ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7300/2012

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7300/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin

sentința nr. 431 din 1 iunie 2010, Tribunalul Arad, secția civilă,

(sesizat prin declinare de competență

- sentința civilă nr. 5830 din 17 iunie 2009 a Judecătoriei Arad) a respins

acțiunea reclamantei F.R., în contradictoriu cu pârâții C.D., C.S. și F.A.R.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a solicitat să se

constate simulația contractului de împrumut autentificat sub nr. I1. din 15

septembrie 2008, atât sub aspectul sumei împrumutate cât și sub aspectul

persoanei împrumutătorului; să se constate că în aceeași zi s-a încheiat și

actul secret sub semnătură privată, care îndeplinește condițiile de validitate

impuse de lege și să se dispună, odată cu desființarea înscrisului aparent,

radierea ipotecii pentru suma de 368.000 euro și să se reînscrie ipoteca pentru

240.000 RON în favoarea moștenitorilor după defunctul F.G.L., conform cotelor

de succesiune.

Tribunalul a constatat că actul public

îl reprezintă contractul de împrumut încheiat între pârâtul de ordin III și pârâții

de ordin

I

și

II,

iar actul secret reprezintă un raport juridic între un alt

împrumutător, reclamanta și pârâții de ordin

I

și

II,

aspect ce nu întrunește condițiile

prevăzute de art. 1175 C. civ., care prevede că actul secret nu poate avea putere

decât între părțile contractante și succesorii lor universali.

Tribunalul a mai constatat că din probatoriul

administrat a rezultat faptul că F.A.R. nu avea cunoștință despre actul secret și

nici nu l-a semnat, iar nesemnarea actului secret la notar nu justifică împrejurarea

că nu a semnat actul secret, care s-ar fi încheiat la el acasă și în prezența sa,

fiind greu de crezut că nu era interesat de o sumă atât de mare de bani. Împrejurarea

că a mandatat-o pe reclamantă să semneze acte în numele său nu are relevantă când

el se află de fată.

Un alt aspect care invalidează actul secret

este acela că nu are dată certă, iar reclamanta și-a scris numele menționând căsătorită

cu F.G.L., când se putea scrie și F.L., iar sintagma căsătorită sună ca și moștenitoarea

lui F.L. Aceasta apare în mod evident interesată, întrucât, fiind moștenitoare în

cotă de 2/8, iar ceilalți doi copii în cotă de 3/8, suma în cauză având regim de

bun comun, i-ar fi revenit 120.000 euro, cealaltă făcând obiectul succesiunii.

Prin decizia nr. 243 A din 15 februarie

2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul declarat de reclamantă și cererea de aderare

la apel formulată de pârâții C.D. și C.S.; a schimbat în totalitate hotărârea atacată,

în sensul că a admis acțiunea și a constatat simulația contractului de împrumut

cu garanție imobiliară, autentificat sub nr. I1. din 15 septembrie 2008; a constatat

că actul sub semnătură privată din 15 septembrie 2008, numit „contract de împrumut",

reprezintă voința reală a părților în ceea ce privește suma împrumutată și persoana

împrumutătorului; a dispus rectificarea CF nr. C1. Arad, nr. T1./1, prin radierea

ipotecii pentru suma de 368.000 euro în favoarea pârâtului F.A.R. și înscrierea

ipotecii pentru suma de 240.000 euro în favoarea moștenitorilor lui F.G.L., respectiv

10/16 în favoarea reclamantei F.R., 3/16 în favoarea lui F.A. și 3/16 în favoarea

lui F.I.; a obligat pe pârâtul F.A.R. la plata cheltuielilor de judecată la prima

instanță și în apel în favoarea reclamantei.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de

apel a reținut că, din contractul de împrumut cu garanție imobiliară autentificat

sub nr. I1. din 15 septembrie 2008, rezultă că pârâtul F.A.R. le-a împrumutat pârâților

C.D. și C.S. suma de 368.000 euro, tară dobândă, cei din urmă garantând restituirea

împrumutului cu imobilul înscris în CF nr. C2. Arad și obligându-se să restituie

suma împrumutată până la 15 septembrie 2009.

Invocând simulația prin interpunere de

persoane, reclamanta a arătat că adevăratele raporturi juridice rezultă din actul

secret sub semnătură privată, intitulat „contract de împrumut" și încheiat

la aceeași dată.

Din acest înscris rezultă că reclamanta

F.R. este cea care a efectuat împrumutul, iar suma împrumutată a fost de 240.000

euro. Din același înscris rezultă că părțile contractante au fost de acord ca garanția

ipotecară să se înscrie pentru suma de 368.000 euro pe numele pârâtului F.A.R.,

iar suma împrumutată să fie restituită până la 15 septembrie 2009 reclamantei și

soțului acesteia.

Instanța de apel a constatat că ceea ce

diferă între cele două contracte este suma împrumutată și persoana împrumutătorului.

Deși pârâtul F.A.R. nu a semnat actul secret,

probele administrate în cauză infirmă susținerile acestuia că nu a avut cunoștință

de actul secret.

Astfel, notarul la care au mers părțile

inițial pentru perfectarea împrumutului, a relatat că la biroul notarial s-au prezentat

reclamanta, soțul acesteia, nepotul lor, pârâtul F.A.R. și pârâții C.D. și C.S.,

iar din discuția cu aceștia, notarul a înțeles că suma împrumutată este de 240.000

euro, iar împrumutători sunt cei doi soți F.

I

s-a solicitat ca în actul autentic să fie trecută suma de

368.000 euro și ca împrumutător să fie trecut pârâtul F.A.R., iar taxele să fie

calculate la suma de 240.000 euro. Pentru că notarul nu a fost de acord, au renunțat

să încheie actul la biroul acestuia.

Acest martor i-a sfătuit, toți fiind de

față, să încheie și un act secret din care să rezulte care este adevărata sumă împrumutată.

Prezent a fost și numitul I.T.M., căruia

pârâții C.D. și C.S. i-au predat o parte din suma împrumutată, respectiv 112.000

euro, reprezentând o datorie mai veche, acest aspect fiind consemnat în actul autentic.

Aceleași discuții referitoare la suma împrumutată

s-au purtat și la biroul notarului C.M.B., care nu și-a pus nici un semn de întrebare,

știind că cei trei fac parte din aceeași familie.

Instanța de apel a reținut că acordul simulatoriu

s-a realizat între toate părțile implicate, inclusiv în ceea privește pe pârâtul

F.A.R., care a luat parte la discuțiile preliminare, discuții din care rezultă că

acest pârât a fost doar o persoană interpusă.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs

pârâtul F.A.R.

În motivarea recursului s-a arătat că instanța

de apel, încălcând principiul disponibilității și al contradictorialității, a interpretat

întâmpinarea depusă la dosar de pârâții C.S. și C.D. ca fiind cerere de aderare

la apel, fără să pună în discuția părților acest aspect, pronunțându-se, astfel,

pe mai mult decât a fost investită, interpretând greșit actul procedural și tăcând

o aplicare greșită a dispozițiilor legale.

S-a mai arătat că instanța de apel a reținut

în mod greșit că operează simulația prin interpunere de persoane și a dat o interpretare

eronată dispozițiilor art. 1175 C. civ., deoarece, în cazul unei asemenea simulații,

părțile care încheie actul aparent prevăd printr-o înțelegere secretă faptul că

una dintre ele nu are calitatea de parte contractantă, stabilind, totodată, cine

este adevăratul titular al dreptului.

În acest sens, recurentul-pârât a arătat

că nu a existat o simulație prin interpunere de persoane, deoarece era necesar ca

ambele acte să fie încheiate între aceleași părți, interpunerea de persoane presupunând

existența unui act juridic public, ale cărui părți, împreună cu o a treia persoană,

ce rămâne anonimă, încheie actul secret care prevede că efectele actului public

se produc față de acest din urmă participant la actul ocult.

Prin urmare, este necesar ca toate părțile

implicate în operațiune să aibă cunoștință de existența actului public și a actului

secret, or, prin probele administrate în cauză, nu rezultă că recurentul și-ar fi

asumat calitatea de persoană interpusă, dimpotrivă, din declarația martorului C.,

notarul care a perfectat actul public, rezultă că el este adevăratul împrumutător,

însă instanța de apel s-a raportat exclusiv la depoziția martorului V.A., primul

notar la care părțile s-au deplasat.

Actul secret, a mai arătat recurentul,

nu poate combate actul public, pentru că s-ar trece peste dispozițiile legale privind

efectele actelor juridice în raport de părțile contractante, iar instanța, de altfel,

nu a analizat aspectele îndoielnice ale modalității de întocmire a acestuia.

Recurentul a mai arătat că instanța de

apel a administrat proba cu martori cu încălcarea dispozițiilor art. 1191 C. civ.,

deoarece admiterea probei cu martori peste un înscris autentic este inadmisibilă,

iar acordul simulatoriu este un act juridic ce nu poate fi dovedit decât printr-un

înscris, respectiv, prin actul secret, reclamanta, parte în actul public, neputând

face dovada cu martori peste înscrisul autentic.

Nici cea de a doua condiție a simulatiei

nu este îndeplinită în cauză, deoarece, pentru a exista simulația, este necesar

ca actul secret să fie anterior sau, cel puțin, simultan cu cel public, or,actul

invocat de reclamantă nu a fost semnat niciodată la data când se pretinde că a fost

semnat, iar recurentul nu a avut cunoștință de el, în realitate, el fiind semnat

ulterior, chiar martorii arătând că nu se știa de existența unui act secret.

Instanța de apel nu a făcut nici o referire

la contractul de mandat fără reprezentare, ca varietate a simulatiei invocată de

reclamantă, prin raportare la care acțiunea este, inadmisibilă, pentru că recurentul

nu a avut cunoștință de actul secret.

La data de 7 aprilie 2011, după expirarea

termenului de declarare și motivare a recursului, recurentul a completat motivele

de recurs, arătând că, potrivit legii notarilor publici, notarul percepe în mod

direct voința părților, consemnând-o ca atare în proces-verbal.

Prin decizia civilă nr. 2044 din 21 martie

2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

I

civilă,

a

respins, ca nefondat, recursul pârâtului F.A.R.

Referitor la critica conform căreia instanța

de apel a încălcat principiul disponibilității și al contradictorialității, a dat

mai mult decât s-a cerut și a interpretat în mod greșit întâmpinarea depusă la dosar

de pârâții C.D. și C.S. ca fiind o cerere de aderare la apel, instanța de recurs

a constatat că aceasta nu poate fi primită, deoarece din actele dosarului rezultă

că la data de 1 noiembrie 2010, C.D. și C.S. au depus la Curtea de Apel Timișoara

un înscris olograf, care nu poartă vreo denumire, dar în cuprinsul căruia cei doi

intimați au arătat că „în calitate de pârâți - intimați, în conformitate cu dispozițiile

art. 293 vă rugăm să luați act de faptul că aderăm la apelul declarat de reclamantă

(...)".

Referitor la fondul raportului juridic

dedus judecății, Înalta Curte a constatat că reclamanta a investit instanța cu o

cerere prin care a solicitat să se constate simulația contractului de împrumut autentificat

sub nr. I1. din 15 septembrie 2008, atât sub aspectul sumei împrumutate, cât și

sub aspectul persoanei împrumutătorului, invocând simulația prin interpunere de

persoane, susțineri conținute și în cererea de declarare a apelului, situație față

de care apare ca nefondată critica recurentului pârât că reclamanta ar fi invocat

contractul de mandat fără reprezentare, ca varietate a simulației, iar instanța

de apel nu a analizat cauza sub acest aspect.

A fost înlăturată și critica conform căreia

instanța de apel a reținut în mod greșit că operează simulația prin interpunere

de persoane și a dat o interpretare eronată dispozițiilor art. 1175 C. civ., deoarece

simulația este operațiunea juridică prin care, printr-un act juridic public se creează

o altă situație juridică decât cea stabilită printr-un act juridic secret, dar adevărat.

Prin urmare, simulația presupune existența

concomitentă, între aceleași părți, a două contracte, unul public, care nu corespunde

voinței reale a părților și altul secret, care reflectă voința acestora.

În acest sens, instanța de recurs a constatat

că în cauză, prin contractul de împrumut cu garanție imobiliară autentificat sub

nr. I1. din 15 septembrie 2008, F.A.R. a dat cu titlu de împrumut soților C.D. și

C.S. suma de 368.000 euro, restituirea împrumutului fiind garantată cu imobilul

proprietatea împrumutaților, părțile declarând că sunt de acord cu intabularea în

CF a dreptului de ipotecă de rang

I

pentru

suma de 368.000 euro și notarea interdicțiilor de înstrăinare, grevare, restructurare

și demolare în favoarea lui F.A.R. În cuprinsul contractului este inserată declarația

numitului I.T.M. că a primit de la soții C.D. și C.S. integral suma de 112.000

euro, datorată în baza unui contract de împrumut anterior.

Prin înscrisul sub semnătură privată, datat

15 septembrie 2008, F.R., căsătorită cu F.L. a dat cu împrumut lui C.D. și C.S.

suma de 240.000 euro.

În actul secret este menționat ca împrumutul

să fie garantat la notar cu imobilul proprietatea lui C.D. pentru o ipotecă de 368.000

euro, pe numele lui F.A.R.

Deși recurentul pârât a susținut că înscrisul

sub semnătură privată a fost încheiat ulterior contractului de împrumut autentificat

la notar, în scopul de a-l prejudicia, nu l-a defăimat ca fals și nu a sesizat organele

competente pentru constatarea falsului.

Instanța de recurs a constatat, astfel,

că este evident că pentru aceeași operațiune juridică există două înscrisuri care

diferă în ceea ce privește suma acordată cu titlu de împrumut și persoana împrumutătorului,

dar în care recurentul pârât figurează ca beneficiar al garanțiilor imobiliare,

până la concurența sumei de 368.000 euro.

Or, această împrejurare este specifică

simulației prin interpunere de persoane, în care ambele părți din contractul aparent,

public urmăresc în mod conștient ca efectele să se producă față de o terță persoană,

căreia i se păstrează anonimatul.

Deși recurentul pârât a pretins că nu a

existat simulația, pentru că nu a cunoscut că există un act secret, în care nu a

figurat ca parte, că este de natura simulației ca actul public și actul secret să

fie încheiate între aceleași părți și că actul secret are condiții discutabile de

valabilitate, această susținere nu poate fi primită, deoarece toate probele administrate

în cauză, dovedesc faptul că recurentul a cunoscut existenta actului secret.

Astfel, toți martorii care au fost de fată

la încheierea contractului au arătat că la notar nu s-au prezentat doar părțile

din actul public, ci și soții F.L. și F.R. Martorul I.T.M. a relatat că soții C.D.

și C.S. i-au spus că au luat bani cu împrumut de la „domnii" (soții F.), iar

martorul C.M.B., notarul ce a autentificat contractul, a relatat că suma de bani

acordată cu titlu de împrumut a fost dată de F.P. (alt nume sub care era cunoscută

reclamanta) din poșetă. Acest din urmă martor a mai relatat și faptul că defunctul

F.L. i-a solicitat să treacă în act ca împrumutător pe F.A.R.

Mai mult decât atât, martorul V.A., notarul

la care părțile s-au deplasat inițial, a arătat că nu a încheiat contractul pentru

că i s-a cerut să se consemneze că suma împrumutată era de 368.000 euro, deși împrumutul

avea ca obiect suma de 240.000 euro și să treacă pe F.A.R. în calitate de împrumutător,

deși împrumutătorii erau soții F.L. și F.R.

Singurul martor propus de pârât nu a participat

la încheierea contractului și toate declarațiile sale reflectau ceea ce i-a comunicat

pârâtul, iar nu percepții personale.

Cât privește faptul că nu a figurat ca

parte în actul secret, acest lucru este justificat de împrejurarea că pârâtul însuși

era persoana interpusă.

Intenția de a simula actul public a existat

din partea tuturor persoanelor implicate în operațiunile juridice amintite, iar

în cauză s-a făcut dovada că pârâtul a cunoscut și a acceptat încheierea unui act

public care să mascheze părțile reale ale contractului de împrumut încheiat și valoarea

acestuia.

De aceea, instanța de apel nu a nesocotit

efectele actelor juridice în raport de părțile contractante, pentru că sancțiunea

specifică simulației este inopozabilitatea față de terți a situației juridice reale

din actul secret.

Or, pârâtul, deși nu apare ca parte în

actul secret, nu este terț față de acesta pentru că, prin acțiunea proprie, acceptând

să figureze ca parte în actul public a disimulat operațiunea juridică reală încheiată.

A-l considera terț și a înlătura efectele

față de pârât ale unui act secret despre care a avut cunoștință, înseamnă a înlătura

efectele principiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans".

Faptul că voința reală a părților a fost

aceea de a disimula și suma de bani ce a făcut obiectul contractului de împrumut

nu este demonstrat doar de diferența dintre actul public și actul secret sub acest

aspect, ci și de împrejurarea că în chiar actul secret, deși se menționează că suma

împrumutată este de 240.000 euro, se precizează că garanția imobiliară se va înființa

pentru suma de 368.000 euro.

Cât privește faptul că actul secret nu

a fost încheiat anterior sau cel puțin concomitent cu actul secret, spre deosebire

de cele susținute de recurent, instanța de recurs a constatat că actul secret poartă

data 15 septembrie 2008, aceeași cu cea a încheierii contractului în formă autentică.

În lipsa înscrierii în fals și față de

împrejurarea că înscrisul secret, reprezentat de un act sub semnătură privată este

scris în totalitate, semnat și datat de împrumutați și poartă mențiunea dublului

exemplar, sunt întrunite condițiile de validitate prevăzute de art. 1179-1180

C. civ., aspecte avute în vedere implicit de instanța de apel, care a constatat

că actul sub semnătură privată reprezintă voința reală a părților.

Prin cererea înregistrată la data de 6

aprilie 2012 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justitie, sectia

I

civilă, sub nr. 2714/1/2012, numitul F.A.R.

a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., contestație în anulare

împotriva deciziei civile nr. 2044 din 21 martie 2012 a aceleiași instanțe.

În motivare, contestatorul a arătat că

prin hotărârea atacată instanța nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs,

iar soluția adoptată este rezultatul unei greșeli materiale, determinată de grave

confuzii privind datele și elementele materiale importante din dosarul cauzei.

În acest sens, contestatorul a arătat că

instanța de judecată reține, în mod eronat, faptul că cele două acte, atât cel public,

cât și cel secret, se raportează la aceeași stare de fapt, cu toate că acestea sunt

semnate de persoane distincte, deoarece prin existența unor date conținute de actul

secret care se regăsesc transpuse material în actul public, nu poate fi vorba de

două acte distincte. Deși instanța de judecată retine că de esența simulatiei este

existenta a două acte distincte (cel public și cel secret), aceasta acordă eficiență

actului secret, care însă nu este semnat de contestator, neîndeplinind, astfel,

cerințele construcției juridice a simulatiei.

În mod greșit instanța de recurs a reținut

că actul secret ar fi fost semnat la domiciliul contestatorului, acesta având cunoștință

de conținutul său, deși din probele administrate în cauză nu a rezultat acest aspect.

Instanța de fond a reținut în mod greșit,

acordul simulatoriu al contestatorului, care nu a urmărit niciodată ca efectul raportat

la obiectul împrumutului să se răsfrângă în persoana reclamantei.

Instanța de recurs a reținut, de asemenea,

în mod greșit, pasivitatea contestatorului față de actul secret, acesta susținând,

în motivele de recurs, simularea datei, contestând atât valabilitatea, cât și veridicitatea

actului, precum și inopozabilitatea acestuia, tocmai raportat la faptul că, neavând

cunoștință de el, dar și față de lipsa acordului și a dovezii contrare, acest act

nu poate produce efecte fată de contestator.

În acest sens, contestatorul a arătat că

chiar pârâții CH. și CO. au atestat că acesta nu a avut cunoștință de existența

acestui act, aspect probatoriu ce se completează cu faptul că actul nu poartă semnătura

numitului F.L., care însă apare în act.

Împrejurarea că F.L. apare în act, deși

nu îl semnează, este de natură a dovedi că acest act a fost încheiat ulterior actului

public, pentru a masca starea reală și ca o preconstituire pentru acțiunea ce a

fost înaintată de reclamantă, situație față de care instanța de recurs ar fi trebuit

să analizeze cauza prin raportare la acordul simulatoriu și transpunerea lui în

cadrul actelor.

O greșeală materială determinând o premisă

eronată este și reținerea, de către instanța de recurs, a faptului că martorul Ispas

i-a indicat, prin sintagma „domnii", pe soții F., în condițiile în care același

martor arată că „nu am văzut de la cine a primit C.D. banii".

Contestatorul a mai arătat că instanța

de recurs a reținut și interpretat greșit declarațiile mai multor martori, respectiv,

martorul C. și martorul V., precum și faptul că intenția de a simula actul a existat

din partea tuturor.

Contestatorul a precizat că instanța de

recurs nu s-a pronunțat asupra tuturor motivelor de recurs supuse analizei, respectiv,

asupra celor depuse prin completarea la motivele inițiale, reținând, în mod greșit,

că aceste completări au fost depuse în afara termenului legal, sens în care se impune

desființarea hotărârii și rejudecarea căii de atac.

Înalta Curte, analizând cu prioritate,

în conformitate cu dispozițiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ., excepția de inadmisibilitate

a contestației în anulare, constată următoarele:

Conform dispozițiilor art. 318 C.

proc. civ. „Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație când

dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând

recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul

dintre motivele de modificare sau de casare".

În sensul textului legal anterior citat,

noțiunea de „greșeală materială" reprezintă o greșeală de ordin procedural

de o asemenea gravitate încât a avut drept consecință pronunțarea unei soluții eronate,

rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care

determină soluția respectivă.

Contestația în anulare este o cale extraordinară

de atac, de retractare, iar în contextul acesteia, întrucât este vorba de un text

de excepție, noțiunea de „greșeală materială" nu trebuie interpretată extensiv,

astfel că, pe această cale nu pot fi valorificate greșeli de judecată, respectiv,

de apreciere a probelor, de interpretare a faptelor ori a unor dispoziții legale

sau de rezolvare a unui incident procedural.

Prin consacrarea acestui motiv de contestație

în anulare se urmărește îndreptarea unor erori materiale în legătură cu aspectele

formale ale judecării recursului, respectiv, respingerea greșită a recursului ca

tardiv declarat, anularea greșită ca netimbrat ori ca declarat de o persoană tară

calitate de reprezentant, etc, aspecte pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

În oricare dintre situații, pretinsa greșeală

materială trebuie să se fi produs în etapa recursului soluționat prin decizia a

cărei retractare se solicită și în raport de situația existentă la dosar la data

pronunțării acesteia.

Pe de altă parte, nu orice greșeală materială

conduce la admiterea contestației în anulare, ci numai acele erori materiale esențiale,

care au fost determinante pentru soluția instanței de recurs.

În ceea ce privește teza a II-a a art.

318 C. proc. civ., aceasta vizează omisiunea instanței de recurs de a examina unul

din motivele de casare prevăzut de art. 304 C. proc. civ., iar nu omisiunea de a

examina toate argumentele de fapt și de drept invocate de parte subsumate cazului

de casare pe care se sprijină.

Instanța de recurs are obligația de a răspunde,

punctual, criticilor formulate în recurs, tară a analiza însă toate argumentele

cuprinse în motivele de recurs, argumente pe care le poate grupa răspunzând printr-un

considerent comun.

De asemenea, art. 318 sub forma celei de-a

doua teze nu vizează nemulțumirea părții față de răspunsul la motivele de recurs,

întrucât instanța sesizată cu contestație în anulare nu este îndreptățită să verifice

corectitudinea considerentelor cu care anumite motive de recurs au fost respinse

și, în funcție de rezultatul acestei analize, să schimbe, eventual, hotărârea pronunțată

în cauză.

Se constată că în cauză, ceea ce contestatorul

susține cu titlu de motive ale contestației în anulare, au făcut obiect al criticilor

în propriul recurs, respins, ca nefondat, prin decizia supusă acestei căi extraordinare

de atac.

În consecință, Înalta Curte constată că

aceeași chestiune privind existența sau inexistența operațiunii juridice a simulației

a fost evaluată de către instanța de recurs în analizarea motivelor de recurs ale

reclamantului, aspecte asupra cărora s-a statuat deja și care nu pot face obiect

al prezentei căi de atac, în cadrul căreia nu se pot repune în discuție chestiuni

asupra cărora instanța de recurs a dat deja anumite dezlegări.

Astfel, prin motivele de recurs, față de

care, contrar susținerilor contestatorului, instanța s-a pronunțat asupra tuturor

aspectelor cu care a fost legal investită, s-a invocat, în esență, încălcarea principiului

disponibilității și al contradictorialității, prin nepunerea în discuția părților

a cererii de aderare la apel formulata de pârâții C.S. și C.D.; reținerea, în mod

greșit, a faptului că în cauză este incidență instituția juridică a simulării prin

interpunere de persoane, cu consecința interpretării eronate a dispozițiilor

art. 1175 C. civ.; greșita interpretare a probelor administrate în cauză în sensul

raportării exclusive la depoziția martorului V.A. și la admiterea probei cu martori

peste un înscris autentic, ceea ce este inadmisibil; neluarea în considerare a apărărilor

reclamantului, care a arătat că actul public reflectă adevărul, că nu s-a dovedit

acordul simulatoriu, care nu a existat și că actul fals este simulat, fals, mincinos

și preconstituit; împrejurarea că actul invocat de reclamantă nu a fost semnat niciodată

la data când se pretinde că a fost semnat, reclamantul neavând cunoștință de el,

etc.

Prin motivele invocate în cadrul prezentei

contestații în anulare, contestatorul repune în discuție problema inexistenței acordului

simulatoriu; a faptului că instanța de recurs a reținut în mod greșit că cele două

acte,cel public și cel secret, se raportează la aceeași stare de fapt, cu toate

că sunt semnate de persoane distincte; chestiuni legate de interpretarea și evaluarea

probatoriilor în ceea ce privește dovedirea simulației; împrejurarea că prin neluarea

în considerare a precizărilor la motivele de recurs depuse în afara termenului legal,

instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra tuturor aspectelor cu care a fost

investită.

Rezultă, astfel, că motivele pe care contestatorul

le învederează ca fiind cele ale unei contestații în anulare, nu se subsumează niciuneia

din ipotezele prevăzute de art. 318 C. proc. civ., pentru a fi analizate ca atare

de instanță într-o asemenea cale extraordinară de atac, ci reprezintă nemulțumiri

legate de soluția pronunțată de instanța de recurs prin care se reiterează, practic,

criticile ce au tăcut obiect de analiză în calea de atac a recursului și asupra

cărora s-a statuat în mod irevocabil.

Pentru aceste considerente, contestația

în anulare formulată de F.A.R. va fi respinsă, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibilă, contestația

în anulare formulată de F.A.R. împotriva deciziei nr. 2044 din 21 martie 2012 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția

I

civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

28 noiembrie 2012.