Decizia nr. 6706/2012 — ÎCCJ, Secția I civilă

La punctul 1 din motivele de recurs, recurenții D.V.T. și C.A. au arătat că hotărârea instanței de apel cuprinde considerente contradictorii, care echivalează cu o nemotivare. Astfel, deși Curtea de Apel a respins o serie de excepții invocate de apelanți, reținându-se că acestea au fost corect respinse și de Tribunal, respectiv excepția lipsei calității procesuale pasive sau a decăderii din dreptul de a solicita măsuri reparatorii, în considerente deciziei se arată că apelanții nu au calitate procesuală pasivă. Instanța de recurs, față de această critică relevă, fără nici o legătură de cauzalitate cu motivul de recurs, că acesta este lipsit de interes, căci excepțiile părții adverse au fost respinse, astfel încât recurenții nu justifică formularea căii de atac. Prin urmare, instanța de recurs refuză să analizeze motivul de recurs menționat.

Recurenții au susținut prin motivele de recurs că instanța de apel a interpretat nelegal principiile opozabilității fată de terți a unei hotărâri judecătorești irevocabile, însă nici acest motiv de recurs nu a fost cercetat de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia pronunțată în recurs.

Reclamanții au invocat ca motiv de recurs faptul că, deși apelul este o cale de atac devolutivă, aceasta nu presupune reanalizarea de către instanța de apel a tuturor problemelor de fapt și de drept care s-au ridicat în fața primei instanțe, ci numai a acelora care sunt criticate de apelant. Acest motiv de recurs nu a fost analizat.

Este adevărat că stabilirea situației de fapt este atributul Instanțelor de fond, dar obligația instanței de recurs este de a verifica și de a se asigura că hotărârea judecătorească atacată cu recurs cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților. Recurenții au arătat că hotărârea instanței de apel nu cuprinde în mod clar, complet și pertinent, premisele de fapt și de drept care au condus la soluția cuprinsă în dispozitiv. Sub această perspectivă a nelegalității, au criticat hotărârea Curții de Apel la punctele 4,5,6,7 și 8 din motivele de recurs, arătând că titlul lor de proprietate este preferabil, mai bine caracterizat, provenind de la adevăratul proprietar, ceea ce reprezintă o problemă ce vizează exclusiv legalitatea deciziei recurate, iar nu temeinicia acesteia. Se poate reține că instanța de recurs nu a cercetat motivele de recurs, căci tot o necercetare există și în situația în care temeiurile respingerii sunt străine de motivul de recurs invocat. De exemplu, respingând motivul de recurs privind excepția necompetenței de ordine publică a instanțelor inferioare, în motivarea instanței de recurs se arată că instanțele nu au depășit atribuțiile puterii judecătorești. Rezultă deci că instanța de recurs nu a cercetat motivul invocat, ceea ce este pe deplin valabil și în pricina de față.

Recurenții au relevat de asemenea prin motivele de recurs, că instanța de apel a încălcat art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Nici această critică nu a fost cercetată, fiind din nou complet ignorată.

Recurenții au depus ca probă în recurs un înscris care atestă că proprietățile în cauză erau situate la adrese diferite, având proprietari diferiți, iar întinderea dreptului de proprietate era, de asemenea, diferită. Înscrisul respectiv venea să completeze critica de la pct. 5 - 7 din motivele de recurs privind modul nelegal, dar și incompleta stabilire a situației de fapt de către instanța de apel. Înalta Curte a refuzat să analizeze și acest înscris, cu toate că proba a fost admisă de aceeași instanță ca fiind pertinentă, concludentă și utilă zei.

Instanța de recurs nu a analizat nici critica referitoare la art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului ce viza corectitudinea și echidistanța instanței de apel (prin adoptarea unei soluții divergente privitoare la soluționarea aceleiași probleme de drept), principiul opozabilității efectelor unei hotărâri judecătorești, deși există o orientare jurisprudențială clară și unitară favorabilă recurenților, neexistând opinii concurente, inclusiv în doctrină. Analizând contestația în anulare formulată, Înalta Curte reține următoarele: Potrivit art. 318 alin. (1) teza 2 C. proc. civ., hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau casare. 1. Într-adevăr, recurenții au susținut prin motivele formulate la punctul 1 al cererii de recurs, că hotărârea instanței de apel conține motive contradictorii în privința dezlegărilor date excepțiilor invocate. Instanța de recurs, prin decizia a cărei anulare se cere, a arătat că nu poate fi primită critica formulată prin prisma dispozițiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., cu referire la motivarea dată de instanța de apel în soluționarea excepțiilor invocate de pârâții intimați, întrucât această critică este lipsită de interes. Înalta Curte a reținut, totodată, că instanța de apel a soluționat excepțiile invocate în interesul recurenților și a apreciat că, în aceste condiții, recurenții nu justifică formularea căii de atac în ceea ce privește modul cum instanța de apel a argumentat respingerea excepțiilor menționate. Prin urmare, sub aspectul primului punct al contestației în anulare, Înalta Curte reține că instanța de recurs a avut în vedere criticile formulate de recurenți și a apreciat că cererea de recurs este lipsită de interes în privința acestor critici. În consecință, nu se poate susține în temeiul art. 318 teza 2 C. proc. civ., că a existat o nepronunțare asupra unui motiv de recurs care, deși a învestit în mod legal instanța de control judiciar cu analiza lui, nu a fost analizat prin hotărârea a cărei anulare se cere. 2. În ceea ce privește susținerile privind nepronunțarea instanței de recurs asupra motivelor de recurs menționate la pct. 2 - 4 și 6 din contestația în anulare formulată, Înalta Curte reține următoarele: Prin decizia a cărei anulare se cere, instanța de recurs a reținut, referitor la criticile indicate la pct. 3 - 8 din motivele de recurs - asupra cărora, prin contestația în anulare formulată, se pretinde că nu a existat o pronunțare - că aceste critici nu aduc în discuție aplicarea greșită a legii, astfel că nu pot fi încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Instanța de recurs a argumentat în acest sens că nemulțumirea recurenților vizează exclusiv modul cum instanța de apel a interpretat probele și a stabilit pe baza acestora situația de fapt cu privire la dreptul de proprietate asupra imobilului situat în București și că recurenții tind la schimbarea situației de fapt reținută de instanța de apel prin reaprecierea probelor administrate, ceea ce nu este posibil în calea extraordinară de atac, întrucât modul în care instanța de apela a interpretat probele administrare și a stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu mai constituie motiv de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ. S-a reținut totodată, referitor la pretinsa încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor Legii nr. 7/1996 și a art. 480, 948, 966 și 968 C. civ., că pentru a conduce la casarea sau modificare hotărârii, recursul nu se poate limita la o simplă indicare de formă a textelor, condiția legală a dezvoltării motivelor implicând determinarea greșelilor anume imputate, precum și indicarea probelor pe care se bazează, or, în cauză motivele de recurs dezvoltate pe fondul recursului au vizat exclusiv modul cum instanța de apel a interpretat probele și a stabilit pe baza acestora situația de fapt. Prin urmare, instanța de recurs a avut în vedere motivele de recurs menționate în prezenta contestație, dar a apreciat că acestea nu pot fi încadrate în dispozițiile art. 304 C. proc. civ. În consecință, nici în privința acestor motive de recurs nu se poate susține că a existat o nepronunțare în sensul art. 318 teza 2 C. proc. civ., care să justifice admiterea contestației în anulare formulată. 3. În ceea ce privește pretinsa nepronunțare a instanței de recurs asupra criticilor întemeiate pe art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, menționate la pct. 5 și 7 ale contestației în anulare, Înalta Curte reține următoarele: Este adevărat că în finalul cererii lor de recurs, recurenții au susținut că instanța de apel nu a fost imparțială și au menționat art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Însă, astfel cum au fost formulate, aceste susțineri nu au reprezentat critici de nelegalitate ale deciziei pronunțate de instanța de apel, ci simple afirmații neargumentate juridic. Prin urmare, Înalta Curte apreciază că aceste susțineri nu pot fi calificate ca reprezentând un motiv de recurs distinct, deoarece cerințele art. 302 1 C. proc. civ. impun formularea, prin motivele de recurs, a unei argumentări juridice a nelegalității invocate prin indicarea dispozițiilor legale pretins nerespectate de instanță și prin precizarea eventualelor greșeli săvârșite în legătură cu aceste dispoziții legale. În respectarea art. 361 raportat la art. 261 C. proc. civ., instanța de recurs nu are obligația de a răspunde decât acelor critici care se circumscriu prevederilor art. 304 C. proc. civ. și care o învestesc, în mod legal, cu analiza lor. În consecință, în cauză, obligația instanței de recurs de a analiza motivele de recurs cu care a fost sesizată a fost îndeplinită, hotărârea instanței de recurs răspunzând motivat fiecăreia din criticile care s-au circumscris prevederilor art. 304 C. proc. civ., astfel încât, în baza art. 318 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge contestația în anulare cu care a fost sesizată.