățite, de vreme ce

instanța de apel nu a statuat ea însăși asupra acestei chestiuni în raport de

criticile formulate prin motivele de apel), având în vedere că prin

dispozițiile art. 297 alin. (1) se prevăd doar două motive ce permit o atare

soluție: necercetarea fondului și dezbaterea cauzei în absența părții care nu a

fost legal citată.

În consecință,

stabilirea unor obiective ale rejudecării în contextul normei invocate erau

contrare prevederilor sale.

Având în vedere

aceste considerente, Înalta Curte constată întrunită nu numai ipoteza de

nelegalitate prevăzută de art. 304 pct. 9 (invocată de recurente), dar și cea

de la art. 304 pct. 5 C. proc. civ., calificare ce s-a impus Înaltei Curți potrivit

celor deja redate, în analiza criticilor susținute prin motivele de recurs.

Drept urmare, în baza

art. 312 alin. (1), (3) și (5) cu referire la art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.

civ., se va admite recursul formulat de reclamante, se va casa decizia recurată

cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiași instanțe, pentru analiza

criticilor formulate de pârât prin motivele de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamantele M.I.V. a și U.I., împotriva deciziei nr. 191/ A din 22

februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Casează decizia

recurată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 24 februarie 2012.