ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6706/2012
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6706/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
La data de 2
februarie 2012, a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și
Justiție, contestația în anulare formulată de contestatorii D.V.T. și C.A.
împotriva Deciziei civile nr. 522 din 31 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de
Casație și Justiție, secția I civilă.
Contestația în
anulare a fost întemeiată pe prevederile art. 318 C. proc. civ., iar în
motivarea ei, contestatorii au arătat că solicită anularea deciziei pronunțate
de instanța de recurs, pentru următoarele considerente:
La punctul 1 din
motivele de recurs, recurenții D.V.T. și C.A. au arătat că hotărârea instanței
de apel cuprinde considerente contradictorii, care echivalează cu o nemotivare.
Astfel, deși Curtea de Apel a respins o serie de excepții invocate de apelanți,
reținându-se că acestea au fost corect respinse și de Tribunal, respectiv
excepția lipsei calității procesuale pasive sau a decăderii din dreptul de a
solicita măsuri reparatorii, în considerente deciziei se arată că apelanții nu
au calitate procesuală pasivă.
Instanța de recurs,
față de această critică relevă, fără nici o legătură de cauzalitate cu motivul
de recurs, că acesta este lipsit de interes, căci excepțiile părții adverse au
fost respinse, astfel încât recurenții nu justifică formularea căii de atac.
Prin urmare, instanța
de recurs refuză să analizeze motivul de recurs menționat.
Recurenții au
susținut prin motivele de recurs că instanța de apel a interpretat nelegal
principiile opozabilității fată de terți a unei hotărâri judecătorești
irevocabile, însă nici acest motiv de recurs nu a fost cercetat de Înalta Curte
de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în recurs.
Reclamanții au
invocat ca motiv de recurs faptul că, deși apelul este o cale de atac
devolutivă, aceasta nu presupune reanalizarea de către instanța de apel a
tuturor problemelor de fapt și de drept care s-au ridicat în fața primei
instanțe, ci numai a acelora care sunt criticate de apelant. Acest motiv de
recurs nu a fost analizat.
Este adevărat că
stabilirea situației de fapt este atributul
Instanțelor de fond,
dar obligația instanței de recurs este de a verifica și de a se asigura că hotărârea
judecătorească atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept care au
format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat
cererile părților.
Recurenții au arătat
că hotărârea instanței de apel nu cuprinde în mod clar, complet și pertinent,
premisele de fapt și de drept care au condus la soluția cuprinsă în dispozitiv.
Sub această perspectivă a nelegalității, au criticat hotărârea Curții de Apel
la punctele 4,5,6,7 și 8 din motivele de recurs, arătând că titlul lor de proprietate
este preferabil, mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar,
ceea ce reprezintă o problemă ce vizează exclusiv legalitatea deciziei
recurate, iar nu temeinicia acesteia.
Se poate reține că
instanța de recurs nu a cercetat motivele de recurs, căci tot o necercetare
există și în situația în care temeiurile respingerii sunt străine de motivul de
recurs invocat.
De exemplu,
respingând motivul de recurs privind excepția necompetenței de ordine publică a
instanțelor inferioare, în motivarea instanței de recurs se arată că instanțele
nu au depășit atribuțiile puterii judecătorești.
Rezultă deci că
instanța de recurs nu a cercetat motivul invocat, ceea ce este pe deplin
valabil și în pricina de față.
Recurenții au
relevat de asemenea prin motivele de recurs, că instanța de apel a încălcat
art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nici această
critică nu a fost cercetată, fiind din nou complet ignorată.
Recurenții au
depus ca probă în recurs un înscris care atestă că proprietățile în cauză erau
situate la adrese diferite, având proprietari diferiți, iar întinderea
dreptului de proprietate era, de asemenea, diferită.
Înscrisul respectiv
venea să completeze critica de la pct. 5 - 7 din motivele de recurs privind
modul nelegal, dar și incompleta stabilire a situației de fapt de către
instanța de apel.
Înalta Curte a
refuzat să analizeze și acest înscris, cu toate că proba a fost admisă de
aceeași instanță ca fiind pertinentă, concludentă și utilă zei.
Instanța de recurs
nu a analizat nici critica referitoare la art. 6 din Convenția Europeană a
Drepturilor Omului ce viza corectitudinea și echidistanța instanței de apel
(prin adoptarea unei soluții divergente privitoare la soluționarea aceleiași
probleme de drept), principiul opozabilității efectelor unei hotărâri
judecătorești, deși există o orientare jurisprudențială clară și unitară
favorabilă recurenților, neexistând opinii concurente, inclusiv în doctrină.
Analizând contestația
în anulare formulată, Înalta Curte reține următoarele:
Potrivit art. 318
alin. (1) teza 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate
cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în
parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare
sau casare.
Într-adevăr,
recurenții au susținut prin motivele formulate la punctul 1 al cererii de
recurs, că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii în
privința dezlegărilor date excepțiilor invocate.
Instanța de recurs, prin
decizia a cărei anulare se cere, a arătat că nu poate fi primită critica
formulată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire
la motivarea dată de instanța de apel în soluționarea excepțiilor invocate de
pârâții intimați, întrucât această critică este lipsită de interes. Înalta
Curte a reținut, totodată, că instanța de apel a soluționat excepțiile invocate
în interesul recurenților și a apreciat că, în aceste condiții, recurenții nu
justifică formularea căii de atac în ceea ce privește modul cum instanța de
apel a argumentat respingerea excepțiilor menționate.
Prin urmare, sub
aspectul primului punct al contestației în anulare, Înalta Curte reține că
instanța de recurs a avut în vedere criticile formulate de recurenți și a apreciat
că cererea de recurs este lipsită de interes în privința acestor critici. În
consecință, nu se poate susține în temeiul art. 318 teza 2 C. proc. civ., că a
existat o nepronunțare asupra unui motiv de recurs care, deși a învestit în mod
legal instanța de control judiciar cu analiza lui, nu a fost analizat prin
hotărârea a cărei anulare se cere.
În ceea ce
privește susținerile privind nepronunțarea instanței de recurs asupra motivelor
de recurs menționate la pct. 2 - 4 și 6 din contestația în anulare formulată,
Înalta Curte reține următoarele:
Prin decizia a cărei
anulare se cere, instanța de recurs a reținut, referitor la criticile indicate
la pct. 3 - 8 din motivele de recurs - asupra cărora, prin contestația în
anulare formulată, se pretinde că nu a existat o pronunțare - că aceste critici
nu aduc în discuție aplicarea greșită a legii, astfel că nu pot fi încadrate în
motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Instanța de recurs a
argumentat în acest sens că nemulțumirea recurenților vizează exclusiv modul
cum instanța de apel a interpretat probele și a stabilit pe baza acestora
situația de fapt cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului situat
în București și că recurenții tind la schimbarea situației de fapt reținută de
instanța de apel prin reaprecierea probelor administrate, ceea ce nu este
posibil în calea extraordinară de atac, întrucât modul în care instanța de
apela a interpretat probele administrare și a stabilit pe baza acestora o
anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala
reglementare a art. 304 C. proc. civ.
S-a reținut totodată,
referitor la pretinsa încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor
Legii nr. 7/1996 și a art. 480, 948, 966 și 968 C. civ., că pentru a conduce la
casarea sau modificare hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă
indicare de formă a textelor, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând
determinarea greșelilor anume imputate, precum și indicarea probelor pe care se
bazează, or, în cauză motivele de recurs dezvoltate pe fondul recursului au
vizat exclusiv modul cum instanța de apel a interpretat probele și a stabilit
pe baza acestora situația de fapt.
Prin urmare, instanța
de recurs a avut în vedere motivele de recurs menționate în prezenta
contestație, dar a apreciat că acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile art.
304 C. proc. civ.
În consecință, nici
în privința acestor motive de recurs nu se poate susține că a existat o
nepronunțare în sensul art. 318 teza 2 C. proc. civ., care să justifice
admiterea contestației în anulare formulată.
În ceea ce
privește pretinsa nepronunțare a instanței de recurs asupra criticilor
întemeiate pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, menționate
la pct. 5 și 7 ale contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele:
Este adevărat că în
finalul cererii lor de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel nu a
fost imparțială și au menționat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor
Omului.
Însă, astfel cum au
fost formulate, aceste susțineri nu au reprezentat critici de nelegalitate ale
deciziei pronunțate de instanța de apel, ci simple afirmații neargumentate
juridic.
Prin urmare, Înalta
Curte apreciază că aceste susțineri nu pot fi calificate ca reprezentând un
motiv de recurs distinct, deoarece cerințele art. 302
1
C. proc. civ.
impun formularea, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a
nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins nerespectate
de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite în legătură cu
aceste dispoziții legale.
În respectarea art.
361 raportat la art. 261 C. proc. civ., instanța de recurs nu are obligația de
a răspunde decât acelor critici care se circumscriu prevederilor art. 304 C.
proc. civ. și care o învestesc, în mod legal, cu analiza lor.
În consecință, în
cauză, obligația instanței de recurs de a analiza motivele de recurs cu care a
fost sesizată a fost îndeplinită, hotărârea instanței de recurs răspunzând
motivat fiecăreia din criticile care s-au circumscris prevederilor art. 304 C.
proc. civ., astfel încât, în baza art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va
respinge contestația în anulare cu care a fost sesizată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge contestația
în anulare formulată de contestatorii D.V.T. și C.A. împotriva Deciziei civile
nr. 522 din 31 ianuarie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I
civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 1 noiembrie 2012.
Procesat de GGC - CL